”Domnule,
Îl învinuiți, prin urmare pe
Platon pentru faptul de a-i fi izgonit pe poeți din cetatea ideală. Evident, la
aceasta nu v-ați gândit. Și nu sunteți primul care socotește gestul lui Platon
o crimă de neiertat. Cum, tocmai un filosof să facă asta, să alunge poeții ca
pe tâlhari, în vreme ce Nero a organizat concursuri de poezie? Victor Hugo
zicea poetul este un visător sacru, cu fruntea iluminată. Înțelegem de aici că
poezia face ca noaptea să fie mai puțină. Orice atac împotriva ei este, de
aceea, un fel de complicitate cu noaptea și nici lui Platon nu i-am putea ierta
o asemenea îndrăzneală. Precum observați, nu doresc să evit ceea ce ne îndeamnă
să fim prudenți cu discipolul lui Socrate. Dimpotrivă. Mi-aș îngădui, totuși,
să vă sugerez că de aproape douăzeci și patru de secole i se reproșează lui
Platon această intoleranță, neglijându-se un amănunt: ce fel de cetate era
cetatea ideală pe care o visa el. Era o cetate aristocratică și tiranică,
bazată pe inegalitate naturală și pe dreptatea impusă cu forța de ”înțelepți”
și ”paznici”. Așadar, fără voia filosofului, ostracizarea poeților ascunde în
realitate un omagiu, chiar supremul omagiu. Nimeni n-a spus atât de clar că
poezia este coșmarul tiraniei. Alungarea poeților dintr-o asemenea cetate, în
loc să-i jignească, le face onoare. Mai întâi că Platon ne lasă să înțelegem că
tirania nu s-ar baza pe poeți. Apoi, pentru că, spre deosebire de calomniatorii
poeților, care au insinuat că poeții pot fi corupți, el nu credea, probabil, în
această posibilitate din moment ce a preferat soluția radicală: tirania, pare
el să spună, n-ar fi fost desăvârșită câtă vreme poeții ar fi fost tolerați
între zidurile cetății sale, chiar tăcuți, ei ar fi rămas suspecți; chiar
supuși, ar fi rămas primejdioși. Ca atare, singura soluție este ostracizarea
lor. Eu nu cunosc un mai înalt elogiu adus poeziei decât această teamă.”
(Octavian Paler, Despre Platon cu
gândul la altceva)
