Nenorocitele astea de ţări ale noastre sînt de mult, dar mai
cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale cari
se ţes, se încîlcesc, dar din nenorocire se discîlcesc totdeauna în defavorul
lor şi mai cu seamă a elementului românesc din ele.
De se face un drum de fier, el devine calea mare de
imigraţiune a tuturor vagabonzilor şi a criminalilor din statele învecinate,
căci România a devenit mlaştina de scurgere pentru tot ce e moraliceşte şi
economiceşte nesănătos dincolo de graniţe, pentru tot ce fuge de muncă, pentru
tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliţie şi de justiţia
penală. Astfel, bunăoară, toţi criminalii din Austro-Ungaria cari se prind din
fugă, pe drumul spre România se prind, căci aci e ţara libertăţii, egalităţii,
fraternităţii şi a părintelui acestora, C.A. Rosetti, a cărui nume slăvit va fi
de toate veniturile de acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Christ a fost reprezentantul săracului cinstit şi harnic.
Antihrist e reprezentantul săracului viclean şi leneş, căci vicleşugul şi
lenea, tertipul şi ruşinea de muncă sînt cele două mari semne caracteristice
atît ale roşilor ca colectivitate, esceptînd pe puţini, cît şi a elementelor
străine pe cari ei mai cu seamă le favorizează.
Am susţinut într-un rînd că toate, absolut toate drumurile de
fier din ţară îşi încheie socotelele anuale cu pagubă, încît statul — şi cînd
zicem statul, zicem producătorul principal, ţăranul — plăteşte din sudoarea
amară a imensei şi cumplit de săracei majorităţi a populaţiunii române
primblările perciunaţilor cetăţeni din Galiţia spre România, transportul
mărfurilor proaste cari ucid pînă şi umbre de meserie şi meşteşug în ţara
noastră, reducîndu-se astfel totalitatea populaţiei noastre, fie din oraşe, fie
din sate, la tristul rol de ilot producător de grîu pentru străinătate, o
totalitate care ea însăşi nu se hrăneşte cu grîu şi cu mălai. E evi dent, şi pe
toată scara societăţii se observă, că rasa română în genere decade, că ajunge
la disselecţiune, la maimuţire.
Aducă-şi cineva aminte de ce erau Bucureştii în zilele lui
Vodă Cuza : un oraş românesc. Ce sînt astăzi? Un oraş străin. Nu vorbim de
zilele mai vechi ale lui Ghica Vodă, în care puternica organizaţie a
breslaşilor făcea aproape cu neputinţă pătrunderea unui străin în organismul
economic al naţiei, vorbim de-o vreme în care fraza îşi luase deja vînt, de o
vreme în care exista deja un ziar ca „Românul", care învenina ţara în
contra Domnului şi pe Domn în contra ţării. Şi totuşi Bucureştii erau încă un
oraş creştin şi românesc. Nu vedeai o firmă străină în Lipscani de pildă,
astăzi devin rare cele române.
Şi de ce asta?
Pentru că din toate s-au făcut politică internaţională.
Singur d. Brătianu a spus-o în Senat că cestiunea drumurilor
dumisale de fier se trata, fără participarea ţării, între Berlin şi Viena. Dar
orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o
întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.
Şi bieţii Domni din vechime cari, ca Petrea cel Şchiop,
abdicau de la domnie ca să nu se sporească în zilele lor haraciul Porţii cu o
mie sau două de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care şi-a pus viaţa la
mijloc şi a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise birurile ! Un om care
renunţă la domnie pentru a scăpa ţara de o dare, un altul care-şi dă capul
călăului pentru onoarea de a fi protestat contra unui spor de bir! Şi nu era un
desperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută de moşii bine
numărate pe faţa pămîntului Moldovei.
Astăzi... astăzi e cu totul altceva. Astăzi nu mai e cum era în
zilele mocanilor celor greoi şi cinstiţi, pe care-i durea inima de biata ţara
asta, izbită din toate părţile de oarde de sute de mii, cari se sfărîmau de
marginea colţoroasă a ei ca talazurile mării de stînci. Astăzi, daca vor să vie
tătarii, îi poftim noi înşine, le facem drum de fier ca să călătorească
huzurind de bine şi-i priimim cu pîne şi cu sare, ca pe Domnii ţării.
Ce prost era de pildă Matei Basarab care, dacă afla că un
străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numaidecît bani din pungă şi i-o răscumpăra
numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.
Astăzi teoria de „om şi om" e la ordinea zilei şi în
America Orientului domnesc ideile civilizaţiei moderne, cărora trebuie să le
facem concesiuni că de nu ... ne şterg de pe faţa pămîntului.
Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subţiat, ne-am civilizat.
În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntîlnim cu
omenirea din toate unghiurile pămîntului, scursă la noi ca prin minune. Ba
pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele
ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit
o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă
ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămînă de zile. Bietul Varlaam,
mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care, în înţelegere cu Domnii de atunci şi
cu-n sinod general al bisericei noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate
care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în
colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe
care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege.
Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la
Academie n-ar putea să fie.
Dar să venim iar la vorba noastră. În mai multe rînduri am
spus că daca toate mărfurile şi toţi călătorii din România s-ar transporta
gratis pe cheltuiala visteriei, cu carul şi cu teleguţa, tot statul n-ar
cheltui atîta cît plăteşte ca anuitate pentru drumurile de fier. Atît de
neînsemnată este producţia noastră. Cu drumurile de fier ale d-lui Brătianu,
las-că transportul e scump pentru marfă şi călător, dar mai plăteşte şi Statul
un adaos anual de zeci de milioane. Adică curat negustoria lui Nastratin.
Cu toate acestea credeţi că roşii au învăţat minte din cazul
lui Strusberg şi nu au de gînd a mai da asemenea lucrări publice în
întreprindere ?
Nu mai departe decît în numărul de ieri foaia patrioţilor ne
promite un frumos drum de fier spre Chiustenge, împreună cu-n măreţ pod peste
Dunăre.
Se va întreba cineva: „Nu văd patrioţii că toate lucrurile
acestea or să ţie bani, nu văd că marea mulţime a contribuabililor îşi vinde
munca pe ani înainte ca să plătească birurile? Nu văd patrioţii că trebuie să
binecuvînteze ceasul în care espiră o seamă de datorii publice pentru a nu le
mai reînnoi? Nu văd onor. patrioţi că ceea ce e mai necesar, daca e la adecă, e
armarea pînă în dinţi, nu concesiuni noi de drum de fier şi de poduri pe
uscat?"
Ba o văd prea bine, dar iarăşi politica internaţională e
pretextul pentru noua eră a concesiilor, care se va inaugura îndată ce se va
curăţi cabinetul de elemente eterogene.
Oricare om cu cît de puţină judecată trebuie să-şi fi zicînd :
Nebuni sînt oamenii aceştia de confundă o ţară agricolă, c-o producţie prin
natura ei mărginită la un maxim oarecare, cu ţări industriale a căror esport şi
import se suie la miliarde? Geaba ; parcă vorbeşti într-un pustiu !
Trebuie — răspunde ,,Presa" — a stabili între statul
român şi puterile Europei raporturi de amiciţie şi de interese reciproce, ca în
orice eventualitate să avem în favoarea noastră simpatia şi sprijinul lor.
Cu alte cuvinte trebuie să rămînem iloţi ca să avem onoarea de
a fi prenumăraţi între slugile plecate a tuturor puterilor. Numai cu acest preţ
puterile vor ţinea la noi, cum au ţinut la bieţii turci, Dumnezeu să-i ierte.
Această politică a ,,Presei", grozav de subţire,
secondată cu multe parafraze liberalo-naţionale de cătră cei din Strada
Doamnei, nu intră în capul nostru şi o denunţăm publicului, ca să vază ce ne
aşteaptă. Acel pasaj al „Presei" însemnează ca să ne dăm economiceşte
legaţi de mîni şi de picioare, ca egiptenii, pentru ca să ni se permită de a
respira.
Noi, cari am văzut că purtarea d-lui Brătianu în toate
ocaziile se împrumută minunat la o cheie oarecare — aceea a politicei
panslaviste — repetăm : Căile Stroussberg trebuiau votate, coûte que coûte,
pentru transportarea armiei împărăteşti la marginea Dunării; podul peste Dunăre
se va face, coûte que coûte pentru a uni slavii de sud cu cei de nord prin
locul predilect al migraţiunilor din toţi timpii, pe la vadul lui Isac, prin
Seythia minor.
Cu toate întreprinderile d-lui Brătianu se împlinesc pururea
două scopuri: 1) se împovărează şi se secătueşte pe deoparte poporul român,
spre a deveni incapabil de împotrivire, 2) se creiază înlesnirile cele mai
esenţiale pentru transportul armiior împărăteşti.
Iar marele om de stat joacă rolul pe care 1-am prezis din
capul locului: acela al supapei de siguranţă, acela al omului intereselor
apusene.
Ştim foarte bine că aceasta se va numi iarăşi o insinuaţiune,
dar, din nenorocire, cheia noastră se potriveşte într-un mod fatal cu toate
actele politice ale d-lui Brătianu.
[22
ianuarie 1880]
(Din M.
Eminescu Opere X, Publicistică (1 noiembrie 1877-15 februarie 1880),
Ediţie critică întemeiată de Perpessicius)
