Stephan Roll- Primăvară Chagalliană

 

 

Între orele vechi flăcările întunericului foşnesc.
(Opriţi acum prăbuşirea cuvintelor în mătase!)
ţi-aminteşti fulgerele împleticindu-se grotesc,
păsări crescute peste bălţi, viori planând peste case?

Parcă se speriaseră, albi, în rădăcinile lor pomii scunzi,
printre cârtiţi vezi cum păşeşte logodnicul postum
cu pupilele arse de aşteptări, cu umerii de oboseli rotunzi,
primăvară ce treci amăruie prin oraşul de bitum.

Pot să retrăiesc, dacă vrei, viaţa ta încă netrăită,
cu punţile somnului pe care treci cu mine acum,
clipele întotdeauna în mersul vremii se rup,
mâna de suspine aburită e aici lângă mine,
scormonind neştiută în scrum.

Tristan Tzara-Duminecă

 

 

 

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat

Vino lângă mine ca o luntre în tufiş

Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie

Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.

 

Spune-mi de ţări depărtate

De oameni curioşi

De insula cu papagali

Sufletul meu e vesel şi mirat

Ca un prieten ce s-a întors de la spital.

 

În glasul tău sunt femei bătrâne şi bune

Braţul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu

Îmi plac animalele domestice

În menajeria sufletului tău.

 

Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri

La noi e cald şi bucurie ca şi când se nasc la stână mieii

Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână

La noi e linişte ca şi când se-adapă caii la fântână.

 

Trec în şiruri lungi pe stradă fete de pensionat

Şi în fiece privire-i câte-o casă părintească

Cu mese bune cu surori mai mici

Cu ghiveciuri de flori la fereastră.

 

Trece frigul pe coridoare când înserează

Ca un şarpe foarte lung târâdu-şi coada pe lespezi

Lacul e cusut cu aţă

Înecaţii ies la suprafaţă - raţele se depărtează.

 

La vecini, părintele-şi sărută fata, indiferent.

Îi face morală de despărţire

Balta s-a închis ca în urma unei fete porţile la mănăstire

Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaştele au încetat un moment.

Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist şi fără talent.

 

 (Tristan Tzara-Duminecă –Contimporanul, an III, nr50-51, dec.1924)

Ernest Bernea- De la humor la batjocură

 

 

 

”Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vieții lăuntrice.

Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebuie condamnat pentrucă are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieață.

Humorul este blând ; batjocura este crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.”

 

(din volumul Ernest Bernea,  Îndemn la simplitate, Mărturisiri pentru  un om nou,  Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

 

Ernest Bernea -Râsul durerii

 

 

Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfătişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.

Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința ; nici n-o acceptă nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.

Altii râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângâe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.

(din volumul Ernest Bernea,  Îndemn la simplitate, Mărturisiri pentru  un om nou,  Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

 

Ernest Bernea – Omul ”civilizat”

 

 

 

Omul "civilizat" este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebuie consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor ; omul "civilizat" n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că "nu umblă după himere". Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

 

(din volumul Ernest Bernea,  Îndemn la simplitate, Mărturisiri pentru  un om nou,  Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

Ernest Bernea- La vânat de oameni

 

 

 

”De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferință legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe alții ? N-au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.

E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Vieața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieața.”

 

(din volumul Ernest Bernea,  Îndemn la simplitate, Mărturisiri pentru  un om nou,  Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

 

A.E. Baconsky - Imn către necunoscuți

 

 

 

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,

Necunoscuţi şi mereu contopiţi în mulţime,

Mari și mici, veseli şi trişti, urâţi şi frumoşi,
Cutezători şi veşnic neliniştiţi ca plopii,
Cu pieptul larg întâmpinând furtunile,
Sau melancolici visând la pierdutele umbre,
Dormitând între vaga părere de rău
Pentru cele ce n-au fost să fie
Şi calmele speranţe viitoare.
Lor le-am fost flaut deznădăjduit,
Tulnic de seară lină şi fluieră nebună;
Râzând şi plângând, aşteptând primăvara,
Ghicind ziua după formele norilor,
Întorcându-mă în amurg pe străduţe obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cântând.

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalţă oraşe şi schimbă temeliile lumii –
După ei veşnic umblă vântul şi ploaia
Sărutându-le urmele. Cu fruntea înclinată,
În faţa lor mărturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-aş vrea să-i simt trecând
Prin visul meu ca printr-un câmp deschis
Cu neînşelătoare orizonturi,
Să treacă mereu, chiar dacă nu-şi vor da seama
Că merg printr-un ţinut ce le aparţine.
Numele meu să treacă întreg asupra lor,
Să rămân ca fântâna pierdută în şes,
Pe care niciodată nu ştii cine-a zidit-o,
Singură între câţiva ulmi ori salcâmi,
La răscrucile vremii.
Temei de plâns să nu-i fiu nimănui,
Decât dacă prin lacrimi s-ar risipi durerea -
Ci pururi să fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cântăreţ rătăcitor.

Înainte de vreme cărunt ca o salcie,
Stau în amiaza zilei uimit de-atâta soare,
Şi mă întorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fără nume,
Şi singur mă confund cu fiecare.