Şarpe prea sfânt, înţeleptule.
Tu care la zidul pădurii, după ploaia de vară,
mi te-ai arătat în chip de balaur-copil pogorât dintru ceruri,
cu pletele albe ca spumele mării şi-ai spus: „Pregăteşte”
… Şi sfânt şi alb se scuturau salcâmii
pe urmele tale de purpură…
Tu care în chip de dragon cu trei miliarde de capete
mi-ai vorbit cu o mie de limbi despre Dânsa
şi despre graiul uitat,
protector celest al Misterelor, al seminţiei pontice,
iată acum înaintea culcuşului tău am venit dezbrăcat
şi din tot ce-i în lumea aceasta am luat numai
tracica lyră.
Sunt pregătit.
Iată ce-mi spuse. (Locul
predestinării voi toţi îl cunoaşteţi. Ca melcul urechii
e văgăuna aceea, în intermundiu, şi unii
socot că e însăşi Urechea. Fiecare
e slobod să creadă ce vrea în această privinţă.
Ceilalţi cu uşile.)
„Ţie
şi oricărui altuia. Pentru cel
care sânge nu a băut, inimi nu a mâncat
şi nici bob. Acela e fratele meu.
Saturn îşi întoarce albastra sa faţă
spre tine. De Pluton
te îndepărtează, oraşele subpământene
dă-le uitării. Iată ce’ţi spun:
Homunculus doarme în oul hermetic,
fără fiinţă. Oul acesta, pojghiţa căruia,
presărată de stele, e cerul, îl ouă
paserea Phoenix; totul e-ntr-însul, afară
e singură paserea. Fiece ou
este unic în sine, de nestrăbătut, de
necântărit, de nemăsurat. Pedeapsa şi graţia,
viaţa şi moartea, durerea adâncă
şi izbăvirea, începutul, sfârşitul
şi tot înţelesul viermuie-ntr-însul – vis fără goluri
al nefiinţei. El este totul. Homunculus doarme
în veci nenăscut, şi cu toate acestea,
ireversibil ceva se întâmplă, o cale
e străbătută, cea fără de-ntoarcere. Tu te bucuri
şi plângi presimţind-o aproape
de capăt. Vei trăi, vei muri,
de o mie de ori şi o dată. În oul hermetic
tu dormi nenăscut. Un ghem de mătase
albastră e oul acesta, sferă de aur
şi de azur, nemărginită şi totuşi
firul mătăsii are-o măsură ce e hotărâtă.
Tu asculţi ca prin vis,
Ursa Mare-o contempli, ciclul ei îl socoţi,
graţie multă primeşti, naşterea ta e la capăt. „
Lungă vreme-n tăcere am stat. Constelaţii multiple
săvârşeau căi simbolice şi de neînţeles. Am mai întrebat:
„Cine sunt?”
„Eşti oricare altul”, mi-a spus, „îmbrăcat
în oţel, în uraniu, în blănuri de fiare, inima ta
plânge cu dor după Dânsa, aceea pe care
nu o cunoşti. Firul de praf
peste care tronezi a fost leagănul Ei. Nu te ştii
şi nu-ţi poţi aduce aminte de tine, mereu
nenăscut. Pasărea Phoenix
cloceşte eonul rotund. În curând ai să fii.”
Constelaţia Lyrei şi Ursa
iluminau cu putere deasupra
văgăunii întortocheate. În intermundiu,
în văgăuna ca o ureche
am mângâiat asiatele strune, imnul străvechi
l-am intonat, şi la urmă
am auzit glasul Ei.
„Mai dulce ca mierea
este limba aceasta, Şarpe prea sfânt”, am vorbit,
„niciodată nu voi uita-o pre Dânsa…”
Am mai întrebat: „Tu eşti Pythagora?”
Nu mi-a răspuns.
„Tu eşti Ilie?”
Nu mi-a răspuns.
„Tu exişti?”
Tăcere.
