Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Heliade Rădulescu - Adio la anul 1832


Numărând ceasurile.
. . . . . . . . . . . . . . . . .

Douăsprezece! Adio, o, an! Și ai trecut!
Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!
Adio! întru tine nădejdea m-a vândut.
Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.

Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani...
Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.

Acuma treci! adio! ș-asupră-mi tu ai tras
Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci.
O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!
Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
Tu le păstrezi, și-n sânu-ți ele nu sunt năluci.
Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
1836
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Portret


Coroana pe creștet în veci se-mpletește,
În ochii-ți, seninul cel mai împăcat;
Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește,
Inima e-n chipu-ți cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
Peste ele falnic, făr-a ști, privești.
Dulce ca blândețea, și blândețe altă
Tu nu știi, copilă, că împărățești!

Sânul tău ușure și blând învelește
lnima-ți, altarul d-un ceresc amor;
Focul lui sub dânsul arde, colcăiește
Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
Frumoasă ca viața celui fericit,
Veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ți e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
Marea-cuviință îți dă al său glas;
Pasul aurorei cei răcoritoare
E mai puțin mândru decât al tău pas.

Ea când se ivește, noaptea risipește;
Și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos,
Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește,
La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăși fericirea!
Care părinți astfel te desăvârșesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ți luminează,
Fiică fericită? Ce e ast amor
Care cu privirea-ți ca o altă rază
Către cer din ochii-ți își ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credința?
Sau dragostea însăși vii să ne arăți?!
Vorba-ți însuflată ți-arată ființa,
Fericit amestec astor zeități!
1836
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Serafimul şi heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului


Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!

  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zâmbirea,
  Fața ta e blândețea,
  Ca pieptu-ți nu e crinul;
  Dragoste ți-e privirea,
  Totul ești frumusețea.

  Ființa-ți luminează,
  Mărirea te-nconjoară,
  Liniștea te-nsoțește:
  Pasu-ți de naintează,
  Slava-mprejuru-ți zboară,
  Preajma-ți pace vestește.

  Frumos serafim! îmi place
  La tine a mă uita,
  În ochii tăi a căta;
  Lumina lor este lină!
  În ochi-mi izbește plină
  Blânda lor, senina pace.

  Tu mă înveți cântarea,
  Tu îmi însufli pieptul,
  Tu îmi arăți cărarea
  Care merge d-a dreptul
  La fiica armoniei.

  Lira ta e cerească,
  Glasul ei m-aripează,
  Ființa-mi pământească
  În zborul său cutează
  La scaunul veciei.

Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește;
Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară
Din soare se repede, din lună strălucește,
După pământ se nalță, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată.
Cu glasul conștiinței el înainte-mi merge,
Blând, dulce, vesel; ș-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoși îți sunt ochii! frumoasă ți-e fața!
Frumos îți e zborul, o, înger ceresc!
Și de-mi este dragă, de-mi place viața,
E d-ast sfânt nesațiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta ființă!
Fața ta să-mi râză până la mormânt,
Ochii-ți să-mi aprinză supusa-mi credință,
Lumina-ți lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,
Când la judecată mă voi arăta
(Momente ce omul le simte mai grele),
Tu ș-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

 * * *

Războinice, viteze, heruvim înfocate,
Împlinitor prea strașnic urgiilor cerești!

  Repede înger!

Ochii tăi scânteiază,
Brațul tău e puterea,
Sabia-ți flăcărează,
Cruntă îți e vederea,

Fața ta e fior!

În urmă-ți e dreptate,
În preajmă-ți strășnicia;
Glasul tău mă străbate,
Totul ești vitejia

Și fulger arzător!

Heruvim! mă-nfiorează
Înmulțita ta vedere,
Mulții tăi ochi priveghează
Ca singura prevedere.

Eu te văz, și mă sfiesc.

Inima-mi nu te uraște,
Tremură l-a ta ivire
Și-n adâncul ei se naște
O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!

Eu văz în tine pe-mplinitorul
Acelei drepte urgii cerești,
Eu văz în tine pe păzitorul
Vechii răstriște cei strămoșești.

Astfel al lumii bătrânul Tată
Din pomul vieții c-a cutezat,
L-a fericirii poartă-ncuiată
Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi oprești raiul, mi-aduci aminte
A mea greșeală, și mă-ngrozesc!
Limba ta tace, n-auz cuvinte,
Dar îți ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,
Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,
Când focul șerpuiește d-a lungul în tărie
Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,
Când undele-i muginde se nalță spumegând,
Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată
Pe fieșcare stâncă te vede ­ amenințând.

Și când fumegă munții, vulcanul când turbează,
Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,
Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,
Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ș-amenință viața,
În orice loc de groază, acolo te zăresc:
Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața!
Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

  Viforul bubuie, zboară,
  Crivățul vâjâie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
    Cu cugetul când vii.

  Grindina bate, rănește,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcnește,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, cosește
    Osânda tu când ții.

Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,
Nu îmi ierta vina câtuși de puțin;
În a mea viață tu mă îndreptează
Când fapte și gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate
Și când vei da semnul, o, drept heruvim,
Atunci ți-adu-aminte că tu ești un frate
Cu-al meu blând și dulce, frumos serafim.

  1833

Ion Heliade Rădulescu - La moartea lui Cârlova


O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale
În umbră să răsune, să geamă la mormânt:
Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale
Și fă să se auză pe aripe de vânt:

"Cârlova nu mai este! și lira-i a-ncetat!"

O, tânăr cântărețe! pasăre trecătoare!
Abia te-ntraripaseși, abia dulcele-ți glas
Chema să te auză pe craca săltătoare
Pe călători, și-ndată, oprindu-le-a lor pas,

Țintind a lor vedere... tu zbori și i-ai lăsat!

Tu ai urât o țară unde puțini ascultă
Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoțești;
Încă trăind, tu viața o petreceai mai multă
Sorbit în armonia a cetelor cerești,

Unde ostaș d-aicea acol-ai și grăbit.

Sub tânăra ta mână, degetele-arzătoare,
Acum se-nfiorează liră de serafimi;
Asculți tu alte imnuri, începi altă cântare
Și-ndemni tu alți războinici, vitejii heruvimi,

Și alt post mai cu slavă ți-a fost ție gătit.

Acolo-ți era locul al tău de moștenire:
Poetul aci este străin și călător;
Astfel vulturul mândru din nalta sa privire
Parcă ar zice lumii din marele său zbor:

Pământul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.

O, fenomen ce-n veacuri abia când se ivește,
O, stea care răsare chiar într-al său apus!
Ce fu a ta lucire? Și ce ne prevestește?
Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?

Și cum se pun acelea care cu tine pier?

De unde ești, ascultă jelinda mea cântare,
Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormânt.
În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
Iubiții-ți fără mine, cu cei ce nu mai sânt,

Văzură cum ți-iei zborul, și tuciul trist vestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și eu sunt ca metalul ce plânge după tine,
Prin focuri de durere trecut și lămurit,
Și patimile repezi izbind inima-n mine,
Fieștecare scoate un sunet osebit,

Care-astupat mugește, se-neacă iar în ea.

Lutoasa mea ființă aci se zăbovește,
Dar eu sunt după tine, pe urmă-ți te-nsoțesc;
Râvna p-ale ei aripi acolo mă răpește
Și soarta ta cea lesne în veci eu o doresc,
Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.

Cu care legătură afirea mea se-ntină,
Întocmai ca ștejarul adânc rădăcinat?!
Vântul când se răscoală, el geme și suspină,
Trosnește și răstoarnă orice l-a-nconjurat,

Și tot ce mai rămâne privește dureros.
Vai! iată a mea soartă, și cât de povăroasă!
Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
Ce-o smulge,-o ia zefirul, și-și las-al său miros.
1831
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Sonet


Inimă și suflet, simțire-ngerească
Ca-a produs pămîntul ca să dovedească
Legătura care cu ceru-l unește !
Nevinovăția cînd binevoiește.

La oameni blîndețea-i să mărturisească,
Atunci se-mprumută fața ta cerească.
Rază de misteruri ce blînd strălucește
În seninu-albastru ce-n ochii-ți domnește !

Poate fericirea mai dulce să fie
Și decît ființa-ți ce nădejdea-nvie?
Și cînd înviază, lin, mîngîitor,

Cît căutătura-ți altceva mai are?
Tu, a omenirii ș-a sexului floare !
De ce nu petrece ș-în... loc gemător?

Ion Heliade Rădulescu - Cântarea dimineţii


Cântarea dimineții
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât ție a da?

Tu ești stăpân a toate,
Tu ești preabunul tată;
A ta putere sfântă
Făptura ține-ntreagă,
Ne ține și pe noi.

În inimă,-n tot omul
Tu ai sădit dreptatea,
Unirea și frăția,
Tu conștiința scumpă,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.

P-aceste saduri sfinte
Răcoritoare ploaie
De adevăr să pice,
Să crească, să dea rodul,
Să fim preafericiți.

Îndreptătorul lumii,
Tu ai slăvit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce țin aceste saduri;
Slăvește și pe noi!

Ș-aceste legi prea drepte
Orice norod le calcă,
Sau care nu le știe,
Cade, ruini rămâne,
Se face neștiut.

Din slava strămoșească
De am căzut, ne nalță;
De am uitat unirea
Ce-i întărea în toate,
Acum ne fă uniți.

Să știm c-avem dreptate,
Să știm ce, cine suntem,
Ș-așa să nu se uite
O nație slăvită
Ce-am fost și ce-am fi noi.

Cu toții, dară, ție
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la tine,
Rugăm să ne-nsoțești.

Ne luminează mintea
Să te cunoaștem, bune,
Să știm că ne ești tată,
Să te cântăm mai bine,
Ș-așa să ne-mpăcăm.
1830
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Elegie II. Dragele mele umbre


Vederea voastră mă-nsuflețește,
Umbre mult scumpe ce mă cătați,
Și al meu suflet se liniștește
Când înainte-i vă arătați.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-așteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceți adesea să se strecoare
A voastre chipuri și mă-nfășoare
Cu vălul nopții cel liniștit.

Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,
Părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcașuri nelocuite
Pe fericire o îndemnați;
P-astă streină faceți să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptați.

Lina ta mână mă ușurează,
Tânără maică, și-nsuflețesc,
Sărutătura-ți mă înviază
Și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Asupră-mi ochii tăi ațintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulțit.

Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te ivești!
A fi de tine cu-apropiere
Este viața ce dăruiești...
Ah! auritu-ți păr fâlfâiește,
M-atinge, unda-i mă răcorește,
Cade p-obrajii-mi cei înfocați;
Și a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelșugare...
Ah! cine-mi șterge ochii-nmuiați ?...

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăși eu însoțiți!
A voastre pasuri prin ce simțire
Nu se desparte? ah! voi iubiți?
Și fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalță toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Și-n cine oare drepții trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărțire
Asprimea soartei crud v-a ținut
Veselă-ți fața acum zâmbește,
Dragostea, pacea o-nsuflețește:
Vălul mâhnirii l-ai sfâșiat!
O jumătate lipsea din tine
Și-ntreg că nu ești simțeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ți-am grămădit?!...
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgește.
Ah! al meu sânge vă însoțește!
Virgil! tu, scumpe fiu ș-al meu dor!

Te-aruncă-n brațe-mi, strâns te lipește
Și luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămește
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredințate,
De sarcin'anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinții-mi dară povățuiește,
Du-i la lumina ce nu sfințește,
Fii lor tovarăș nedezlipit.

Umbre mult drage!... ah, puțin stați!
Veniți adesea, mă cercetați:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflați,
Când m-oi desface de acest lut
În brațul vostru să mă luați.
1830
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Elegie I. Trecutul


Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc,
A vieții mele senina soartă!

Soție bună, îngerul meu,
Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege
Prin vecinici noduri vru să ne lege,
Din doi să facă un singur eu;

Chip ce ca fulger ce-n nor trăiește
Ș-alt nor d-atinge, atunci pe loc
Repede șarpe lucește-un foc,
Aprinde, arde tot ce-ntâlnește;

Astfel, îndată ce s-a ivit,
Lucește-n minte-mi, mă-nflăcărează,
Prin vine-mi repede circulează
Focul ce m-arde, și-s fericit.

Cerească, limpede fericire
Ce raiul naște, dar foarte rar,
L-Adam, la Eva întâiul dar
Ca să cunoască din nemurire!

Ești fericită, căci te iubesc,
Și-nflăcărata asta simțire
Este nectarul de îndulcire
Relelor toate ce mă-ntâlnesc.

Te iubesc, scumpă, dar de ce trece
Grabnica vreme iute la zbor?
Ia, și ne zice că e trecător
Tot, și-l împinge la mormânt rece.

P-ale ei aripi trecem și noi;
Pe nesimțite, ah, tinerețea
Zice: Adio!... și bătrânețea
Ne-arată drumul plin de nevoi.

Trece, dar vezi-o că e-nsemnată
D-amorul nostru, cel neînvins,
Singur e vecinic și neatins
De stingătoarea-i mână-ntrarmată.

Ici e minutul cel fericit
În care-amorul meu te zărește:
"Tinere,-mi zice, d-acum trăiește
Sub legea singură ce-am sfințit."

Ș-apoi cu binele se strecoară,
Se roagă; aspră, dar, tu-l gonești;
El cere pieptul, tu îl ferești...
Și-ndat' el inima împresoară.

O fură! zboară, și nu-l mai vezi:
Pe loc te pipăi, simți ce-ți lipsește,
O ceri, o cauți, ea se unește
Cu-a mea-mpreună, și tu oftezi.

Dincoaci eu mâna plin de sfială
Destăinuindu-mă o întinz,
Cer a ta mână, tremur, coprinz,
O strâng, mă strânge ea cu-ndrăzneală.

Și ochii noștri se rătăcesc,
Aprinși de flăcări se-ntunecează,
Se las, s-ardică, se luminează;
Tot e tăcere, toate vorbesc.

Inima saltă, pieptul ne bate,
Un foc pătrunde printr-amândoi;
Ascuns nu este nimic în noi,
Și faptă bună, și răutate.

Colo vezi lacrimile curgând
Într-o comoară ce le adună
Ca două râuri ce se-mpreună
C-un nume câmpurile-adăpând?

Dincol',o dulce d-amor zâmbire,
Ș-apoi necazurile sosesc:
Drumuri ghimpoase ni se gătesc,
Ceasuri amare de dăspărțire.

Munți ne desparte, zilele trec
Și n-au nici pace, nici mângâiere;
Posomorâte duc și durere,
Grămadă relele se întrec.

Dar iată ceasul de însoțire
Și necălcatul meu jurământ:
Credință, dragoste, crezământ
Jur ție-n sfânta noastră unire.

Și-ndată pacinicul Imeneu
Pe capul nostru mâna lui pune,
Și înțeleptele-i griji și bune
Însânuiește în pieptul meu.

Nod și mai tare dup-asta vine,
Minuturi sfinte sărbătorim:
Cerul ne face părinți să fim,
Brațele noastre acum sunt pline.

Numele tată de două ori
Coboară focul ce-n cer viază,
Ce p-a mea inimă văpăiază
Ca doi puternici flăcărați sori.

Doi fii făloasa-mi mână mângâie
Și strâns la pieptul meu îi lipesc,
Cu ei în brațe cerul slăvesc,
Și e plăcuta la cer tămâie.

Dar ca luceafărul de apus,
Care cu seara pe cer s-arată
Și când lucește, atunci și-ndată
Zice adio, piere, s-a dus!

Astfel nădejdea-mi cea mângâioasă,
Ce cu-al meu înger îmi răsări,
Atunci apuse când se ivi
În a mea inimă dureroasă.

Înger! cerescul meu serafin!
Ce-mi fuse oare a ta ivire?
Floare sau umbră, vis, nălucire?
Ah! izvor vecinic de lung suspin!

Din cer aicea ai fost o rază?
Cu vro solie ai fost pornit?
(Ca-ntr-al meu suflet cel amorțit
S-aduci căldura?) sau cu vro pază?

Slujba-ți în grabă ți-o împlinesti,
Și-mi dai o vecinică sărutare;
Ți-ndreptezi zborul făr-așteptare
Și iar la postu-ți drept te oprești.

. . . . . . . . . . . . . . .

Iată-ne, soro, iată-ne dorul,
Omul și soarta lui ce-ntâlnim;
Folosul este să ne iubim,
Vremea să treacă, să stea amorul.

Ah, și trec toate, n-aștept și zbor:
La vânturi frunza cea fugătoare,
În mare unda cea plângătoare,
Omul la moarte mai grăbitor.

Vremea grăbește, e călătoare;
P-ale ei aripi grăbim și noi
La toamna vieții plină-n nevoi,
La bătrânețe tremurătoare.

Dar noi nevoia știm să-nlesnim:
Unde e pace nu e durere,
Dragostea-n sine e mângâiere;
Sosească ceasul, noi ne gătim.

Ion Heliade Rădulescu - Sonet la anul 1830


Să ne deschiză lan se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.

În fața porții und' așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epocă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în români crească,
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... tot s-a deschis.
1829
 
 

Ion Heliade Rădulescu - Zburătorul


Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcnește!... și zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In brațe n-am nimica și parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.

Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac;
Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

De cum se face ziuă și scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng.

Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine,
La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine,
Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,
Și parc-aștept... pe cine? și pare c-a sosit.
Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,
Și nu sosește nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arșița căldurii, când vântuleț adie,
Când plopul a sa frunză o tremură ușor
Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi...» Dar e un vânt ușor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.”

Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuși, împelițatu,
Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine
Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ș-un nas --ca vai de el!

O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!

1844