Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Petru Creţia - Homo valahicus

 

 

Există atâtea definiţii ale civilizaţiei, încât o cercetare a lor, aici, nu i-ar fi cititorului de nici un folos. Intuiţia comună ajunge. Şi mă voi mărgini la necazurile noastre, încredinţat de faptul că, pe măsură ce ne vom cunoaşte mai bine, lepădându-ne de orice trufie, vom mai putea îndrepta câte ceva. Nu e oare mai bine ca, în loc să ne conferim blazoane iluzorii, să învăţăm mai bine ce suntem cu adevărat? Nu există vindecare decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înţelegere şi cu dragoste, şi nu fără zâmbet. La noi lucrurile nu se îndreaptă când cineva îşi arogă rolul de a biciui, scrâşnind, moravurile, de undeva de sus, din transcendenţa unei conştiinţe presupuse fără greş. E bine să ne judecăm, cu dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de cinstită şi lucidă cântărire de sine va da cu vremea roadă în imanenţa conştiinţei obşteşti.

În materie de civilizaţie nu stăm prea bine, de ce să ne minţim? Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită, închiderea ţării faţă de lume, şubrezirea instituţiei familiale, nivelul scăzut de trai şi de luminare, absenţa unei conştiinţe clare a relaţiei dintre individ şi stat, dăinuirea unor vechi năravuri şi mentalităţi. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este că stăm prost. Nici nu ştii de unde să începi. Uite, dacă tot ne lăudăm că de la Râm ne tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre prestigiile civilizaţiei romane au fost şoselele, podurile, viaductele, făcute să ajungă pretutindeni şi să dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume: şosele deficitare şi restul făcut din hârtoape, praf şi noroi. Căile ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite şi prădate, peste măsură de murdare, de întunecate şi, iarna, de reci, ca la vreme de război. Rulează aşa, la nesfârşit, sălbăticite şi uitate. La fel cu instituţiile publice, în care paragina şi ponosirea se iau la întrecere cu reaua organizare, care pare de-a dreptul duşmănoasă: cozi grele şi haotice, un mare zbucium zadarnic, alergături bezmetice şi fără noimă, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii şi erori.

Şi, dacă tot vorbim de instituţii, să nu uităm de una socotită drept indicele de civilizaţie a unei comunităţi: cabinele publice cu destinaţie sanitară. Câte dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsă, ca bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate scârnei, duhorii şi muştei? Poate şi de aici, dar nu numai, faptul uluitor că poţi adesea vedea bărbaţi, uneori cu o înfăţişare respectabilă, uşurându-se în plină zi de udul lor lângă vreun stâlp sau gard, în văzul copiilor de şcoală.

Pentru că e departe de a fi vorba, în ţară la noi, numai de incuria şi de stupiditatea instituţională. Nici omul nostru, ca ins, nu se lasă mai prejos. În mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor: sunt ale nimănui.Le strică şi le devastează fără mustrare de cuget, din nepăsare, din nepricepere, uneori din simplu vandalism. E drept că unele sunt privilegiate: nu le strică, ar fi păcat, doar şi le însuşesc. Nu de alta, dar le sunt de trebuinţă şi nu costă nimic. Ştiu locuri circulate unde rişti să cazi din zece în zece metri în câte o groapă, ca într-o capcană săpată de vrăjmaş : capacele grele, de metal, de pe gurile de control ale instalaţiei urbane de apă au fost, până la unul, furate. Dar ce nu se fură? Şi tot ale nimănui şi par a fi omului nostru, dragul de el, spaţiile publice, străzi, pieţe, spaţii verzi, incinte, faleze, terase. Le consideră drept nişte maidane care pot fi murdărite oricât şi cu orice, de la mucuri de ţigară până la dejecţii. Un loc predilect de azvârlire şi acumulare a resturilor de orice fel este cel din imediata apropiere a locurilor destinate tocmai pentru asta. Povestesc unii, veniţi de prin Germania, cum e acolo. Sunt uluiţi de ce minuni de curăţenie se pot vedea la nemţi. Văzuţi cu ochiul nostru, nemţii par chiar niţel maniaci. Îţi vine să te descalţi pe trotuar şi, de la o vreme, ţi se face frică, tu având năravul tău şi acolo nefiind de glumit. Şi te întorci răsuflând uşurat, la ale tale, unde ţi-e drag să trăieşti, pentru că multe alte înlesniri mai afli şi te simţi la largul tău.

Omul acestor locuri are o relaţie specială cu norma  (lege, regulă, prescripţie), o relaţie confuză care îi vine din două direcţii corelative:

1. considerarea statului nu ca instanţă de reglementare şi de mediere, ci ca una represivă şi spoliatoare (lucru nu fără întemeiere istorică) şi

2. un sentiment excesiv al interesului personal imediat, din care omul nostru nu e dispus să sacrifice nimic în vederea unei reglementări publice şi echitabile a intereselor individuale.

Orice circuit prea lung de la profitul imediat până la cel mijlocit de lege ne depăşeşte imaginaţia, răbdarea şi capacitatea de încredere.

Dar chiar reglementările mai mărunte, care nu cer cine ştie ce pătrundere, sunt considerate neavenite şi încălcate cu seninătate: parcă ţi-e mai drag să fumezi acolo unde scrie „fumatul oprit“, să treci strada pe oriunde, să parchezi unde îţi vine bine, să intri pe unde se iese. Dacă de oprelişti nu-ţi pasă, îndrumările le ignori din principiu, preferi să te descurci de-a oarba, să baţi la prima uşă care-ţi iese în cale, să încerci cinci ghişee sau cinci compartimente de tren, dacă nu zece vagoane, până să-l nimereşti pe cel bun, întrebând bezmetic în dreapta şi-n stânga, deranjând o mulţime de lume, irosind energia şi timpul orişicui. Preferăm un cadru mai lax, cu aproximaţii, toleranţe şi derogări, cu mici ajustări şi zăbave, cu alternative mai mult sau mai puţin ilicite. O ordine negociabilă. Orice rigoare ne strânge ca o încălţăminte prea mică,orice îngrădire prea intransigentă ne sufocă, de parcă am fi claustrofobi; chiar simpla îndrumare ni se pare o privaţiune de libertate. Pe cât de puţin îi pasă acestui popor de libertatea mare, politică, socială, civică, pe atât de mult ţine la micile libertăţi ale unei anarhii tolerante şi joviale. Punctualitatea noastră lasă de dorit, iar omul punctual ni se pare maniac şi ridicol. Cozile noastre, nu puţine la mărfuri sau ghişee, sunt haotice şi litigioase, ca şi felul cum ne purtăm în vehiculele publice, unde aglomeraţiile (care ar putea foarte bine lipsi) generează animozităţi primejdioase. Într-adevăr, la greu, de sub tembelismul nostru lăsător izbucneşte violenţa şi brutalitatea şi atunci se poate vedea cât de repede spiritul patriarhal de origine rurală, bonomia şi levantinismul pot degenera în barbarie. Totuşi stadiul cel mai uşor de atins la noi este acela pe care nu chiar degeaba îl vom fi numind ţigănie.

Individualismul obtuz care dictează atâtea dintre comportamentele noastre are drept principală manifestare lipsa de respect pentru ceilalţi, pentru semenii noştri, deci cei care sunt ca şi noi  şi ar avea în principiu aceleaşi prerogative, dar care au un cusur, acela că sunt alţii.

Nu vorbesc acum nici despre bădărănie nici despre relaţii conflictuale, ci despre simpla şi profunda nepăsare faţă de ceilalţi: faţă de timpul, de locul şi de liniştea lor, de dreptul lor de a exista în sine, nu ca simple instrumente ale comodităţii năuce a altcuiva. Tu, ca trecător, trebuie aidoma unui automat cu fise, şi fără să ţi se înregistreze, nu zic serviciul adus, ci simpla existenţă, să dai ora exactă, foc la ţigară, indicaţii rutiere, să spui cât costă cutare lucru (al cărui preţ e afişat), de unde l-ai luat, când va mai fi de găsit, uneori să suporţi confidenţe sau văicăreli. Mulţumiri? Rolul tău o dată încheiat, tu te resorbi în nefiinţă. Eşti considerat ca existând numai dacă, lezat, protestezi. Dar atunci statutul tău este acela al unei fiinţe supărăcioase, supărătoare şi, în ultimă analiză, de prisos. Aerul românesc de glasuri răstite care îţi spun cu arţag: „Da nerăbdător mai eşti, domnule!“, „Ho, bre că nu dau turcii!“, „Dacă nu-ţi place, ia-ţi maşină mică!“, „Ce-ai, omule, că doar nu te-am omorât!“, „Ce atâtea comentarii!“, „Hai moşule, mişcă-te că te caută moartea pe-acasă!“ 

În general, se constată că eşti prea sensibil, prea pretenţios, prea nervos. Iar, când te întorci acasă, afli de la vecinul tău cât de nemărginite sunt drepturile unui locatar: „Acasă la mine fac ce vreau”, inclusiv zgomote infernale, duhori, inundaţii, incendii, scandaluri şi păruieli. Dar n-ai voie să te plângi, pentru că e în ograda lui şi acolo se crede nu numai stăpân, ci şi singur pe lume. Iar cu sine, cu buna lui voie şi cu păcatele lui homo valachicus  este extrem de tolerant. Mai puţin cu ale altora, iar atunci doar în virtutea unui pact nescris de complicitate generalizată. „Lasă-mă să te las“  este o expresie în care reciprocitatea îngăduinţei în rău se îmbină cu nepăsarea şi, iertat să-mi fie, cu nesimţirea. În destule privinţe civilizaţia românească aduce încă bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este dragă şi aşa. Numai că dragostea bună înseamnă şi voinţă de îndreptare, iar voinţa aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi şi s-o facem să opereze. N-aş şti să spun nici cum, nici când.

Din vol. Petru Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii, 2000