Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Magda Isanos - Bărbatul


Umplând încăperea şi inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-şi cojocul.

Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra şi-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.

“Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia,
îmi spunea uneori,
eşti plină de ghimpi şi de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori…”

Puterea izvora potolit,
din braţele şi pieptul lui dezgolit…

Doamne, fă-mă că Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina şi să-l robesc
visului meu pământesc.



Ion Minulescu - Ecce homo


Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...


Lache şi mache - Momente şi schiţe - Ion Luca Caragiale


Ileana Mălăncioiu - A mai trecut o zi


stau pe un lemn pe jumătate putred
cu bureţi crescuţi la capete
şi mă uit cu tristeţe la soarele
care-ncepe să scapete

a mai trecut o zi, se apropie
aş vrea să mai rămân dar nu mai pot
o, dacă măcar aş spera că atunci
sufletul meu va fi liber de tot

acum e-nchis fără să vrea în sine
şi plânge cum n-am mai văzut
şi smulge-n tăcere bureţii
crescuţi pe copacul căzut.


Ileana Mălăncioiu - Aveţi grijă



Pământul ţării mele nu este numai ceva din afară
Pământul ţării mele este şi-n creierul meu
Acolo rodeşte bine şi-n anii cînd îl uită
Şi-n anii cînd îl bate Dumnezeu

Acolo seamănă cu materia mea cenuşie
Intens populată de îngeri şi păsări sfinte
Acolo nimeni nu se bate cu el în piept
Şi nimeni nu-l minte

Acolo spicele se coc la vreme
Acolo nu rămîne porumbul necules
Acolo este loc şi pentru culegători
De acolo din când în când ies

Gânduri curate ca fluturii albi
Să fie mai frumos şi afară
Acolo rămâne din când în când
Un gol nesfârşit şi-o durere amară

E ceva care începe să mă neliniştească
Mi-e frică pentru mine, se petrec mari schimbări
Aveţi grijă de creierul meu înfierbântat de durere
Aveţi grijă de pământul roditor al acestei ţări.


Ileana Mălăncioiu - In drumul furnicilor



Întreg pămîntul era un muşuroi
furnicile ieşiseră la soare
şi fierbeau în ţărîna încinsă
înainte de ploaia răcoritoare.

Adormisem undeva în drumul furnicilor
şi visam că voi fi ocolită
cînd deodată au început să treacă peste mine
cu pasul lin de cale nesfîrşită.

Noi furnicile, spunea regina furnicilor
ne ştim bine drumul prin muşuroi
iar eu cu spaima răspundeam încet :
şi noi, regina, şi noi.

Atunci m-a luat în spate că pe-un sac
şi aş fi vrut să fie cineva viu
să-mi spună dacă ea creştea atît de înfricoşător
sau eu mă micşorăm fără să ştiu.


Ileana Mălăncioiu - Ochii de Pisică



Văzusem doi ochi galbeni în întunericul desăvîrşit
şi pornisem încet spre lumina caldă a lor
şi recunoscusem pisica noastră moartă acum doi ani
torcînd în linişte pe cuptor.

Am mîngîiat-o-ncet pe şira spinării
şi pe mustaţa arsă şi pe bot
şi mă miram că nu-ntoarce capul spre mine
şi-mi părea rău că nu pot

s-o fac să-nchida ochii rămaşi deschişi
sau să coboare iarăşi în poala mea
de pe cuptoru-ncins peste măsură
pe care dormea.

Apoi am vrut să mă-ntorc dar nu-mi aminteam
de unde venisem în locul acela amăgitor
şi stam lîngă pisica noastră şi ştiam că e moartă
şi-o auzeam cum toarce pe imensul cuptor.


Ileana Mălăncioiu - VIS



Cânt pe inimă ca pe-o frunză de fag
Stau oamenii-n drum să m-audă cum cânt,
Se uită unii la alţii tăcuţi
Şi se-ntreabă ce pasăre sunt.

E prea mult cântec împrejurul nostru,
L-ascult cu ei şi nu-l mai înţeleg,
Parcă m-aş fi temut să rup o frunză
Şi am cântat dintr-un copac întreg.


Ileana Mălăncioiu - Ajunsesem la ea


Ajunsesem la ea, băteam la poartă,
i-am auzit glasul uşor înăbuşit
şi paşii de dincolo de zidul de piatră –
şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi
nu mai ştiu când şi unde am fost fericiţi
surorile mele sunt fetele moarte
la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,
ţi-am adus anemone şi cartofi copţi
şi-am stat neclintită la capul tău
şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,
dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui
ea-mi deschisese poarta, dar eu tocmai aflasem
că nimeni nu moare în braţele nimănui.