Ascuns în desișul destinului meu
Ascut săgeți, ciocnesc fier și piatră.
Însumi amnar, visul cremene: limbi de curcubeu,
Herghelii de flăcări își țâșnesc nechezul pe vatră.
Singuratec în munți înțelepți,
Sihăstria mi-e împodobită cu jocuri.
M-am desprins greu din stânci, de brazii drepți,
Dintre urșii moșneni alungați de focuri...
Mă-nconjur de mine și-mi chem un contur.
Cobor spre argila din alba-mi structură,
Mă urc pân la aur, la spiritul pur.
Cuceriri, cuceriri. Dospiri în străbuni,
Corcituri. Strâng lacrimi. Culeg floare...
Lin licărind din văgăuni
Amforele gândului le înalț spre izvoare.
Iată văzui un nor senin. Cum? Nu-ntrebați.
Noi nu suntem copaci, frunza să ne cadă.
Slavă și aur, centauri fârtați,
Cu mine, peste plaiuri, cavalcadă.
Muntele cântă cu aurora-n gheare
Din toată roua codrilor de păsări și fiare...
Nu-i de ajuns tolba din care trageți:
Inima e o altă tolbă cu săgeți...
Curpenii jindului greu m-au încins.
Pâclele dorului stau lungi și grele...
Născut nu făcut. Cine mâna și-a-ntins
Pe țintarul cerului să se joace-n stele?
Nu-i chip? Nu-i slobod? Atunci aici jos,
Râvna. Gâtlej pururi uscat. Cât ne-o fi lerul
Tot ce-i mai mare, mai scump, mai frumos
Să bubuie sub noi pământul cum tună cerul,
Dâră
măreață, dâră de fapte,
Dureze punte peste zi și noapte...
Noroc, hoți de viață! Vreau destin umplut
Ochi, ca un chiup cu vin biruitor,
Ș-apoi, înapoi, în piatră și-n lut,
Urcior spart de tăria dorului după izvor.
Sbucnit de sub peceți, în pridvoarele lumii,
Privii dimineața peste umerii timpului gol,
Puterea nu-și află lăcaș în zidirile lumii:
Faptele sufletului și marea-n lăuntru, ocol.
Culmea vasală spre văi stă-nchinată.
Din tine spre tine nu poți să treci.
Stânca e de cărări însăilată,
Între carne și suflet nu bat poteci.
Cimbrul fu mai viteaz ca noi, cuceri văzduhul.
Dezleagă-ți mireasma din inimi tare,
Avântă-ți polenul și scutură-ți duhul.
Sângele -și trage obârșia din mările-amare!
Sirene rătăcite mai cântă încă în el
Și cormoranii roșii se sfâșie închiși.
Smulge-ți un schiptru-aromat, toarnă-ți inel.
Și-ncepe domnia din anii nescriși.
Așezări de-nceput, lăuntrice zidiri,
Căci orice stăpânire pornește cu cetate,
Șanțuri și lanțuri adânci pe simțiri
Metereze-n gând, porți cu-amintiri ferecate ...
Temelii de chin, cheamă uriașii să-ți ajute.
Sobolii vicleni au știința hrubelor crunte,
Blocuri de voință peste nămestii de virtute.
Bolți de dor, graiul zvârlit punte:
Nemuritoare, cetatea și-a înfipt aripa pe munte.
Dar alba semeție din care râd străjerii
Se sprijină-n adâncuri pe pârghia durerii.
Voievod rar îți vezi supușii trudnici în vale,
Vremea, vechil spurcat, îi mână la muncă,
Să scurme jos, răsturnând în ogoarele tale
Suflet negru, suflet rodnic, pământ gras de luncă.
Zăbavnic cați semne și păsări totodată,
Stau corbi-n norii negri ca schimnicii în străni
Și inima îți paște în pajiștea-ntristată
Un sânge ce se cere să gâlgâie prin răni.
Fiara zeilor, fiară trufașă murmură-n jug.
Sub măduva luminii mai lină ca un vânt,
Mângâierea morții trage alături cu ea în plug
Și sub copite sfinte plânge-ntâiul pământ.
Dibuire-n azur, iubire. Copcă în cer deschisă
Conac de luminăpe oarbe văi de nori...
Mă tulbură mintea-mbobocită-n clisă.
Văd fecioria lumii sub hoarda de fiori
Genuna dimineții cu alba ei răcoare
Se dezgheață-ntr-un iezer de aur zâmbitor.
Lin țurțurii somnului picurau lingoare
Topiți în abureală și adâncimi de dor...
Pândeau vânatul vânăt venind spre noi săgeată
În pajiște străină la margini de destin.
Foșnea tufișul soartei bănuitor și iată:
Mi-a izvodit din zodii în loc de ciută, o fată...
Călca pe flori de gânduri nălucă de senin:
Toți vulturii voinței-mi căzură în vâltoare
Și gândurile-mi toate picară în picioare,
Curate, scuturate de patimi și venin.
Domesticire în azur. Iubire. În carnea smerită
prag.
Între noaptea trupului și zorii sufletului
îngânare,
Mă îndrăgesc pe mine în tot ce-mi fuse drag
Și-mi trece îngerește vremea cea mare.
Amestec firi vrăjmașe, îmbunez duhuri rele.
Huma scoate răsfrângeri din lumea cealaltă
Un șarpe lunatic cotește între stele
Și broaștele cântă în cerul din baltă.
Lovit de dor scot sunet de aur greu
Și lumea toată-i numai ecoul meu:
Luceferi și gâze, cu păsări și pești
Plutesc analoage și- alături pe apă,
Oglindiri ideale, imagini cerești
Potrivnice în planuri, se strâng să se-ncapă.
Zăbovire-n azur...Iubire, ea mi-a zâmbit...
De sub cununița sprâncenelor ochii m-au țintit
Steme-albastre bătute-n cerul frunții -nalte
Fulger de sânge. Piatră suavă. Val de viol
încremenit.
Duh alb de adorare începe să tresalte,
Milă de boiul crud, milă de mâini, de mijlocul
subțire,
M-am atins de părul ei ca de-un viitor despletit
În care gurgură Sibila oracole de fericire.
Am dus-o până-n sat coborând în neștire.
M-a îndemnat să mai viu, zburător nezărit.
Varsă-ți noapte averile de argint înnegrit,
Întinde-ți beznă uleiul negru peste fire
Zbor și sobor în azur...Iubire, Iubire...
Suflet pe-o cruce din două suflete răstignit.
Caraula cerului, carul mare proptit pe Negoi.
Buciumul nu mai gomănă fără de-ogoi.
Stâna doarme. Pândar. Un foc de târși
Mocnind mistuit între bolovani.
Sub sarici, zgribuliți, păstori agatârși...
Ceas negru.
Tropot...Liniște-njunghiată...Dușmani...
Ce ne călcați tărâmul, mocani?
Iepele voastre scornesc gâdilări prin noapte,
Miresme alintate pe brațe moi de vânt
Ne pătrund în vintre ca niște șoapte...
Pofte-aprinse. Oi furate și coapte:
Nuntă de carne și jar îmbuibare și cânt...
Pământean dârz, scit ortoman buimac de somn
Jos măciuca! Ramăt și chiot în țarc?
Nu sunt urs jăcman, îți sunt domn,
Iau dijma cu braț încordat pe arc.
Dulăii, ulmași pricepuți, au tulit...
Surla răsturnată stă-ntr-un peș,
Ciobanii legați fedeleș...
Bâr-bâr, ciopor rășluit, cârlani și mioare,
Berbeci de soi cu păr ciufulit...
Bâr la frigări. Jeliți? Sufletul, înaltă erezie, nu
moare
Sus la căldarea zmeilor vei fi ciobănită bine
Pradă albă cu miros de lapte dulce,
Ugerul doldora de lumină al lunii pline
Ne luminează calea trecând să se culce,
Melcul nopții se târăște în coarne cu luceferi
bulbucați,
Stâncile rumegă liniștea ca zimbrii culcați.
Stâna mursecată mai tremură-n urmă.
Umbre cocoșate de greul poverii
Cotim...și deodată peste ciobani și turmă
Se prăvale iar namila nopții și-a tăcerii...
Ajunși, țărmul mâhnirii taie și desparte
Cu sabie-ncovoiată, biruința de biruitori;
Asta-i izbânda? Prada ce se-mparte?
Sus pavăza de gânduri între noi și moarte,
Nu vă priviți mâinile ziditori.
Trist în morile de vânt ale răsăritului, departe
Bezna se macină-n făina din zori.
