Există atâtea definiţii ale civilizaţiei, încât o cercetare a lor, aici, nu i-ar fi cititorului de nici un folos. Intuiţia comună ajunge. Şi mă voi mărgini la necazurile noastre, încredinţat de faptul că, pe măsură ce ne vom cunoaşte mai bine, lepădându-ne de orice trufie, vom mai putea îndrepta câte ceva. Nu e oare mai bine ca, în loc să ne conferim blazoane iluzorii, să învăţăm mai bine ce suntem cu adevărat? Nu există vindecare decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înţelegere şi cu dragoste, şi nu fără zâmbet. La noi lucrurile nu se îndreaptă când cineva îşi arogă rolul de a biciui, scrâşnind, moravurile, de undeva de sus, din transcendenţa unei conştiinţe presupuse fără greş. E bine să ne judecăm, cu dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de cinstită şi lucidă cântărire de sine va da cu vremea roadă în imanenţa conştiinţei obşteşti.
În materie de civilizaţie nu stăm
prea bine, de ce să ne minţim? Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită,
închiderea ţării faţă de lume, şubrezirea instituţiei familiale, nivelul scăzut
de trai şi de luminare, absenţa unei conştiinţe clare a relaţiei dintre individ
şi stat, dăinuirea unor vechi năravuri şi mentalităţi. Dar, oricare ar fi
cauzele, fapt este că stăm prost. Nici nu ştii de unde să începi. Uite, dacă
tot ne lăudăm că de la Râm ne tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre
prestigiile civilizaţiei romane au fost şoselele, podurile, viaductele, făcute
să ajungă pretutindeni şi să dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai
de lume: şosele deficitare şi restul făcut din hârtoape, praf şi noroi. Căile
ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite
şi prădate, peste măsură de murdare, de întunecate şi, iarna, de reci, ca
la vreme de război. Rulează aşa, la nesfârşit, sălbăticite şi uitate. La fel cu
instituţiile publice, în care paragina şi ponosirea se iau la întrecere cu
reaua organizare, care pare de-a dreptul duşmănoasă: cozi grele şi haotice, un
mare zbucium zadarnic, alergături bezmetice şi fără noimă, timp pierdut, vorbe
proaste, confuzii şi erori.
Şi, dacă tot vorbim de
instituţii, să nu uităm de una socotită drept indicele de civilizaţie a unei
comunităţi: cabinele publice cu destinaţie sanitară. Câte dintre ele nu au
devenit locuri de pedeapsă, ca bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate
scârnei, duhorii şi muştei? Poate şi de aici, dar nu numai, faptul uluitor că
poţi adesea vedea bărbaţi, uneori cu o înfăţişare respectabilă, uşurându-se în
plină zi de udul lor lângă vreun stâlp sau gard, în văzul copiilor de şcoală.
Pentru că e departe de a fi
vorba, în ţară la noi, numai de incuria şi de stupiditatea instituţională. Nici
omul nostru, ca ins, nu se lasă mai prejos. În mintea lui bunurile publice nu
sunt ale tuturor: sunt ale nimănui.Le strică şi le devastează fără
mustrare de cuget, din nepăsare, din nepricepere, uneori din simplu vandalism.
E drept că unele sunt privilegiate: nu le strică, ar fi păcat, doar şi le
însuşesc. Nu de alta, dar le sunt de trebuinţă şi nu costă nimic. Ştiu locuri
circulate unde rişti să cazi din zece în zece metri în câte o groapă, ca într-o
capcană săpată de vrăjmaş : capacele grele, de metal, de pe gurile de control
ale instalaţiei urbane de apă au fost, până la unul, furate. Dar ce nu se fură?
Şi tot ale nimănui şi par a fi omului nostru, dragul de el, spaţiile publice,
străzi, pieţe, spaţii verzi, incinte, faleze, terase. Le consideră drept nişte
maidane care pot fi murdărite oricât şi cu orice, de la mucuri de ţigară până
la dejecţii. Un loc predilect de azvârlire şi acumulare a resturilor de orice
fel este cel din imediata apropiere a locurilor destinate tocmai pentru asta.
Povestesc unii, veniţi de prin Germania, cum e acolo. Sunt uluiţi de ce minuni
de curăţenie se pot vedea la nemţi. Văzuţi cu ochiul nostru, nemţii par chiar
niţel maniaci. Îţi vine să te descalţi pe trotuar şi, de la o vreme, ţi se face
frică, tu având năravul tău şi acolo nefiind de glumit. Şi te întorci răsuflând
uşurat, la ale tale, unde ţi-e drag să trăieşti, pentru că multe alte înlesniri
mai afli şi te simţi la largul tău.
Omul acestor locuri are o relaţie
specială cu norma (lege, regulă, prescripţie), o relaţie confuză
care îi vine din două direcţii corelative:
1. considerarea statului nu ca
instanţă de reglementare şi de mediere, ci ca una represivă şi spoliatoare
(lucru nu fără întemeiere istorică) şi
2. un sentiment excesiv al
interesului personal imediat, din care omul nostru nu e dispus să sacrifice
nimic în vederea unei reglementări publice şi echitabile a intereselor
individuale.
Orice circuit prea lung de la
profitul imediat până la cel mijlocit de lege ne depăşeşte imaginaţia, răbdarea
şi capacitatea de încredere.
Dar chiar reglementările mai
mărunte, care nu cer cine ştie ce pătrundere, sunt considerate neavenite şi
încălcate cu seninătate: parcă ţi-e mai drag să fumezi acolo unde scrie
„fumatul oprit“, să treci strada pe oriunde, să parchezi unde îţi vine bine, să
intri pe unde se iese. Dacă de oprelişti nu-ţi pasă, îndrumările le ignori din
principiu, preferi să te descurci de-a oarba, să baţi la prima uşă care-ţi iese
în cale, să încerci cinci ghişee sau cinci compartimente de tren, dacă nu zece
vagoane, până să-l nimereşti pe cel bun, întrebând bezmetic în dreapta şi-n
stânga, deranjând o mulţime de lume, irosind energia şi timpul orişicui.
Preferăm un cadru mai lax, cu aproximaţii, toleranţe şi derogări, cu mici ajustări
şi zăbave, cu alternative mai mult sau mai puţin ilicite. O ordine negociabilă.
Orice rigoare ne strânge ca o încălţăminte prea mică,orice îngrădire prea
intransigentă ne sufocă, de parcă am fi claustrofobi; chiar simpla îndrumare ni
se pare o privaţiune de libertate. Pe cât de puţin îi pasă acestui popor de
libertatea mare, politică, socială, civică, pe atât de mult ţine la micile
libertăţi ale unei anarhii tolerante şi joviale. Punctualitatea noastră lasă de
dorit, iar omul punctual ni se pare maniac şi ridicol. Cozile noastre, nu
puţine la mărfuri sau ghişee, sunt haotice şi litigioase, ca şi felul cum ne
purtăm în vehiculele publice, unde aglomeraţiile (care ar putea foarte bine
lipsi) generează animozităţi primejdioase. Într-adevăr, la greu, de sub
tembelismul nostru lăsător izbucneşte violenţa şi brutalitatea şi atunci se
poate vedea cât de repede spiritul patriarhal de origine rurală, bonomia şi
levantinismul pot degenera în barbarie. Totuşi stadiul cel mai uşor de atins la
noi este acela pe care nu chiar degeaba îl vom fi numind ţigănie.
Individualismul obtuz care
dictează atâtea dintre comportamentele noastre are drept principală manifestare
lipsa de respect pentru ceilalţi, pentru semenii noştri, deci cei care sunt ca
şi noi şi ar avea în principiu aceleaşi prerogative, dar care au un
cusur, acela că sunt alţii.
Nu vorbesc acum nici despre
bădărănie nici despre relaţii conflictuale, ci despre simpla şi profunda
nepăsare faţă de ceilalţi: faţă de timpul, de locul şi de liniştea lor, de
dreptul lor de a exista în sine, nu ca simple instrumente ale comodităţii năuce
a altcuiva. Tu, ca trecător, trebuie aidoma unui automat cu fise, şi fără să ţi
se înregistreze, nu zic serviciul adus, ci simpla existenţă, să dai ora exactă,
foc la ţigară, indicaţii rutiere, să spui cât costă cutare lucru (al cărui preţ
e afişat), de unde l-ai luat, când va mai fi de găsit, uneori să suporţi
confidenţe sau văicăreli. Mulţumiri? Rolul tău o dată încheiat, tu te resorbi
în nefiinţă. Eşti considerat ca existând numai dacă, lezat, protestezi. Dar
atunci statutul tău este acela al unei fiinţe supărăcioase, supărătoare şi, în
ultimă analiză, de prisos. Aerul românesc de glasuri răstite care îţi spun cu
arţag: „Da nerăbdător mai eşti, domnule!“, „Ho, bre că nu dau turcii!“,
„Dacă nu-ţi place, ia-ţi maşină mică!“, „Ce-ai, omule, că doar nu te-am
omorât!“, „Ce atâtea comentarii!“, „Hai moşule, mişcă-te că te
caută moartea pe-acasă!“
În general, se constată că eşti
prea sensibil, prea pretenţios, prea nervos. Iar, când te întorci acasă, afli
de la vecinul tău cât de nemărginite sunt drepturile unui locatar: „Acasă la
mine fac ce vreau”, inclusiv zgomote infernale, duhori, inundaţii,
incendii, scandaluri şi păruieli. Dar n-ai voie să te plângi, pentru că e în
ograda lui şi acolo se crede nu numai stăpân, ci şi singur pe lume. Iar cu
sine, cu buna lui voie şi cu păcatele lui homo valachicus este extrem de
tolerant. Mai puţin cu ale altora, iar atunci doar în virtutea unui pact
nescris de complicitate generalizată. „Lasă-mă să te las“ este o expresie
în care reciprocitatea îngăduinţei în rău se îmbină cu nepăsarea şi,
iertat să-mi fie, cu nesimţirea. În destule privinţe civilizaţia românească
aduce încă bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este
dragă şi aşa. Numai că dragostea bună înseamnă şi voinţă de îndreptare,
iar voinţa aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi şi s-o facem să opereze. N-aş
şti să spun nici cum, nici când.
Din
vol. Petru Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii, 2000
