L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei
din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în
Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de
un metru lăţime.
„Cine-i Ionescu
ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l
într-o seară, vreau să-l cunosc”.
Bineînţeles,
admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om.
Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Îi alunga,
acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă
pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu
bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Existau, totuşi,
cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu
cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să
ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea
cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi,
varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori,
după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans
al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.
Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul
pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă
duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai
mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l
ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura,
dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi
sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă
în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult
s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea
în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta,
susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi
scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncuși,
căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.
Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati.
Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncuși intră :
un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu
o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte,
„cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe
un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu
repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :
-„Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncuși.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncuși. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine
şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu
teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi
pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler ?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă !” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un
erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar,
metafizic, confuz elogiu al „arianismului”.
Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu
nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîta interlocutorii,
contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd,
cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de
anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai
departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom
de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi
să mă scoată din sărite, Brâncuși renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum
mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de
pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos ; ne vorbi şi despre
,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care
spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către
soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi
agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească,
chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa
deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă
: nu ne mai purta pică, ne simpatiza.
Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncuși încă de
patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi
îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim
model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o
roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră
şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să
sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le
arunca în uşa vecinului ca să-l cheme: nu-i dădea prin minte să telefoneze. Era
foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece
ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu
bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei
ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare
emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de
dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi.
Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios,ţinînd-o de mină : „Logodnica mea
mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit.Vezi tu, eu sînt acum
foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l
prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.
S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar,
instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este
expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă,
elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte
intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce
se numeşte „cultură”; la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a
unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi
era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de
litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual”
şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe,
pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale.
Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai
informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o
dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase.
Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa
picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea,
una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă
dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi
timpcritici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu
guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în
esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice
caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori,
descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la
întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul
eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti,
amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la
Brâncuşi : înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi
şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost
vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în
afară : nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau
apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism
particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată ; realismul
poate să nu fie ; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele
maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui
Brâncuşi : ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte
mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii
unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ.
într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale
unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret
decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a
putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile
sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular.
Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice
psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a
picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul
pictorului,individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci
un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte
oare a devenit limbajul însuşi al pictorului. Opera lui Brâncuşi exprimă numai
idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o
reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o
reflecţie despre sculptură ; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a
gîndi lumea, tradusăîn forme şi linii de forţă vii.
Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o
obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le
admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda
ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul
său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă
teatrul.
În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de
exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît
expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al
său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la
Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin
indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi
lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru
cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.
Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa),
ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine,
care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul”
seamănă destul de mult cu ,,nou-născutul” în scutecele sale. Din 1910, „Pasărea
Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă
; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are
ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor
„Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă,
feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum,
anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo
de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din
izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue
extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o
putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau
Vameşul. Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi
de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de
asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte
surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate
antirealistă ; figuri de dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în
împietrire ; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie
originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee. Pg. (261-267)
Apărut în Le Musee de Poche
(Eugen
Ionesco, Note și contranote, Humanitas, 1992)
