Octavian Paler- Artistul și arborele universului

 

”De fapt în artă războaiele se pierd aproape totdeauna în spatele frontului. Nu în câmp deschis, ci în defileele ceasurilor de singurătate pe care nimeni nu le vede și puțini le știu. Pentru că în spatele frontului e totdeauna un om singur care-și caută drumul spre semenii săi. M-ar ispiti să spun că scriitorul trebuie să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. Dar aceasta ar putea să pară o vanitate. De aceea, nu vreau să apăr singurătatea scriitorului decât de o vină pe care ea nu o are: aceea de a semăna cu fântâna lui Narcis. Pentru că, în realitate, artistul se află la polul opus. Vreți dovezi? Ele sunt, după părerea mea, evidente. Narcis întoarce spatele lumii, pentru a renunța în cele din urmă și la sine, în vreme ce artistul, explorându-și singurătatea, speră că va descoperi în ea lumea. Unul se privește în oglindă pentru a muri. Altul, pentru a trăi și pentru a vorbi despre asta. Pentru ca Narcis să se salveze, ar fi fost de ajuns să fi întors capul. La un artist aceasta ar echivala cu un abandon.  (...)

Nu putem da altora decât ceea ce există în noi înșine și tocmai de aceea a fi singur din când în când e necesar, probabil, pentru a fi solidar totdeauna. Dacă vreți, păcatul originar al unui artist nu este atât singurătatea, cât dorința de a o face cu orice preț să vorbească. El e ținut de aceea într-o ambiguitate care îl devoră în două părți. Într-o parte se luptă cu îndoielile și cu spaima că nu va fi înțeles; din cealaltă parte, aude reproșurile  celor care-l învinuiesc pentru jumătatea sa de singurătate. Astfel că singurătatea unui artist este și povară și ogor. Și blestem și loc de muncă. Lumea este pentru el un adevăr mereu pierdut și mereu visat strălucind la limita fiecărei nopți, iar tăcerea ascunde o dublă amenințare. (...) În fapt, singurătatea unui artist este totdeauna contradictorie, pentru că el se retrage în singurătate nu pentru a tăcea. Și cu cât e mai singur, cu atât e mai însetat să o spună cuiva contestându-și singurătatea chiar prin faptul că o mărturisește. Concluzia, mi se pare, se impune: acolo unde singurătatea eșuează, triumfă arta. Nici un scriitor nu s-a confesat pentru că a fost singur, ci pentru că în singurătate n-a consimțit să devină mut, n-a renunțat la dorința de comunicare. În chiar momentul când începe să scrie, el recunoaște că trebuie să iasă dincolo de limitele sale, că nu poate trăi fără alții. Ce credeți că sunt în realitate invectivele sarcastice aruncate uneori din singurătate de un artist-solitar? Eu vă propun să vedeți în ele strigăte mândre de ajutor. Când nu mai are curaj să spună că iubește lumea, artistul pretinde că o disprețuiește. Dar disprețul său nu e decât un mod de a ascunde o iubire care sângerează. ”Eu sunt singur, în timp ce ei sunt toți”, spune cineva în Dostoievski.(...)

O legendă din Mexic spune că arborele universului are două brațe. Unul al dragostei, altul al durerii. Și mă gândesc că poate artistul e un astfel de arbore. Pe de oparte singur, pe de altă parte solidar, el își obține tocmai în singurătate dreptul de a iubi. Și uneori se ratează nu pentru că n-a dorit să fie solidar, ci pentru că n-a îndrăznit să fie singur, nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul său, fără de care ar sfârși prin a repeta numai ceea ce aude de la alții. Problema cea mai spinoasă a unui artist e tocmai aceasta, să țină o cumpănă dreaptă. Întrucât, trăind la o răspântie, între eu și noi, el n-are voie să uite  că rostul singurătății sale nu poate fi decât o treaptă spre o solidaritate mai adâncă.”

(Octavian Paler, Artistul și arborele universului)

 

Ștefan Augustin Doinaș- Balada întrebării lui Parsifal

 

 

Cândva, într-o câmpie legendară,
un vechi castel de bronz tânjea sub prav.
Durerea-l bântuia ca o fanfară
pe dinăuntru și pe dinafară,
căci Regele Pescar era bonav.
Pecinginea se lăfăia-n donjoane.
Puia șopârle purpura-n postav.
Ogivele cădeau peste balcoane,
și pragurile licăreau broboane,
căci Regele Pescar era bolnav.
Osânda lui plutea peste ogoare.
Parfumul ierbii, mai demult suav,
rotea-n văzduh vârtejuri de duhoare.
Nici pasăre nu se iubea, nici floare,
căci Regele Pescar era bolnav.
Pe boltă izvorau într-una semne
din pensula unui cumplit zugrav.
Și fosforul clipea din ochi pe lemne,
și apele, sleind, stagnau solemne,
și Regele Pescar era bolnav.
Pădurile - schelete care țipă,
văzduhul tras prin tină ca un sclav,
și streșinile toate-ntr-o aripă,
cântând sub vântul galben, a risipă,
și Regele Pescar mereu bolnav.
Veneau din patru vânturi cavalerii
să-ntrebe pe monarh de Graalul Sfânt.
Dar toți intrând în camera durerii,
grăiau cuvântul blând, al mângâierii,
uitau să spună celălalt cuvânt.
Iar Regele se-mbolnăvea mai tare.
Străjerii-n turn strigau de patru ori.
A doua zi, sub proaspete vlăstare,
erau găsiți zăcând, fără suflare,
frumoșii cavaleri rătăcitori.
Doar Parsifal, uitând ce se cuvine,
îl întrebă pe regele-n delir
care tânjea de zece ani mai bine
de dorul întrebării ce nu vine:
- Messire, unde-i misticul potir?...
Atunci, deodată, codrii înfrunziră,
cetățile țâșniră din noroi,
și apele albastre năvăliră
jucându-și spumegarea, ca o liră
pe care umblă degete de ploi.
Iar Regele, sărind din așternuturi,
primea uimit prin aerul verzui
cum holde noi nodeau în vechi ținuturi,
și flori și păsări, bete de săruturi,
cântau liturgic învierea lui

Ștefan Augustin Doinaș- Arie și ecou

 

atît de puțin că prisosul inundă
atît de durabil că a și dispărut
ca gemenii-n nucă stau evii-n secundă
popoare întregi locuiesc un sărut

atît de tîrziu că e iarăși devreme
atît de oribil că e nespus de cast
un licăr mărunt ce burează în steme
confiscă distanța și-o umple de fast

atît de puternic că totu-i o rană
atît de banal că lucește ca nou
o! arie-a lumii absent suverană
pe cine-ntîlnești că te-ntorci ca ecou?

Octavian Paler - Despre Platon cu gândul la altceva

 

”Domnule,

Îl învinuiți, prin urmare pe Platon pentru faptul de a-i fi izgonit pe poeți din cetatea ideală. Evident, la aceasta nu v-ați gândit. Și nu sunteți primul care socotește gestul lui Platon o crimă de neiertat. Cum, tocmai un filosof să facă asta, să alunge poeții ca pe tâlhari, în vreme ce Nero a organizat concursuri de poezie? Victor Hugo zicea poetul este un visător sacru, cu fruntea iluminată. Înțelegem de aici că poezia face ca noaptea să fie mai puțină. Orice atac împotriva ei este, de aceea, un fel de complicitate cu noaptea și nici lui Platon nu i-am putea ierta o asemenea îndrăzneală. Precum observați, nu doresc să evit ceea ce ne îndeamnă să fim prudenți cu discipolul lui Socrate. Dimpotrivă. Mi-aș îngădui, totuși, să vă sugerez că de aproape douăzeci și patru de secole i se reproșează lui Platon această intoleranță, neglijându-se un amănunt: ce fel de cetate era cetatea ideală pe care o visa el. Era o cetate aristocratică și tiranică, bazată pe inegalitate naturală și pe dreptatea impusă cu forța de ”înțelepți” și ”paznici”. Așadar, fără voia filosofului, ostracizarea poeților ascunde în realitate un omagiu, chiar supremul omagiu. Nimeni n-a spus atât de clar că poezia este coșmarul tiraniei. Alungarea poeților dintr-o asemenea cetate, în loc să-i jignească, le face onoare. Mai întâi că Platon ne lasă să înțelegem că tirania nu s-ar baza pe poeți. Apoi, pentru că, spre deosebire de calomniatorii poeților, care au insinuat că poeții pot fi corupți, el nu credea, probabil, în această posibilitate din moment ce a preferat soluția radicală: tirania, pare el să spună, n-ar fi fost desăvârșită câtă vreme poeții ar fi fost tolerați între zidurile cetății sale, chiar tăcuți, ei ar fi rămas suspecți; chiar supuși, ar fi rămas primejdioși. Ca atare, singura soluție este ostracizarea lor. Eu nu cunosc un mai înalt elogiu adus poeziei decât această teamă.”

(Octavian Paler, Despre Platon cu gândul la altceva)

Nicolae Steinhardt - Relația autor- contemplator

 

”Andre Gide spunea că secretul criticului sau cititorului sensibil este însușirea de a ști să admire.

Mai înainte de orice altceva este nevoie de capacitatea aceasta, mărinimoasă și nobilă: neteama de admirație. Cultura, inteligența și subtilitatea nu ajung defel. Sunt prețioase calități intelectuale; deasupra lor stă admirația , care-i virtute morală.

 Goethe: este tot atât de greu să citești o carte bună pe cât de greu este să o scrii.

Rezultă de aici că receptorul operei (contemplatorul, mai bine zis) trebuie să fie de nu chiar la înălțimea operei, în orice caz (măcar) pe undeva prin apropiere. Lumea crede îndeobște că operele clasice și capodoperele sunt ”greu de citit” E o iluzie, o amăgire, un alibi. Nu-i vorba de o dificultate, ci de distanță. Opera nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului (receptorului) Piedica, de cele mai multe ori nu-i de natură intelectuală, ci morală. (Lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului). Vladimir Nabokov (în volumul de memorii): Într-o operă de imaginație (ficțiune, adică) de primul ordin conflictul nu se produce între personaje, ci între autor și cititor.”

(...)

Lectura este un act de ghicire și descifrare. Cititorul operează asemenea ghicitorului în palmă ori în cafea și, totodată asemenea psihanalistului: el descifrează. Ce descifrează? Opera, firește. Dar aceasta-i partea secundară, brută a lucrării. El descifrează de fapt pe autor, îl dă pe față și-n vileag, îl descoperă, îl dezvăluie, îl demască, aidoma iscusitului psihanalist. Face cunoștință cu el.

Psihanalistului, anglo-saxonii îi spun ”analist”. Într-adevăr, critica ori lectura aceasta chiar fac: analiză.

Cititorul, privitorul sau auditorul unei opere ”scandaloase” (”ultragiante”) se află în situația duhovnicului care ascultă o spovedanie unde i se înșiră păcate cutremurătoare, scandaloase, ciudate. E în situația lui Tihon căruia i se mărturisește Nicolae Stavroghin. În realitate, orice autor și inovator e un Stavroghin și oricare dintre cei care iau cunoștință de opera lui contestatară e un Tihon. Întocmai unui bun, priceput și înțelept duhovnic, i se cade partenerului (receptorului, adică) să dea dovadă de răbdare, atenție, indulgență, minte deschisă, calm. Apoi, de lipsă de prejudecăți, pudicitate și sfiiciune. Și să nu cunoască verbul a se mira. Și pravila dintâi să-i fie smerenia.

Duhovnicul bun se socotește întotdeauna pe sine cel puțin la fel de păcătos ca acel care i se destăinuiește. Pripa și suficiența nu-s bune. ”

 

(Nicolae Steinhardt,  Relația autor- contemplator, din vol Monologul polifonic)

 

Octavian Paler- Elegie

 

 

Mai bine să umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

să uităm morţii neîngropaţi

şi vântul să cânte singur

ce mai e de găsit prin cenuşă,

mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,

să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,

mai bine să fixăm sărbătorile

în zile fără memorie,

mai bine să ducem ucigaşilor crini

şi să-i declarăm inocenţi,

mai bine să convingem fantomele

să ne lase în pace,

să ne ducem departe de rănile lor

şi cât mai discret,

să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,

înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.