”(Că
făcătorii răului, când mulți într-un gând asupra unii răutăți să află, unul pre
altul a nu amăgi obiciuiți sint, ca nu cumva cu vicleșugul mic, fărălegea mare
a isprăvi din mână să piardză).”
”Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind și precum în blăstămate vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăștie, toți munții și codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna și toate văile și holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai:
„Plecatu-s-au
cornul Inorogului,
împiedecatu-s-au pașii celui iute,
închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate,
în silțele întinse au cădzut, puterii
vrăjmașului s-au vândut.
Surcelele i-au uscat, focul i-au ațițat,
temeliile de
la pământ în nuări i-au aruncat,
nepriietin
de cap, Corbul, gonași neosteniți,
dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul,
și toți în
toată viața îl pândesc.
De traiul, de viața și de ființa lui ce
nedejde au mai rămas?
Nici una.
Toate
puterile i s-au curmat, toți priietinii l-au lăsat,
în lanțuje
nedezlegate l-au legat,
toată
greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au stătut.
Iară de acmu, în ceriu să zboare, n-a scăpa,
o mie de
capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca.
Unul, Lupul, ce și acela depărtat,
n-are cum îi
folosi, nu-l poate agiutori.
De nu altă,
încaile să-l tânguiască,
încailea
să-l jeluiască, încai să-l olecăiască.
Filul, macar
că într-această parte s-ar afla,
însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în
sine îl apasă,
în strâmtori primejdioase,
în valuri așe holmuroase să să arunce
nu-ndrăznește
și micșorimea sufletului dinluntru-l oprește.
De cu sară, Filul știre au luat, de prețul
tăiat s-au înștiințat,
ce ar fi putut să și va i s-ar fi cădzut, ce
în locul mângâierii,
răspunsul
curmării să dă:
„1.000 de
ani la opreală de-ar fi, un dram de panzehr n-aș putea găsi".
Ce mângâiare
i-au rămas? Nici una.
Ce
sprijeneală i-au rămas? Nici una.
Ce priietin i să arată? Nici unul.
Munți,
crăpați, copaci, vă despicați, pietri, vă fărâmați!
Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu
izvoară,
munții
puhoaie pogoară,
lăcașele
Inorogului, pășunele, grădinele, cernească-să,
pălească-să,
veștedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască,
nici să odrăslească, și pre domnul lor cu
jele,
pre stăpânul
lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească.
Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiți, și-n amar vă primeniți.
Gliganul sălbatec viieriu,
și-n
livedzile lui ursul ușeriu să să facă,
în grădini târvelește, în pomăt batelește să
să prefacă.
Clătească-să ceriul, tremure pământul,
aerul
trăsnet, nuării plesnet,
potop de holbură, întunerec de negură vântul
să aducă.
Soarele
zimții să-și rătedze,
luna, siindu-se, să să rușinedze,
stelele nu scântăiedze, nici Galactea să
luminedze.
Tot dobitocul ceresc glasul să-și sloboadză,
faptă nevădzută, plecându-să, vadză.
Cloșca puii răzsipască.
Lobăda Lira
să-și zdrobască,
Leul răcnească, Taurul mugească,
Aretele
fruntea să-și slăbască,
Racul în
coajă neagră să să primenească,
Capricornul
coarnele să-și plece,
Peștii fără
apă să să înece,
Gemenii să
să desfrățască,
Ficioara
frâmsețe să-și grozăvască, cosița galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuțit
acul să-și tâmpască,
Strelețul arcul frângând, ținta nu lovască,
Cumpăna dreptatea nu mai arete,
Apariul
topască-să-n sete.
Mars vârtutea în slăbiciune să-și primenească,
Mercurie
între planete nu mai crăinicească.
Zefs monarhiia în veci să-și robască,
Vinerea
floarea frumseții să-și veștedzască,
Cronos
scaunul de sus în gios să-și coboară.
Finicul în foc de aromate moară,
Oltariul
jirtfe nu priimască,
Păharul
băutură să nu mai mestească.
Chitul crepe în apa Aridanului,
Iepurile cadză-n gura Sirianului,
Musculița cu jele să vâzâiască,
amândoi Urșii greu să mormăiască.
Pletele Verenicăi să să pleșuvască,
Corona
frumoasă nu le-mpodobască.
Pigasos de
Andromeda să să depărtedze,
Perseos de
Casiopa să să-nstrăinedze.
Zmăul capul
cu coada să-și împleticească.
Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul,
frundza maslinu lui cercând,
rătăcească,
îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.
Acestea,
dară, toate, jelind tânguiască,
vâlfa
Inorogului cu arsuri dorească.
Singur numai
Corbul vesel să crăngăiască,
tuturor în
lume spre chedzi răi menească.
Singur
Câinele mare cu cel mic,
lătrând, brehăiască și de faptul scârnav să să
veselească.
Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul,
osiia sferească în doaă să frângă,
toată iușorimea în chentru să-mpingă,
stihiile
toate tocmirea să-și piardză,
orânduiala
bună în veci nu mai vadză,
toate
îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,
de jele să
să uluiască, de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci
povestească."
Sunete
jelnice, eleghii căielnice și traghicești ca acestea prin poticile a tuturor
munților și prin vârtopile a tuturor holmurilor sunând, răzsunând și rătăcindu-să,
Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi
uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut, încoace și
încolea cutreierând, de unul și de altul întrebând, îmbla și cătră toți chip de
zălud și față de lovit arăta. „Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic
sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite
cântecele ce audzu? Ce pot fi ponegrite stihurile și într-însă necredzute
cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul,
ispitindu-mă, simțirile îmi batgiocurește?" Apoi, după câtăva vreme, ca
cum de neștiut lucrul ar fi înțeles, ca cum de patima Inorogului alții i-ar fi
spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut și de voia rea s-ar fi
otrăvit, cum să dzice cuvântul, cu o falcă în ceriu și cu alta în pământ, la
Șoim alergă, catră carile, ochii întorcând, fața, în divuri, în chipuri mutând,
voroava amestecând, limba bolborăsindu-i, balele mărgându-i și gura
aspumându-i, scârșnetul glasului articulul și înțelegerea cuvântului îi astupa.
Între cele multe brehăite, ceste puține căptușite cuvinte de-abiia să înțe-
legea: „O, faptă nefăcută și poveste neaudzită, o, lucru nelucrat și vicleșug
spurcat, o, cinste ocărâtă și ocară necinstită, o, Șoaime, de cumplit rău
făcătoriu și de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi
spurcat lucrul carile ai isprăvit și în toată lumea de astădzi înainte pre tine
de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vândzătoriu ai vădit? Unde-ți sint
giurământurile? Ce ț-ai făcut legământurile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea
astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce
ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curățirea acestora
va agiunge? Dară nu gândiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu,
dară nu mă temeam eu de una ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrăjmașule, supt
nu mele cereștilor, vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or gan,
afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăților lor lumea
părtaș și cu toții tovarăși a fi să nevoiesc). O, Hameleon ticăloase, ce floare
în chip îți vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, când te-ar întreba, ca de
cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mântuiești ?
De acmu înainte umbrile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te
căptușască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te
mai ivască, ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde,
sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i
ivi, urgisite? Iată, munții strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc,
câmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu
gălbenirea și florile cu veștedzirea arătând, vădesc, cu mut glas ritorisesc,
cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă ființa
să uluiește și toată zidirea a să ciudi nu sfârșește. Aces tea dară toate supt
numele tău să pun și supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaș
vicleșugului nu te-ar fi aflat, macar că prin neștiință organ răutății te-ar fi
arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ți s-au despicat, macar
că în viață ceața jelii aceștiia de pre suflet nu ți să va mai ridica. O, dară
lucru spurcat la începătură și încă mai spurcat la săvârșitură. Ce cereștii (a
cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleșugul nu vor tăcea,
izbânda nu vor trece, și dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va
pesti."
(Dimitrie Cantemir,
Istoria Ieroglifică)
