Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Cezar Baltag - Aixo era y no era





Ce rămâne din noi
după ce privim bolta alături de o femeie
și ne trezim uimiți de atâta liniște împrejur
să fii... să stărui...
aici unde umbra e ve
șnică. Nimic mai mult decât o
respira
ție în care se unesc
timpul
și lumea,
decât lumina într-o femeie oarbă,
nimic mai mult, numai setea
de a stărui în fiin
ță

aixo era y no era

Ce rămâne din noi, după ce
zbuciumul pleacă? A fi sau a nu fi:
Golul infinitivelor se de
șiră... A trăi, a dormi
sau poate a visa... Odată ca
niciodată,
dar nu acum. Zilele, nop
țile,
î
și topesc dunele de nisip în largul deșertului
și umbrei nu-i mai rămâne
decât
să intre în visele tale

Ce rămâne din noi, după ce
amiaza se cabrează? Văl de aur
și fericire, ceas iluzoriu, val care fumegă dar stăruie
și-mi pune pe inimă o piatră
albastră: zile
și nopți și zile și nopți
fâlfâind de-asupra propriei pierderi
cu toate visele întregi,
dar fără o formă de silex
și fără un strigăt

aixo era y no era

Ce rămâne din noi, iubito,
după ce dragostea pleacă?
Mă bucur, mă pierd, mă duc departe
roste
ște pasărea fără nume...

Eu nu sunt din lume,
șoptești. Cerul și pământul vor
trece. Dragostea mea, nu.
Târâi
șul șarpelui, răspunde ecoul
Pulberea pământului

Real în totul, începutul fără margini, jocul
imaginar:
un
șarpe de lumină se scutură
din sine însu
și,
speran
ța șovăie și se ridică din praf,
triste
țea unui ochi gigantic sau
pasărea ce vine
din înaltul cerului
și aterizează
aici între plămânii mei
și răsufletul lumii

aixo era y no era

Sosită când lumina moare, umbra ta, Doamne, ar
face
și stelele să plângă
și pietrele să înceapă să cânte
și ogorul arat.
Credin
ța începe să se zbată
ca un zmeu de hârtie
spiritul coboară gata să zboare târziu;
se ive
ște pasărea
ce vine din înaltul cerului
aici, între plămânii mei
și respirația lumii

aixo era y no era

Ce rămâne din noi, după ce explodează
cuvântul în hematii,
în carne, în bezna trupului
sortit
și după aceea să meargă, să sângere,
să vorbească,
să existe,
să facă dragoste:
- vara
și toamna vor trece,
dragostea mea nu.
„...
și pasul gândacului”. Dragostea nu.

Ce rămâne din noi, după ce, pustiit de iubire,
ca mursecat de leii de
șertului, privind
cu văzul altei iubiri,
respirând prin gura altcuiva, respirat
de altcineva,
ne amintim dintr-o dată de explozia
stelei din care
am coborât aici,
cât un fir neînsemnat de nisip
în albia lumii,
luminos
și greu
de eternitate

aixo era y no era

Ce rămâne după ce ai iertat
tot ce era viu,
și viața, și moartea, și iată
ele vin năvalnic spre tine abia acum
când tu te pierzi
în vântul care tremură cald ultima frunză
de anul trecut
în vârful stejarului?
Ce rămâne din tine, după ce,
sărutat în somn prin fereastra deschisă
de fo
șnetul de aripă al unui înger în trecere
ți-ai amintit de apele care au curs, au tot curs
în grădina aceea de început,
de mult, la facerea lumii?

aixo era y no era

Ce rămâne din tine, Doamne, când toate
ale lumii au amu
țit
și te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii albastru
și nu mai ești decât
lumina singură care îmi
ține cântecul?

Ce rămâne din rost când bezna
de dincolo de rost
e numai lumină?


Lucian Blaga - Lauda suferintei

Lucian BLAGA - DORUL