Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Marin Sorescu - Actul

   
-Hai, fă, că stă caru-n drum, nu-l mai găsirăţi?
-Nu! Ho! să stea!...
Şi iar încep cele două femei, săracele,
Să-ntoarcă pe dos casa.(Noroc că bujdula nu era prea mare).
-Fă, dacă-l ţinea sub căpătâi?
Se uită sub căpătâiul rupt, sâtit, din care ieşeau paiele
(Ogrinjii, că şi paiele se tociseră).
Desfac patul şi chitesc blanele jos.
Rămân ăi patru pari înfipţi în pământ.
Io-te, că nu e.
Nişte bulendre, nişte plotoage , sub pat.
Nici urmă de hârtie. Nici pusă-n cui, nici pe poliţă,
Nici pe corlată, printre sticle cu gaz-şi a cu untdelemn,
Şi a cu oţet…
Nici pe vatră, nici sub vatră…


Şi aia sta moartă-n drum.
Fă, pleacă popa, de la cimitir…” se văita
Domnica.
Păi, ce să face eu, dacă nu e-fonfăia
Leana-
Eu nici nu ştiu când dracu l-a luat”.
Femeile grămadă, pe Mitruţa în car: O jeleau,
o căinau,
Că ce viaţă a dus şi ea săraca…
Vai de maică de om!
Văduvă de război, cu copii morţi unul după altul…
Doamne, doamne!
Şi de la o vreme îi terminaseră biografia.
Istoviseră lacrimile şi
Jalea şi aşteptau să vină Leana,
Fie-sa , din casă cu buletinul.
Că popa nu voia s-o-ngroape fără buletin,
C-aşa avea şi el ordin.
(Ordin şi pe linie de popă
Şi pe linie de provizoriu…
“ Noi Comitetul provizoriul”, îşi spuneau
Ăi de la primărie).
Îl găsirăţi, fă?
“ Nu, gagă Anică, nu e neam!”
Răspunde în locul Leanei, mai foamfă,
Ioana lui Mitrele…
-Da, l-a avut?
-Păi, a avut…că nu ştiţi ce-a păţit şi până l-a scos,
Ce-a mai urdinat la Bălceşti, la raion?
Femeie în etate, de-o sută de ori
Au întors-o înapoi, că n-avea certificatul de naştere...

Venea la primărie şi ăia o trimiteau la raion-
Şi-aşa au purtat-o, pân-a văzut tot raionul,
Toate realizările Bălceştiului,
Cu monumentul eroilor căzuţi pentru patrie,
În primul război, la care
Au scris mai pe urmă şi pe cel din al doilea.
Dar numai pe gradaţi, că nu mai era loc.
Şi-a văzut şi Centrul de miliţie,
Centrul de recrutare, şi poşta, toate clădirile frumoase
Noi-care i-au plăcut.
Leana se suise-n pod.
Ioana mai bodicăia pe lângă unghete...
-Doamne, ia-mă pe mine, ce muieri nepregătite!...
Se mira Marina.
Uite, că nu mai stau nici boii...
-Ho, Prian! Că săraca, ea n-o să-şi mai vadă casa.
Asta i-a fost şezutul aici. De-acum se mută...
Vine gâfâind unul...de făcuse groapa...
-Zise părintele că dacă n-o aduceţi urgent
N-o mai îngropaţi azi.
-Aoleu! Găsirăţi, fă?
-Ba!
-Daţi-l dracu! Doamne iartă-ne
de buletin...
Că n-o să i-l ceară pe lumea ailaltă...
Hai, mă, mânaţi boii.

Staţi! Staţi! vine una cu un cocoloş
De hârtii, găsite sub un căprior.
Desface şi silabiseşte: Cotă de
Lână...” Nu e asta...”Impunerea...”
-Lasă, n-o mai amărâţi...Gata, nu e!

Ale păcatelor hârtii, dacă se stăvesc ele
în casa omului!
Şi uite cum îţi trebuie, când nici nu te aştepţi.

Fă, alea de aveţi copii
Spuneţi-le să ţină de fitanţii
Să nu se mai şteargă cu ele la noadă,
Că uite statul cum le cere-napoi...
-Vezi tu, biată Mitruţă, ce mai ajunseşi
Să te-ngroape fără act!
(O excepţie întărită de şeful
De post, precum că n-a dispărut din comună.
Nici n-a fugit nicăieri,
Dar nu i s-a mai găsit buletinul de identitate,
Drept pentru care semnează el,
Plutonier Garoafă Ion,
Precum că a murit prin deces)

Asta a fost înmormântarea Mitruţei,
A de-şi cânta morţii.

Octavian Paler - Scrisoare domnului Unamuno

   
Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putedre, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.

Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.

Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale.

Bine-nţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.

Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântului bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor... Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea." Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă.

Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi... Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul...
(Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convingem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.

Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide.
Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert.

Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei.

Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a salvat până acum un om de la moarte". Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?" Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile.

N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voiaa lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.

Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an din viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi.

Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuşi pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce înfloresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza". Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.

Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-idezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.
Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.

Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Ştim şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..." În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.

Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului.

Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.


 din vol. Scrisori imaginare

Ileana Mălăncioiu - Rugă

  
Să mi se ia pentru o vreme trupul,
să rămân suflet şi atât,
să plâng cum plâng sufletele singure
când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost
trup şi suflet odată,
să mi se lase chipul vinei mele
şi dreptul de a fi judecată.

Să-not în marea lui cea mare
şi să mă înfricoşeze înotul,
din când în când să fii şi tu alături
şi-apoi să cred că am pierit cu totul

Să nu îmi fie clar cuvântul Lui,
să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt,
să mi se lase toată îndoiala
pe care am avut-o pe pământ.

Zaharia Stancu - Uruma


Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la marea cea veşnic frământată, de la  delta sălbatică şi până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a piatră, a ciulini şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar.

Şi tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălţi stătute, a păpuriş umed şi a peşte sărat, a ierburi putrede şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi de mistreţ.
Hergheliile de cai se arâneau cu iarbă aspră şi ghimpoasă.
Aceeaşi iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau cirezile de boi şi vaci, bivolii negri ca smoala, asinii roşcovani şi mărunţi, ciurdele de catâri şi de capre cu coarne strâmbe şi cu barbă.

În miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârşirile acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu porumb şi cu floarea soarelui.
Atunci Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei mai vestiţi dintre vestiţii meşteri.

Uneori toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele şi înspumatele valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori.
Atunci, peste pământul ciudat şi străvechi se năspusteau vijelii cumplite urmate de ploi năprasnice.
Dintr-odată, aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi se schimba peste noapte în aramă veche coclită.
Peste o lună se iviea şi iarna ca o uriaşă ursoaică albă, se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze.
Întărâtaţi de acest mormăit, şerpii şuierători ai uriaşelor viscole se năpusteau în vârtejuri asupra Dobrogei îngheţate. Între cer şi pământ, de la zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu freamăt, un fermecat foc alb, rece.
Cum era atunci Dobrogea?

Dobrogea, toată Dobrogea,  era atunci de argint, de argint înţepenit , de argint îngheţat.
Şi pământul părea pustiu şi mort.
Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri.
Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa.
Iepurii cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor.
Drumurile...
Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată.
Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum.
Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost hibernau.
Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică.
Gemea şi vuia.
Vuia a pustiu şi în pustiu.
Vuia a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie.
Se zbuciuma.
Farul de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt cel de la Tuzla.
Osteneala farurilor era zadarnică. Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă.
Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi noaptea, de însteltă catifea fumurie.

Primăvara, Dobrogea toată era smalţ verde şi crud...
Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var.
Numai râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începurul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol.
În tinereţea mea depărtată, am petrecut câteva luni în cest ţinut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu, dar intens, Întâmplări, fericite şi nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omeneşti, vai, atât de omeneşti!”

Mircea Ivănescu - XVI


Nopţile de iarnă, în copilărie - cu plapuma ridicată
mult, peste obraji - şi obrajii în pernă - şi atâta de bine, ştiind
că afară e viscol, zăpada izbind moale în geam -
şi înăuntru, întunericul cald - şi somnul pufos,
ca o zăpadă caldă, răsfrântă în oglinda lăuntrică,
unde credeam că se vor răsturna mereu toate cele de afară,
să le fac ale mele - fără altă putere decât aceea
pe care eu să le-o fi lăsat - somnul începător,
şi aşezându-mi frumos plapuma, şi spunându-mi -
" te-ai cuibărit aici " , - şi pe urmă pleca -
dar numai până alături, şi ştiind-o acolo, - şi mie
aici, singurătatea fiindu-mi aproape - ca şi zăpada caldă şi moale
a somnului - şi nu-mi era frică de ea, doar că veneau
visele, uneori, şi mi se făcea somnul întreg un urlet,
şi mă deşteptam cu spaima aceasta, pe care acum
o ştiu atât de bine, că nici nu mai este spaimă.
Acuma, iarna, mă cuibăresc tot astfel, cum pot eu
mai bine - şi nici nu mă mai sperie visele rele,
şi mi-e egal dacă ninge afară, sau este o iarnă
uscată.

Petru Creţia - Cântec în stil naiv şi părere

Nimic nu are în sine puterea
De a fi mai mult decât este
Atuncea când este, în forma-i deplină,
Tot ce poate fi.

Aproape tot ce trăieşte încearcă
Să fie cumva altfel decât este
În golul amar dintre tot ce ar vrea
Şi nu poate fi.

În vorbe e răul, în gesturi deşarte,
În tot ce pare a fi şi nu este,
În biata minciună jucată în lume
Crezându-se-a fi.

Vrem să părem şi să fim mai adânci decât suntem,
Mai puternici, mai mari şi mai buni decât este
Dat firii noastre şi slavei, mai grei de iubire
Decât ştim a fi.

Dar toate acestea fac parte din lume,
Iar hula nemilei un greu păcat este
Al oricărui gând care judecă lumea
Cum nu poate fi.

Căci mulţi muritori trăiesc din puterea
De-a trăi în părere şi de-a crede că este
În ele, sub lună, mai mult decât poate
Într-adevăr fi.

Coboare îndurare
În lumea pieirii
Peste veacul făpturii,
Peste tot ce este
Greul de a fi.

George Ţărnea - Un actor destul de fad


sunt un actor
destul de fad,
ajuns în cel din urmă grad,
adică numai bun de pus sperietoare la apus
şi grănicer la răsărit... cunoaşteţi, poftiţi, intraţi, bine-aţi venit...
foaie verde stă să cadă parcă-s prost făcut grămadă.
mă doare-n replică !
mă doare-n replică şi tac !
mănânc, mai beau, mai beau, mai zac proptit cu fruntea-n felinar,
sunt cel mai mare găinar...
la ce bun actor din care nici nu poţi să faci mâncare
într-o vreme în care totul se încearcă întâi cu botul,
şi apoi se-ngurgitează...
unii mor, dar ce contează ?!
pân` la urmă o s-o mierlim...
însă Doamne, cum trăim...
parcă-ţi vine să-ţi dai palme
dup-atâtea clipe calme care vin şi pleacă-n trombă...
unu a mai pus o bombă...!
altă lume, altă eră pentru proştii care speră,
alta viaţă, altă cuşcă,
unu a mai tras c-o puşcă...
una şi-a mai rupt pieliţa şi-o cam doare piuliţa,
şi-o mănâncă între deşte,
semn suprem că... se trăieşte !
ce-aşteptaţi să vă mai spun ? sunt ca o coajă de săpun
rămasă fără nici-un rost dupa spălarea care a fost
de creiere, de sâni, de... buci...
dar unde dracu să te duci ?
pune-ţi frate pofta-n cui, n-aştepta de unde nu-i,
după câte-am tras ca boii, suntem iarăşi fii ploii
numai buni de dus cu vorba, să-ţi mănânce altul ciorba,
numai buni de dus cu sacul şi-o să dăm cu toţi de dracul
cu stilul nostru fistichiu de-a scoate din rahat rachiu,
dar să bea, să-l bea pân' or rămâne laţi
toţi proletarii însetaţi
ce fără cap, fără busole,
au dat cu mucii în fasole...!!!
Heeei flăcăii mei de pe tavan, mai daţi-o dracu de putoare,
chiar dacă-i rău, şi aici mă doare că ţara n-are nici-un ban,
mai luaţi şi voi câte-o lopată şi măturaţi gunoiul pur
ca să rămână îngropată povestea cu durutu-n...
exact !
ha ha ha ha ha ha
nu mai da din cap ca tuta ! nu mai da din cap ca tuta !
ni s-a cam redus reduta,
ni s-a cam mâncat mălaiul,
n-o mai fă pe samuraiul !!!
şi întoarce-odată foaia că ţi s-a-ngustat odaia,
şi-a mai coborât plafonul,
sună întruna telefonul
însă cine să răspundă când mai ai doar o secundă
şi-o să cam dispari cu totul...
N-o mai fă pe idiotul!!!
Poporul meu contemplativ a fost belit, în mod festiv,
se ştie chiar de la-nceput pe mâna cui a încăput,
şi să n-aştepte ani mai buni de la marmida cu minciuni,
că el oricum, din post în post, e învăţat s-o ducă prost,
şi-i hărăzit... să fie trist...
ia uite, ia uite, m-apucă plânsul... deci exist !!!
viaţă stearpă şi amară,
cu doar pielea de vândut,
a plecat un tren din gară însă eu, noi,
l-am cam pierdut !!!"

Gellu Naum - Medium, 1945


(fragment)
Ce se poate face într-o noapte ca asta pe un mare bulevard ? Am cu mine tristeţea profundă a poeţilor care toată viaţa, dar toată viaţa, s-au căznit să facă literatură şi, până la sfârşit, răsfoind cele câteva sute de pagini, au descoperit că n-au făcut decât literatură. Îngrozitoare decepţie. Dar peste această haină strălucitoare de murdărie, după abrutizantele falduri ale unei poezii copleşitoare prin literarul ei plat şi pompos, convingerea de a fi ferment. Travaliu prost. De data asta lucrul nostru a dat greş tocmai prin aparenta lui de perfecţie. E totuşi extrem de bine să te descoperi poet când urăşti asta atât de mult. E singurul lucru care mă face să iau o carte în mână.
Ador acei oameni care, asemeni magicienilor, declanşează cu câteva cuvinte, cu câteva linii, terifiantele crize de conştiinţă, acei oameni care opresc poeţii pe stradă ca să le urle în urechi: renunţaţi la literatură, care opresc atleţii în momentul precis al aruncării discului ca să-i întrebe: la ce bun ? acei oameni care întind curse vânătorilor de fiare sălbatice, care întovărăşesc în umbră perechile timide ca să le prăvălească una în alta, care deschid mormintele ca să elibereze viaţa; gesturile lor sunt curse întinse unei false vieţi, unei false iubiri, unei false raţiuni. Sunt oameni care de obicei supără prin veşnica lor nemulţumire. Sunt fermenţii unui cancer teribil şi necesar: criza de conştiinţă. Ei poartă totdeauna cu ei orgoliul microbilor, şi sunt primii care sucombă roşi de aceste crize.

Gellu Naum - Zenobia, 1985

  
III Coridorul
(fragment)
10. Aşadar, pe vremea când alergam jignit şi dezgustat de-a lungul coridorului, am plutit o noapte întreagă şi pesemne că am mormăit prea tare pentru că, a doua zi, întâmpinându-mă la chiuvetă, după ce mi-a reamintit cât este ea de curată şi a remarcat bandajul care îmi acoperea pumnul drept, doamna Gerda a spus:
"Ţi-a fost hău azi-noapte?"
"Nu. De ce?"
"Fiindcă te-am auzit vohbind singuh, mi s-a păhut că aiurezi."
"Nu aiuram, doamnă Gerda, cred că vorbeam în somn."
"Nu se poate", a spus doamna Gerda, "nu dohmeai, te-ai lovit de peheţi, am auzit eu."
"Se poate, doamnă Gerda, să mă fi lovit de pereţi, în somn; vă rog să nu mă spuneţi la nimeni pentru că mai sunt, pe deasupra, şi somnambul, mai am şi insomnii…"
"Eu ştiu să păsthez un sec-het", m-a asigurat doamna Gerda, "şi eu am insomnii, deşi nu sunt somnambulă, dah dacă mai păţeşti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, ieşim pe cohidoh, stăm de vohbă…"
"Dumneavoastră sunteţi extraordinar de bună, doamnă Gerda, trebuie să recunosc, dar eu mă tem că n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amândoi, pe coridor şi nici în altă parte pentru că, ştiţi, când sunt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discuţii, mă mulţumesc cu literele, pentru un cuvânt în limba română pe care ambii o posedăm la perfecţiune îmi vine, nu ştiu de ce, să folosesc numai o literă din acel cuvânt, tradusă şi ea într-o limbă străină…"
"Nu cumva ai febhă?", m-a întrebat doamna Gerda.
"S-ar putea să am, doamnă Gerda, de ce să n-am ? Dar ce vă spun eu e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac ! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe când mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine să plâng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sunt şi n-am încotro, aşa mai puteţi şi dumneavoastră aprecia, cât de cât, sau măcar puteţi presimţi, ştiu că sunteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcându-mi confidenţa că citiţi homane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura şi cuvintele, de aceea n-aş folosi cuvântul sensibilitate şi nici vreo altă tâmpenie pentru că acum îmi vine în minte un cuvânt în limba kurdă sau în altă limbă, dracu ştie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altădată îmi vine numai o literă din el sau numai iniţiala lui (uite, de pildă litera U: atunci când e gotică ea prescurtează, purifică şi exprimă pentru mine, scuzaţi, Necunoscutul, cred că se leagă de Unbekannt sau de Unknown, vedeţi legătura ? vedeţi de unde sare, afurisitul ?), iar pentru dumneavoastră care, deşi nu mi-aţi mărturisit-o încă, simt eu că sunteţi foarte muzicală, e ca atunci când vă duceţi la Operă şi, în loc s-o luaţi la goană înainte de a începe uvertura, staţi emoţionată pe scaun şi abia aşteptaţi să vină aria aceea pe care o ştiţi pe dinafară (a-a-di-i-o del pa-ssa-a-to !) şi când vine aria o fredonaţi ultrasatisfăcută că o ştiţi, pe când eu vă cer scuze pentru polologhia asta idioată şi vă admir pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, amin."

pagina 55
Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu, deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenţă.
 Aveam impresia că până şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.
 Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amândoi că nu e nevoie să reformulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe când, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută.
 Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenţei.
 În norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel, iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămânând într-un fel aceleaşi.
 Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decât la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mânia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.

pagina 113
 Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare, pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal.
 Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o sim­ţeam atât de legată, de incorporată mie încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.
 Uneori, puneam sub semnul îndoielii însăşi existenţa ei exemplară: seară de seară ea se întorcea acasă tăcută şi ostenită. Se îndârjea într-o activitate pe care eu o socoteam măruntă si inacceptabilă. Dacă la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de decoraţiuni unde tăia şi lipea pe cârpe şi cartoane litere şi flori, mi se păreau menite să acopere o viaţă prea strălucitoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.
 Cum năzuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fără limite decât spre ideal, aveam senzaţia umilitoare că toată cazna ei n-ar fi decât o demonstraţie a jalnicului adevăr că totul trebuie plătit.
 Fireşte, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerinţe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieţii. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.
 De câte ori mă necăjeam văzând-o frântă de oboseală, ea îmi spunea:
 „N-ai grijă, ce faci tu e infinit mai greu. Când n-am să mai pot am să-ţi spun..."

pagina 128
 În seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia şi-a amintit de jocurile noastre şi mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca să n-o turbur.
 Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.
 După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen — 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie, deşi Zenobia nu folosise mâinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea.
 Şi fără titlu mi-aş fi recunoscut trăsăturile, pentru că timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simţeam fiecare liniuţă, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi şi pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înţeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă şi simplă a desenului:
 În centru se afla conturul feţei mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (Ţineam între dinţi vechea mea pipă „en corne".) Sprâncenele subliniau şi ele un spaţiu esenţial deasupra căruia fruntea şi părul mi se contopeau în rotocoale de fum.
Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă până unde mi se termina bărbia. Era înfăţişată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toţi pe partea stângă. Al treilea, al patrulea şi al şaptelea cil porneau de sub mediana superioară.
În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două picioruşe cu spaţiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat şi el spre stânga. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia şi mine, înclinată tot spre stânga, îmi atingea partea de jos a bărbiei. În sus, Zenobia nu trecea de pomeţii obrajilor mei, bine accentuaţi; în jos, cu picioruşe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.
 În dreapta desenului, un con de umbră subţire şi ascuţit, cu vârful în sus, marca vidul.
 Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori...
 Al doilea desen, intitulat „Starea Lumii", n-am să-l descriu. Am să vă spun doar că începea, jos, cu mulţimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei conştientului, şi se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni...

pagina 149
 Lângă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezei, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii.
 Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
 Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexpli­cabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi, iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt.
 Ca apa râului, care îşi schimbă, după maluri, forma şi adâncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Zenobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa.
Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui, cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie, gata oricând să te înghită ca un stomac flămând...

Gellu Naum - Poetizaţi, poetizaţi…, 1970

  
(fragment)
Mi-am continuat drumul pe sub arborii înalţi, de-a lungul bulevardului pustiu. Rarii trecători se opreau miraţi să privească omul gol care sfida răcoarea aspră a nopţii, câteva femei mi-au spus nişte cuvinte de care am roşit şi mă gândeam la vecinii mei. Cunosc dragostea, iubesc libertatea, dar Ferdinand a început să mă plictisească. Oricum, adevărul este că mă îndrept spre casă, călcând uşor, respirând aerul pur. E şi o femeie acolo, femeia care mi-a surâs pe scară. Pesemne că o îngrijorează absenţa mea prelungită şi eu nu sunt cu nici o femeie, sunt singur, mereu singur, înfiorător de singur, şi mă îndrept spre casă.
Pe după perdele, oamenii dorm în culcuşuri călduroase. Acolo se visează, se face dragoste şi iată-mă acasă. Sunt obosit, extenuat aproape, şi am uitat tot, am uitat şi de iubita mea şi de Ferdinand, şi de vecinii mei. Mă aflu pe coridor. Pleoapele mi se închid. Mă reazem de zid şi adorm. O secundă, o oră ?
Când redeschid ochii împăienjeniţi de somn şi de febră, când vreau să reîncep jocul, nu văd decât o statuie, o singură statuie, la lumina palidă a lumânării: femeia care mi-a zâmbit pe scară stă nemişcată în fundul culoarului şi din ochi îi curg întruna lacrimi, întruna…
Nu uit niciodată dragostea, libertatea, îi spun şi o privesc fix până când lumânarea se stinge sfârâind în palma ei mereu nemişcată.
Atunci se face întuneric deplin şi eu intru singur în cameră, având grijă să zăvorăsc bine uşa.
A ş a   ş i   a ş a.

Gellu Naum - Albul osului, 1947

  

(fragment)
D E C R E T
LA TOŢI MORŢII DE FAŢĂ ŞI DIN VIITOR,
SĂNĂTATE !

ARTICOLUL PRIM.
Nici o asemănare nu e posibilă şi nici imaginabilă între starea de spirit (sfârşit, cataclism) a anului una mie şi aceea a anului două mii. Pârghia iluziei ni se pare a fi tenacea şi interesata indiferenţă neagră a putredului braţ secular.

II.
Pentru a limpezi, a discerne, (a se garanta contra) năprasnicele rafale ideologice care mătură creierele la ora actuală, unicul panaceu valabil pare a fi simţul inutilului a cărui prezenţă impregnează spiritul acestui Decret.

III.
Orice bilanţ al coşmarurilor care ar începe de la 1 august 1915 (data naşterii Noastre), ca şi de mai înainte, evidenţiază culorile sumbre ale timpului. Se distinge încă teribila forţă de atracţie pe care o exercită asupra noastră valorile ruinante.
Nici un acord nu este obligator.

IV.
Remarcăm furioşi legătura din ce în ce mai indisolubilă dintre iubirea-pasiune şi moarte, exasperantele mituri care le sudează.
Dorim să înviem fără a muri în prealabil.

V.
Ceea ce uneşte capetele în flăcări, din ce în ce mai rare pe întinsul planetei, pare a fi sensul de ZADARNIC al aventurii Noastre. Disponibilitate, rigoare, bună-credinţă s-au topit în acest sens.
Contrar obiceiului Nostru, nu roşim în faţa ruinelor transfigurate ale acestor cuvinte.

VI.
Rigidul se convulsionează, violenţa face loc pasiunii. Gheara curiozităţii Ne-ar împinge să vedem ce canal infect o va conduce spre gigantica apă a morţii dacă nu ne-ar îngrozi ideea că măcar scuipatul nostru ar putea să ne supravieţuiască.

VII.
Mostruoasa gură care a uitat să urle merită o corecţie.

VIII.
Asemeni plictisitoarei feţe pe care de ani de zile ne-o arată oglinzile, asemeni scheletului Nostru care s-a încăpăţânat să nu se mai lungească şi nici să scadă, asemeni părului Nostru negru şi unghiilor care ţin să crească numai dinăuntru în afară, cu fiecare gest strâns legaţi de fermentaţia surdă a vulcanului, tripla lui coloană de fum sfârtecând măruntaiele pământului, asemeni legături dintre fazele lunii şi urletul şacalilor, asemeni panicii care cutremură şira spinării celor ce ne atribuie cutare sau cutare filiaţiune în afara rigorii noastre zadarnice şi pasionale, în afara plictiselii mortale şi incurabile care ne populează oasele până la cea mai infimă fracţiune, răul de a trăi, tulburătoarea întrebare a lui Eckhart şi-a găsit răspunsul pe care-l aşteaptă de cinci secole: Noi suntem cel just.

Gellu Naum - Până să mă dezleg

  
Pune-ţi cheia asta la gât şi joacă-te cu oropsitul de mine
întinde-mă pe zăpadă să găsesc argumente
sau dormi o noapte într-o vacă şi uită-te la lume prin ochii ei de sfântă
s-a şi confecţionat maşinăria Dacă te hotărăşti să intri (noi nu deoarece suntem bărbaţi) poţi adora
un neştiut într-o firidă
are pori pe obraji ne spune cuvinte asemănătoare
parcă ar fi o realitate Aşteaptă retragerea apelor
ştie mai multe decât medicul acela cărămiziu inversează albinele
schema e simplă Se îneacă într-o impresie a lucrurilor care oricum e alta
are misterul lui şi numărul care decide totul
dacă trece un stol de păsări alb-negre el le descrie traiectoria

(până să mă dezleg s-a întâmplat ceva curios Omul acela zicea că legile lumii sunt prea blânde
ai dat de el Panaite Stă pe şuvoaie S-a tras acolo
stă după trestii nu scoate o vorbă Ce treabă am eu cu el
mai bine fluier vine câinele şi ne vânăm)

Gellu Naum - Poetul-copil

  
Ar trebui să ştim din capul locului că el mai vieţuieşte sub cerul nesfârşit înfăţişând rigoarea unor limite deloc neînsemnate

şi de asemenea să ni-l înfăţişăm cu baioneta sfredelindu-i pieptul şi purtând pe umeri materia fundamentală a durerii

sau să-l privim pe calea cea închisă cum îl conduc orbitele umplute cu tenebre şi cum adună laolaltă respingeri hotărâte şi risipiri de oase tari şi de fragile simţăminte

el care trece aproape nebăgat în seamă pe la porţi şi scoate la iveală sărăcia tristă a rădăcinilor uitate

fără să dea de bănuit că ar fi totuşi trandafirul care aleargă prin grădină

camera 417

Gellu Naum - Discurs către pietre

  
Pe o cale ferată pustie le vorbeam pietrelor
cu un foşnet prelung seara cădea
ceva se surpa printre crengi se năruia
într-o haotică geometrie

calea ducea în patru direcţii diferite
peste câmpiile grele ale cerului

mecanicul fuma liniştit puteam alege locul
îl alegeam

atunci se năştea în noi o aspră penitenţă
seara ne cădea părul îl puneam deoparte
cu un foşnet prelung cerul cădea
ceva se surpa în noi se năruia

Gellu Naum - Bătrânul şedea mort

  
Bătrânul şedea mort pe bălegar
în groapa lui contemplativă
el nu spunea nimic scâncea ca un copil într-un sâmbure
venea aceeaşi barcă doar pasagerii se schimbau
ei îi dădeau târcoale îl comemorau
bătrânul stătea mort cu o pălărie veche pe cap
câţiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari
scormoneau bălegarul cu degetele căutau râme pentru pescuit
noi ne adoram cum se spune Ne aflam acolo poate din întâmplare
ceilalţi veneau mereu Aveau cărţi şi caiete
se apropiau de bătrân îi puneau întrebări
(erau aceleaşi întrebări doar pasagerii se schimbau)
spuneau Te respectăm Iată are loc solemna ta comemorare
luăm notiţe stenografiem
dar de ce nu-ţi înţelegem bine şoapta aceea ajunsă până la noi
încearcă să fii mai clar Avem bilete dus întors
inclusiv două mese Debitează câteva adevăruri
noi le notăm le învăţăm le transmitem urmaşilor pe scurt
Bătrânul şedea mort pe bălegar
în groapa lui contemplativă
discipolii îşi mai dregeau zdrenţele se făceau că nu văd
era un spectacol mai degrabă trist Noi stăteam deoparte
susţineam că studiem poliglota Ne medita
o doamnă care ştia multe o botanistă severă
Ceilalţi se apropiau de bătrân îi puneau decoraţii pe scutece
îl fotografiau în scutece în mijlocul lor
era fru(mos) îl admi(rau) se delec(tau)
noi ne vedeam de treburile noastre acum ceva mai complicate
ne descurcam cum puteam
discipolii cântau la ghitară după ureche
ceilalţi puneau întrebări Era un cer albastru
câţiva mediteranieni se mai fecundau între ei pe alocuri
ceilalţi spuneau Te respectăm
eşti un al doilea Marconi Edison Exprimă
câteva aforisme două trei adevăruri
Bătrânul se zvârcolea pe bălegar îşi sfâşia scutecele
noi stăteam deoparte Trecea printre noi
o seninătate fără început şi fără sfârşit
ne simţeam bine cu umerii sprijiniţi de aer
ceilalţi făcuseră un amfiteatru Îl înconjurau pe bătrân
îi turteau pălăria îl stropeau cu furtunul
îi cereau câteva adevăruri
el îşi acoperea ochii îşi umplea gura cu bălegar
veneau vapoare trenuri pline
(erau aceleaşi doar pasagerii se schimbau)
eu îţi spuneam ceva fără importanţă Discipolii
se făceau că nu ne aud
tu îmi spuneai Endrigo vorbeşti ca în 33
când îţi dădeai bacalaureatul
eu vorbeam ca în 33 îmi dădeam bacalaureatul
studiam filozofia într-o cameră cu vedere la stradă
ceilalţi spuneau Te comemorăm ne târâm pe plăji răniţi în războaie
exprimă-ne clar şoapta aceea la care iţi dă dreptul
chitanţa ta de bătrân
Discipolii repetau în gând eroarea iniţială
noi ne lipeam obrajii ne mângâiam degetele în amfiteatru
Cântau muzici Veneau vapoare şi trenuri acolo Se petreceau defilări
bătrânul se zvârcolea pe bălegar Şoptea NU Atâta şoptea

Gellu Naum - Sora fântână

 
Stau singur şi mă uit pe o stradă pustie
stau singur cu buzunarele pline de câini
stau singur şi ascult foşnetul oaselor
e ca şi cum ar adia vântul peste un clopot de ceară
dar după primul colţ la prima răspântie
s-ar putea oricând să apară cineva învăluit într-o ploaie de lumină
şi va trebui să mă acopere cu mantia lui pentru că
s-ar putea odată cu el să vină o ploaie sau o ninsoare
sau chiar o afurisită de lapoviţă
să ne îngheţe oasele proaspăt spălate
deşi ieri a fost mai frig decât azi

deasupra mea zboară câţiva porumbei cerşetori
filantropii le-au pus fărâmituri de pâine pe balcoane
şi eu mort de mult cu o piatră de moară pe piept
am hotărât în sfârşit să plec
să pornesc de pildă dintr-un grajd înecat în aburi
să merg aşa până la un crâng (tufiş) unde mă aşteaptă sora Fântână
să mă reazem acolo de prăbuşirea ei

10 octombrie 1986
salonul 3003

Gellu Naum - Zenobia


Printre exodurile mele
exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe
pe o şosea cânta purta baticuri
ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă

era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţii
cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie
filozofam prostii ne simţeam bine
departe rătăciţi orbiţi de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană
ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)
să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţională
de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoselei
notează în carnet adoraţia

stăteam aşa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă
respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit
mă speria ferocea mea luciditate

Gellu Naum - Domeniul presimţirilor

 
Există vaduri uitate nişte locuri în noi şi un drum care duce prin apă
cineva mă strigă ar vrea să mă atragă într-acolo
să dea cu o plantă în mine şi ce vină am eu pe lumea asta cu porţi de aramă
apoi se face linişte cântă privighetorile
e foarte frig şi în noi sunt nişte castele
nişte câmpuri cu flori albastre şi galbene
şi le străbatem pe caii noştri de plastic

înţelegeţi că trăim într-o pasăre imensă care ne poartă în ea
şi mergem la întâlnire curăţăm omizile de pe crengi ne iese înainte o fată dar nu mai poate nici ea săraca e ostenită a înghiţit toată pânza pe care a ţesut-o aşteptându-ne
zice hai să ne sărutăm să fim fericiţi
să te servesc cu linguriţa de argint să-ţi dau o dulceaţă
măcar de ar fi lângă sobă Şi vine King Kong dă cu praştia ne murdăreşte cămaşa ne rupe cravata
vine pârlitul ăla de profesor cu şapte capete ne pune note de parcă n-am şti destulă materie
ne duce în laborator să facem experienţa singurătăţii
să ne jucăm cu mingea ca fraţii gemeni
noi ne uităm unul la altul dăm din cap vine o amărâtă de fată cu faţa plină de funingine
nu s-a mai spălat pe ochi de când cu potopul şi ne urcăm în maşină (ea lângă noi) gonim pe autostradă
acolo se aud ştirile dar nu le mai înţelegem râdem pe furiş ca la înmormântare ni se face şi frică

câte nu se întâmplă în noi şi le uităm acolo ca într-un ghiozdan
şi fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii

dar eu am în vedere perioada fericită când locuiam în mama
stăteam acolo mă gândeam ce mi-o fi trebuind
afară ploua ea dormea goală cu mine în burtă
se întorcea pe-o parte şi pe alta îmi descânta în somn
cunoştea legea aceea aspră vroia să mă apere

deasupra patului se legăna sora mea luna

Gellu Naum - Călătoria cu Stelică

  
Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară
când am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate
în aur străveziu

aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă

discutam liniştiţi ca greierii
când învelit în spaţiul său Stelică a murit

eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti

sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfârşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene

murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”

acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo
în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”

îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”

eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare
crengile lor ne umbreau
umblam amândoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii
întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni
Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă
în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile
ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur
simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă
şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar
ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede
simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă
rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre
inventate de vânt
aveau coliere de plumb
privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare
stea împăcată cu tăcerea
prin semnele beznei

sfârşitul nopţilor acelora întârzia
trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal
ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor
au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie
şi am rămas acolo istovit
cu pălăria căzută în praf

o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

Gellu Naum - Biografie


Gellu Naum s-a născut la 1 august 1915 la Bucureşti. Este fiul poetului Andrei Naum (mort în luptele de la Mărăşeşti) şi al Mariei Naum.
Între 1933 şi 1937 urmează cursurile Universităţii din Bucureşti, studiind filozofia. În 1938 pleacă la Paris (la îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, pe care-l cunoscuse în 1936), unde îşi continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind un doctorat despre Abélard. Prin intermediul lui Brauner ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
În 1939 se întoarce în ţară, unde va fi mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit. Profund marcat de experienţa războiului, se îmbolnăveşte grav în 1944, fiind demobilizat.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, D. Trost, Virgil Teodorescu şi Paul Păun), a cărui activitate, deosebit de intensă între anii 1945 -1947, îl va face pe Breton să afirme: "Centrul lumii s-a mutat la Bucureşti". După decembrie 1947, în condiţiile impunerii realismului socialist ca unică formă de exprimare, grupul se destramă, iar pentru Gellu Naum începe o lungă perioadă de privaţiuni şi tăcere.
Între 1950 şi 1953 predă lecţii de filozofie la Institutul Agronomic, iar mai apoi îşi cîştigă existenţa din traduceri (Diderot, Stendhal, Hugo, Dumas, Jules Verne, Gracq, Prévert, Char, Kafka, Beckett).
După 1968 poate publica din nou. Universul lui poetic singular şi forţa talentului său, pregnante în volumele care se succed începînd cu acest an, îi vor aduce o binemeritată, dar tîrzie recunoaştere.
Se retrage la Comana, împreună cu soţia sa Lyggia (născută Alexandrescu), cu care se căsătorise în 1946 şi care va deveni personajul emblematic al volumului Zenobia, publicat în 1985. Aici, pe "malul albastru", va continua să-şi scrie poemele.
După 1990 este invitat să susţină lecturi publice în Germania, Franţa, Olanda şi Elveţia. Opera sa este tradusă în principalele limbi de circulaţie internaţională, la edituri prestigioase, fiind încununată cu premii importante. În 1995 a fost timp de un an bursier DAAD la Berlin.
Se stinge din viaţă la 29 septembrie 2001, dispariţia sa fiind resimţită ca o mare pierdere pentru poezie.
 

Premii şi distincţii

1958 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii, Bucureşti
1968 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri, Bucureşti
1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, Bucureşti
1986 Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară, Bucureşti
1992 Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani
1992 Premiul Republicii Zair pentru poezie străină, Kinshasa
1995 Premiul Fundaţiei Culturale Române pentru excelenţă artistică, Bucureşti
1997 Premiul revistei Flacăra „Magician al cuvântului”, Bucureşti
1999 Premiul european de poezie, Münster
2002 Titlul de „Cavaler al Literaturii” acordat de Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte Oradea (ASLA)
2002 The American Romanian Academy Arts Award 

Ion Luca Caragiale - Ofensă gravă

   
Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România într-un mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, și, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamț, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimis către Berliner Signale o corespondență despre starea muzicală a României — corespondență în care tăgăduiește cu sfruntare priceperea și gustul publicului român în privința muzicii și denunță Conservatorul nostru din București, acest templu-metropolă al Euterpei, Taliei și Melpomenei naționale române, ca o instituțiune lipsită cu desăvârșire de seriozitate.

Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe care le voi reproduce din acea corespondență, până unde a putut merge cutezarea acelui neamț. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:

„Acest institut muzical de educație ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. În lumea străină nu s-a prea pomenit de artiști români care să fi învățat arta în patria lor...
Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea și pătrunderea începătorilor noștri de astăzi.”

Vorbind despre producțiile muzicale publice la noi, iată ce zice:
„Prin cafenele numai și pe la așa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, și mai totdeauna în ritmuri de dans...

Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artiști mari din străinătate, rătăciți prin România, concertează și muzicanți negri, cerșetori muzicali și alți proletari artistici, care oferă pe bani scumpi plăceri ieftine.”

Străinul apoi susține că artiștii adevărați mari, care desprețuiesc reclama, nu pot avea sorți de succes față cu publicul român; dar că, în schimb, a obținut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte și despoiate într-un chip nerușinat, care au dovedit, numaidecât după prima reprezentație, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconașii și cu mecenații artei române.

A !... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Și dacă ar fi fost câtuși de puțin adevărate câte le spune ! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:

„Subsemnații profesori de muzică de la Conservator și particulari, în urma unui articol injurios apărut în Berliner Signale no. 2 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral și Conservatorului Național din București, precum și la adresa culturală a întregii țări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societății presei», am luat următoarele rezoluțiuni:

Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa a făcut cunoștință cât a stat în București ?
Să intervină pe lângă presa română (de urgență) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.”

(Urmează semnăturile)

Onoare lor ! Onoare acelora care știu să ia o așa bravă atitudine în fața ofensei grave aduse patriei și dreptului lor ! Însă, deși foarte tulburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aș avea ceva de zis în privința moțiunii d-lor profesori; tulburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moțiunii.

Asupra punctului întâi:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.

Zic eu: Redacțiunea sus-numitei reviste ori își va lua, ori nu-și va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieși redacțiunea sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualități posibile, din care ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relațiuni internaționale, mai presus de toate, se cere prevedere și prudență. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-și ia răspunderea. Atunci, ce putem face ? Să presupunem că-și ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut ?

Eu cred, și mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste și să rupem orice relațiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:

— Ei și ? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv. ?

Răspund:
— Dacă se respectă câtuși de puțin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, și mai ales în arte, stima oamenilor onești face mai mult decât își închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg — mai mult decât orice merit.

Trec la punctul al doilea:
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa (numitul doctor) a făcut cunoștință cât a stat în București ?

Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puțin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraș străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoștință cu fel de fel de persoane care n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamțul de a ne spune toate persoanele cu care a făcut cunoștință cât a stat la București. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Care sunt persoanele care dau tonul în muzică ?”. Dar și aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte ușor, mai ales că întrebarea e pusă de niște specialiști; străinul e în stare să ne răspundă zâmbind.

— Cum, d-voastră nu cunoașteți cine dă tonul în muzică ? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucății, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn — și asta într-un singur caz din douăzeci și patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceți d-voastră, latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebați, și cine dă măsura în muzică. Atunci v-aș răspunde: tot compozitorul, și tot la începutul bucății, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înțeles... La începutul fiecărei bucăți, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul și pe urmă măsura.

Care va să zică, și cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care și-a permis etc.

Să trecem dar la punctul al treilea al moțiunii:
D-l Cordoneanu să intervină pe lângă presa română de urgență, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.

Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenția cuiva pentru a releva insultele aduse națiunii de către străini ? Când, oare, presa română n-a fost la înălțimea ei, mai ales fiind vorba de artele naționale și îndeosebi de muzică ? Nu ! Fie siguri profesorii noștri că vom ști să ne facem datoria. Da ! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul și măsura. Vom dezvolta leitmotivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor și mereu crescendo, până ce vom atrage atențiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputația muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artiști europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, țigan român din Botoșani) și sfârșind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus” din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iași), și pe care i-a produs numai și numai școala noastră națională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradițiuni avem în țară. Vom face statistica tuturor pianelor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tuturor magazinelor de „Musicalia” imensa deosebire între consumul producțiilor clasice și al bucăților familiare ca, de ex. polci (Kreuz-oder Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanțe, canțonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdèrè etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă națională poate căpăta la noi, dacă reușește într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru ani, fiind plătită adeseori până la cinci, șase, chiar până la șapte sute de lei pe lună ! Vom dovedi, în fine, că aceeași primadonă, pe aceeași scenă, în fața aceluiași public, va cânta cu același succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoții, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust și pe Czipra din Zigeuner-Baron...

Cu acestea cred că-l vom înfunda pe d-l dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamțul de inferioritatea României în privința muzicii și instituțiilor de educație muzicală !



Epoca, III, nr. 479, 14 iunie 1897