Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihail Eminescu - Pentru libertatea presei şi a jurnalistului


Victoria în alegeri, îngenunchierea națiunii înaintea puterii uzurpatoare, deșteaptă și apetituri tiranice, printre care pretențiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat și aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câștig, să se urmărească un altul, și în fine tot, spre deplina satisfacțiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mâna și chiar din picioare a celor ce poartă numele de mandatari ai națiunii; astfel dispune el la discrețiune de toată puterea în stat, făcând ori și ce vrea, fără a fi controlat, și nu se gândește decât la mijlocul de a se întări în această situație de desfătare și răsfăț.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, și aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exercițiul puterii discreționare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentațiile ei continue, îi face negreșit efectul unei hârâitoare din Brașov care, prin scârțâitul ei strident, dă crispațiuni nervoase. Neapărat dar că se simțea și nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbușească țipătul contra trădării și contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniștit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, așa și contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei, bine, care ar fi fost acelea?

Dacă, întru abaterea conștiintei alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupțiunea, frauda, amenințarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opozițiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozițiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp și pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care, ei înșiși, urmăresc un folos direct, nepătrunși fiind de datoria de cetățean și de sântenia votului ce li s-a încredințat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârșit în luptă și îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiș.

Contra presei și jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; și așa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzațiune specială contra neregularitățior de la zisul credit; dupa ce că, în acest proces de presă, a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, jurații, și l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente și recompensând pe magistrații care au avut lipsa de scrupul pentru justiție și s-au supus trebuinței regimului; acum a mers cu iuțeală pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine, pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de față guvernul, care este evident că a voit să lovească în existența jurnalului L’Indépendence roumaine, s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, și care privește petrecerea străinilor în țară.

Dacă vom ține socoteala de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispozițiunea de expulsare luată în privința d-lui Galli, pentru că, într-adevăr, ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împaratului Alexandru II și în spiritul de a combate și a depărta de țara noastră acele parazite care își caută existența din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihiliști mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor liniștit, stabilit de mai mult timp în țară și exercitând în asociație cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însa ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat și susținut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în țara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea și mai bine cât de necuviincioasă este dispozițunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat și încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echității care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în țară, și atunci înțelegem rațiunea unei dispozițiuni de expulsare când și-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat o dată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă și politică de opozițiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obligă la toleranța lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l așteptăm de acum la alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este alunecoasă și nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că, oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și pe cea deja câștigată, în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa.

TIMPUL, 28 iunie 1883 - ultimul articol publicat de Mihai Eminescu la TIMPUL

Mihail Eminescu - Învăţământul democratic


Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii.

Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă. Astfel, s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie correct. Şi, cu toate acestea d. Haşdeu, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă. Românul găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate. Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. Foaia “Învăţătorul satului”, care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia Românului, asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

D. Haşdeu, în discursul făcut, cu ocazia distribuirii premielor, a împărţit cultura şcolară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică şi... democratică, din care aceasta din urmă se datoreşte în Moldova lui Asaki şi Săulescu, în Ţara Românească lui Lazăr şi Heliade. O împărţire frumoasă, dar care spune prea puţin. Cumcă în mănăstiri se învăţa mai mult ori mai puţină carte, e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată şi... democratică. De vreme ce orice creştin, fără deosebire de rang, putea să înveţe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, şcoala nu era monopolul clerului.

Cît despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atît de pompos. În toţi timpii clasele mai avute au făcut abstracţie de la şcoalele publice, preferînd instrucţia privată, ca una ce garantează creşterea mai bună a copiilor. Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învăţămîntului public şi gratuit, accesibil pentru toţi, nu exista în genere învăţămînt, iar acest învăţămînt public nu se datoreşte iniţiativei românilor. Iniţiativa s-a luat mai întîi dincolo de Carpaţi, mai cu seamă sub Maria Teresia şi Iosif II. Lazăr însuşi era un product al epocii iosefine, ca şi profesorii pe cari Asaki i-a adus la şcoala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de ţăran; care învăţa la Socola în anul 1810.

Din aceste se vede lămurit influenţa şcoalelor latineşti ale Apusului. Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creştinesc, în fine istoria generală. Iniţiativei Curţii din Viena i se datoreşte aşadar învăţămîntul democratic, atît dincolo de Carpaţi, cît şi dincoace, iar daca Românul doreşte numaidecît o epocă de regenerare în care am intrat şi de la care “mari sînt progresele făcute”, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru şcoală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învăţămîntului, şi epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulţirea şcoalelor, o înmulţire fără tranziţie, făcută, din nenorocire, în detrimentul calităţii lor.

Ca principiu general, cată să admitem că învăţămîntul, pre cît a cîştigat în estensiune, pe atît a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care, cînd e vorba de cultură, cată să-1 luăm ca întreg, nu există nici ştiinţă, nici literatură. Cataloagele librarilor sînt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în şcoală, cărţile de ştiinţă sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, ştiinţa şi literatura, cîtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp şi bani a acelora ce se ocupă cu ea, daca nu sînt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită şi de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din… bugetul statului. Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învăţămîntului nostru. Ele sînt de-a dreptul dezastruoase.

Arta, atît de răspîndită, a înşirării negramaticale de vorbe pe hîrtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viaţa publică, începînd de la scriitorul sătesc şi sfîrşind cu consiliarii tronului. Astfel, activitatea intelectuală a generaţiei actuale pare a se mistui în singura direcţie a cîştigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenţei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă şi cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranţi la funcţiuni, iată ce au scos la lumină învăţămîntul democratic.



Articolul a fost publicat în Timpul (V), pe 8 iulie 1880

Ion Stratan - Magazinul de timp


cu mare sfială bat la uşa fragilă
făcută de vânturi, făcută de milă
preamagazinului care încape
în linguriţa unei hârtoape
bat fără zgomot la uşa din sticlă
din apă din aer din sunet de-aripă
să-ntreb pe la unu dac-au adus
dacă ţin, dacă e, dacă îs
despre Muntele-munte-al munţilor munte
imagine unică a sute mărunte
înmulţitoare, munţişori, de-nmunţit
imagine unică fără sfârşit
să-ntreb despre Munte-imago, mandală
de care îmi spuse-o Marie Magdală
desprăfuind neatent o sandală
– Devreme
E mult prea devreme. Imaginea unicului
Nu e în schemă
Şi nici nu ţine de Magazinul de Timp
Încercaţi la apus într-un alt anotimp
Vi se revelă, desigur, un soare
Înconjurat de atâta candoare
Încât răzuliţele care-l străbat
Vi-l vor da negreşit pe-acel unu-ntrupat

Avem timpul cărării, umblării, vederii
chiar şi-al greutăţii (cereţi-l pe-al mării)
avem timpul florii şi timpul desfacerii
Dar nu timpul unic, suprem, zis al coacerii
Avem timpul calului înainte de naştere
Sau timp suspendat într-o minus cunoaştere
Avem de-ajuns timp pierdut, timp găsit
Şi chiar pentru unii timp fără sfârşit
(De fel se livrează sub forma istoriei
Naştere-moarte, en gros, şi memoriei
Îi rămâne foarte puţin. Puţin ţintirim)

2
la orele două sfios întrebai
dar dublul, sosia ori cuplul, îl ai?
de Doi întrebaţi mi se pare un risc
în braţele noastre veniţi prea la fix

Niciodată doiul nu se lasă-ntâmplat
Eu nu auzit-am, poate bărbat cu
fiinţa iubită să fie în lume

Dar dublul, sosia ori cuplul sunt glume
Verdele nu se potriveşte cu frunza
Barem unu cu unu, copil cu lehuza
Nici vântul cu aer, lumina cu steaua
Uşurinţa cu zborul, greu cu ocaua
Nimic nu se potriveşte cu doi. Doiul e fix. Nu putem înapoi
Şi nici înainte prin timp judeca
Dacă mâna e-a cincea, dacă apa e grea
Pentru doi timpul este mult prea precis
Încercaţi magazinele pentru dor, pentru vis
Acolo se-ntâmplă ca inima, una
Să fie alături de alta într-una
Afară de asta se poate cuvântul
Să cadă odată (perdelele, vântul)
Odată cu ce denumea şi atunci
E-un doi întâmplat. Dar cuvintele-s spelunci
Unde întâlnirea cu lucrul e-ntâmplătoare
Ascultaţi-mă bine. Lăsaţi loc de mirare.

3
La ora trei hotărât am sunat
Să-ntreb de treime – sfios
copil şi bărbat, Trup, Spirit, Suflet
Să pun în rastelele pentru secundele
Cinelor mele.
-Prea târziu!
Prea târziu aţi venit
Treimea aceasta nu are sfârşit
Tată , Duh şi un Fiu
Trecut, Prezent, Viitor
Naştere, Nuntă, Omor
nu le avem

Noi, prieteni, venim prea târziu
Nu ştiu dacă cerul este pustiu
Nu ştiu dacă marea s-a săturat
de Cuvânt şi-l aruncă în peşti, greţoşat
Nu ştiu de-Nceput, Cuprins şi-Ncheiere
Dar Treiul e poate al altelor ere
dar totul e Trei, noi toţi suntem Trei
Încearcă alături te rog dacă vrei
La drumuri, la gesturi şi lacrimi
Dragi de-mi sunteţi nu puteţi să fiţi sacri-mi
Şi Treiul e-o umbră de aur mai scumpă
Decât însăşi Ideea de trei e o nuntă
Ce mult prea târziu o mai cauţi prin lucruri
Avem lăzi, avem plante şi sucuri
Dar Unu în Trei nu avem, nu se poate
De mult mi s-au pus la acestea lăcate
Ştiu că e pentru cei ce le-au fost refuzate
Şi unul şi doiul şi toate
Dar veniţi prea târziu, de altfel, magazinul
Îşi simte demult decăderea, declinul
Tot mai greu pe aceste prelungi coridoare
Întâlneşti câte-un sine, întâlneşti o mirare
Încearcă să uiţi, este unicul sfat
Dar să nu spui cumva care cum ţi l-a dat
Nu ştiu ce să-ţi spun, să te bucuri, eşti viu
Dar, voi, dragi prieteni, veniţi prea târziu