Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Vasile Voiculescu – Centaurul

 


 

Ascuns în desișul destinului meu

Ascut săgeți, ciocnesc fier și piatră.

Însumi amnar, visul cremene: limbi de curcubeu,

Herghelii de flăcări își țâșnesc nechezul pe vatră.

Singuratec în munți înțelepți,

Sihăstria mi-e împodobită cu jocuri.

M-am desprins greu din stânci, de brazii drepți,

Dintre urșii moșneni alungați de focuri...

Mă-nconjur de mine și-mi chem un contur.

Cobor spre argila din alba-mi structură,

Mă urc pân la aur, la spiritul pur.

Cuceriri, cuceriri. Dospiri în străbuni,

Corcituri. Strâng lacrimi. Culeg floare...

Lin licărind din văgăuni

Amforele gândului le înalț spre izvoare.

Iată văzui un nor senin. Cum? Nu-ntrebați.

Noi nu suntem copaci, frunza să ne cadă.

Slavă și aur, centauri fârtați,

Cu mine, peste plaiuri, cavalcadă.

Muntele cântă cu aurora-n gheare

Din toată roua codrilor de păsări și fiare...

Nu-i de ajuns tolba din care trageți:

Inima e o altă tolbă cu săgeți...

Curpenii jindului greu m-au încins.

Pâclele dorului stau lungi și grele...

Născut nu făcut. Cine mâna și-a-ntins

Pe țintarul cerului să se joace-n stele?

Nu-i chip? Nu-i slobod? Atunci aici jos,

Râvna. Gâtlej pururi uscat. Cât ne-o fi lerul

Tot ce-i mai mare, mai scump, mai frumos

Să bubuie sub noi pământul cum tună cerul,

 Dâră măreață, dâră de fapte,

Dureze punte peste zi și noapte...

Noroc, hoți de viață! Vreau destin umplut

Ochi, ca un chiup cu vin biruitor,

Ș-apoi, înapoi, în piatră și-n lut,

Urcior spart de tăria dorului după izvor.

 

 

 

Sbucnit de sub peceți, în pridvoarele lumii,

Privii dimineața peste umerii timpului gol,

Puterea nu-și află lăcaș în zidirile lumii:

Faptele sufletului și marea-n lăuntru, ocol.

Culmea vasală spre văi stă-nchinată.

Din tine spre tine nu poți să treci.

Stânca e de cărări însăilată,

Între carne și suflet nu bat poteci.

Cimbrul fu mai viteaz ca noi, cuceri văzduhul.

Dezleagă-ți mireasma din inimi tare,

Avântă-ți polenul și scutură-ți duhul.

Sângele -și trage obârșia din mările-amare!

Sirene rătăcite mai cântă încă în el

Și cormoranii roșii se sfâșie închiși.

Smulge-ți un schiptru-aromat, toarnă-ți inel.

Și-ncepe domnia din anii nescriși.

Așezări de-nceput, lăuntrice zidiri,

Căci orice stăpânire pornește cu cetate,

Șanțuri și lanțuri adânci pe simțiri

Metereze-n gând, porți cu-amintiri ferecate ...

Temelii de chin, cheamă uriașii să-ți ajute.

Sobolii vicleni au știința hrubelor crunte,

Blocuri de voință peste nămestii de virtute.

Bolți de dor, graiul zvârlit punte:

Nemuritoare, cetatea și-a înfipt aripa pe munte.

Dar alba semeție din care râd străjerii

Se sprijină-n adâncuri pe pârghia durerii.

Voievod rar îți vezi supușii trudnici în vale,

Vremea, vechil spurcat, îi mână la muncă,

Să scurme jos, răsturnând în ogoarele tale

Suflet negru, suflet rodnic, pământ gras de luncă.

Zăbavnic cați semne și păsări totodată,

Stau corbi-n norii negri ca schimnicii în străni

Și inima îți paște în pajiștea-ntristată

Un sânge ce se cere să gâlgâie prin răni.

Fiara zeilor, fiară trufașă murmură-n jug.

Sub măduva luminii mai lină ca un vânt,

Mângâierea morții trage alături cu ea în plug

Și sub copite sfinte plânge-ntâiul pământ.

 

 

Dibuire-n azur, iubire. Copcă în cer deschisă

Conac de luminăpe oarbe văi de nori...

Mă tulbură mintea-mbobocită-n clisă.

Văd fecioria lumii sub hoarda de fiori

Genuna dimineții cu alba ei răcoare

Se dezgheață-ntr-un iezer de aur zâmbitor.

Lin țurțurii somnului picurau lingoare

Topiți în abureală și adâncimi de dor...

Pândeau vânatul vânăt venind spre noi săgeată

În pajiște străină la margini de destin.

Foșnea tufișul soartei bănuitor și iată:

Mi-a izvodit din zodii în loc de ciută, o fată...

Călca pe flori de gânduri nălucă de senin:

Toți vulturii voinței-mi căzură în vâltoare

Și gândurile-mi toate picară în picioare,

Curate, scuturate de patimi și venin.

Domesticire în azur. Iubire. În carnea smerită prag.

Între noaptea trupului și zorii sufletului îngânare,

Mă îndrăgesc pe mine în tot ce-mi fuse drag

Și-mi trece îngerește vremea cea mare.

Amestec firi vrăjmașe, îmbunez duhuri rele.

Huma scoate răsfrângeri din lumea cealaltă

Un șarpe lunatic cotește între stele

Și broaștele cântă în cerul din baltă.

Lovit de dor scot sunet de aur greu

Și lumea toată-i numai ecoul meu:

Luceferi și gâze, cu păsări și pești

Plutesc analoage și- alături pe apă,

Oglindiri ideale, imagini cerești

Potrivnice în planuri, se strâng să se-ncapă.

Zăbovire-n azur...Iubire, ea mi-a zâmbit...

De sub cununița sprâncenelor ochii m-au țintit

Steme-albastre bătute-n cerul frunții -nalte

Fulger de sânge. Piatră suavă. Val de viol încremenit.

 

 

Duh alb de adorare începe să tresalte,

Milă de boiul crud, milă de mâini, de mijlocul subțire,

M-am atins de părul ei ca de-un viitor despletit

În care gurgură Sibila oracole de fericire.

Am dus-o până-n sat coborând în neștire.

M-a îndemnat să mai viu, zburător nezărit.

Varsă-ți noapte averile de argint înnegrit,

Întinde-ți beznă uleiul negru peste fire

Zbor și sobor în azur...Iubire, Iubire...

Suflet pe-o cruce din două suflete răstignit.

 

 

 

Caraula cerului, carul mare proptit pe Negoi.

Buciumul nu mai gomănă fără de-ogoi.

Stâna doarme. Pândar. Un foc de târși

Mocnind mistuit între bolovani.

Sub sarici, zgribuliți, păstori agatârși...

Ceas negru. Tropot...Liniște-njunghiată...Dușmani...

Ce ne călcați tărâmul, mocani?

Iepele voastre scornesc gâdilări prin noapte,

Miresme alintate pe brațe moi de vânt

Ne pătrund în vintre ca niște șoapte...

Pofte-aprinse. Oi furate și coapte:

Nuntă de carne și jar îmbuibare și cânt...

Pământean dârz, scit ortoman buimac de somn

Jos măciuca! Ramăt și chiot în țarc?

Nu sunt urs jăcman, îți sunt domn,

Iau dijma cu braț încordat pe arc.

Dulăii, ulmași pricepuți, au tulit...

Surla răsturnată stă-ntr-un peș,

Ciobanii legați fedeleș...

Bâr-bâr, ciopor rășluit, cârlani și mioare,

Berbeci de soi cu păr ciufulit...

Bâr la frigări. Jeliți? Sufletul, înaltă erezie, nu moare

Sus la căldarea zmeilor vei fi ciobănită bine

Pradă albă cu miros de lapte dulce,

Ugerul doldora de lumină al lunii pline

Ne luminează calea trecând să se culce,

Melcul nopții se târăște în coarne cu luceferi bulbucați,

Stâncile rumegă liniștea ca zimbrii culcați.

Stâna mursecată mai tremură-n urmă.

Umbre cocoșate de greul poverii

Cotim...și deodată peste ciobani și turmă

Se prăvale iar namila nopții și-a tăcerii...

Ajunși, țărmul mâhnirii taie și desparte

Cu sabie-ncovoiată, biruința de biruitori;

Asta-i izbânda? Prada ce se-mparte?

Sus pavăza de gânduri între noi și moarte,

Nu vă priviți mâinile ziditori.

Trist în morile de vânt ale răsăritului, departe

Bezna se macină-n făina din zori.

Dimitrie Cantemir _ Istoria ieroglifică (fragment)

 

 

”(Că făcătorii răului, când mulți într-un gând asupra unii răutăți să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiți sint, ca nu cumva cu vicleșugul mic, fărălegea mare a isprăvi din mână să piardză).” 

 

”Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind și precum în blăstămate vicleșugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăștie, toți munții și codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna și toate văile și holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai:

„Plecatu-s-au cornul Inorogului,

 împiedecatu-s-au pașii celui iute,

 închisu-s-au cărările cele neîmblate,

 aflatu-s-au locurile cele necălcate,

 în silțele întinse au cădzut, puterii vrăjmașului s-au vândut.

 Surcelele i-au uscat, focul i-au ațițat,

temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat,

nepriietin de cap, Corbul, gonași neosteniți,

 dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul,

și toți în toată viața îl pândesc.

 De traiul, de viața și de ființa lui ce nedejde au mai rămas?

 Nici una.

Toate puterile i s-au curmat, toți priietinii l-au lăsat,

în lanțuje nedezlegate l-au legat,

toată greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au stătut.

 Iară de acmu, în ceriu să zboare, n-a scăpa,

o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca.

 Unul, Lupul, ce și acela depărtat,

n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori.

De nu altă, încaile să-l tânguiască,

încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască.

Filul, macar că într-această parte s-ar afla,

 însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă,

 în strâmtori primejdioase,

 în valuri așe holmuroase să să arunce nu-ndrăznește

 și micșorimea sufletului dinluntru-l oprește.

 De cu sară, Filul știre au luat, de prețul tăiat s-au înștiințat,

 ce ar fi putut să și va i s-ar fi cădzut, ce în locul mângâierii,

răspunsul curmării să dă:

„1.000 de ani la opreală de-ar fi, un dram de panzehr n-aș putea găsi".

Ce mângâiare i-au rămas? Nici una.

Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una.

 Ce priietin i să arată? Nici unul.

Munți, crăpați, copaci, vă despicați, pietri, vă fărâmați!

 Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară,

munții puhoaie pogoară,

lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele, cernească-să,

pălească-să, veștedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască,

 nici să odrăslească, și pre domnul lor cu jele,

pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească.

 Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară,

 a izvorî vă părăsiți, și-n amar vă primeniți.

 Gliganul sălbatec viieriu,

și-n livedzile lui ursul ușeriu să să facă,

 în grădini târvelește, în pomăt batelește să să prefacă.

 Clătească-să ceriul, tremure pământul,

aerul trăsnet, nuării plesnet,

 potop de holbură, întunerec de negură vântul să aducă.

Soarele zimții să-și rătedze,

 luna, siindu-se, să să rușinedze,

 stelele nu scântăiedze, nici Galactea să luminedze.

 Tot dobitocul ceresc glasul să-și sloboadză,

 faptă nevădzută, plecându-să, vadză.

 Cloșca puii răzsipască.

Lobăda Lira să-și zdrobască,

 Leul răcnească, Taurul mugească,

Aretele fruntea să-și slăbască,

Racul în coajă neagră să să primenească,

Capricornul coarnele să-și plece,

Peștii fără apă să să înece,

Gemenii să să desfrățască,

Ficioara frâmsețe să-și grozăvască, cosița galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuțit acul să-și tâmpască,

 Strelețul arcul frângând, ținta nu lovască,

 Cumpăna dreptatea nu mai arete,

Apariul topască-să-n sete.

 Mars vârtutea în slăbiciune să-și primenească,

Mercurie între planete nu mai crăinicească.

 Zefs monarhiia în veci să-și robască,

Vinerea floarea frumseții să-și veștedzască,

Cronos scaunul de sus în gios să-și coboară.

 Finicul în foc de aromate moară,

Oltariul jirtfe nu priimască,

Păharul băutură să nu mai mestească.

 Chitul crepe în apa Aridanului,

 Iepurile cadză-n gura Sirianului,

 Musculița cu jele să vâzâiască,

 amândoi Urșii greu să mormăiască.

 Pletele Verenicăi să să pleșuvască,

Corona frumoasă nu le-mpodobască.

Pigasos de Andromeda să să depărtedze,

Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze.

Zmăul capul cu coada să-și împleticească.

 Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,

Porumbul, frundza maslinu lui cercând,

rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească.

Acestea, dară, toate, jelind tânguiască,

vâlfa Inorogului cu arsuri dorească.

Singur numai Corbul vesel să crăngăiască,

tuturor în lume spre chedzi răi menească.

Singur Câinele mare cu cel mic,

 lătrând, brehăiască și de faptul scârnav să să veselească.

 Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul,

 osiia sferească în doaă să frângă,

 toată iușorimea în chentru să-mpingă,

stihiile toate tocmirea să-și piardză,

orânduiala bună în veci nu mai vadză,

toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască,

de jele să să uluiască, de ciudă să să amurțască,

 și dreptatea Inorogului în veci povestească."

Sunete jelnice, eleghii căielnice și traghicești ca acestea prin poticile a tuturor munților și prin vârtopile a tuturor holmurilor sunând, răzsunând și rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut, încoace și încolea cutreierând, de unul și de altul întrebând, îmbla și cătră toți chip de zălud și față de lovit arăta. „Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite cântecele ce audzu? Ce pot fi ponegrite stihurile și într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simțirile îmi batgiocurește?" Apoi, după câtăva vreme, ca cum de neștiut lucrul ar fi înțeles, ca cum de patima Inorogului alții i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut și de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvântul, cu o falcă în ceriu și cu alta în pământ, la Șoim alergă, catră carile, ochii întorcând, fața, în divuri, în chipuri mutând, voroava amestecând, limba bolborăsindu-i, balele mărgându-i și gura aspumându-i, scârșnetul glasului articulul și înțelegerea cuvântului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puține căptușite cuvinte de-abiia să înțe- legea: „O, faptă nefăcută și poveste neaudzită, o, lucru nelucrat și vicleșug spurcat, o, cinste ocărâtă și ocară necinstită, o, Șoaime, de cumplit rău făcătoriu și de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit și în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vândzătoriu ai vădit? Unde-ți sint giurământurile? Ce ț-ai făcut legământurile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curățirea acestora va agiunge? Dară nu gândiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrăjmașule, supt nu mele cereștilor, vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or gan, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăților lor lumea părtaș și cu toții tovarăși a fi să nevoiesc). O, Hameleon ticăloase, ce floare în chip îți vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, când te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mântuiești ? De acmu înainte umbrile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptușască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munții strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, câmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu gălbenirea și florile cu veștedzirea arătând, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă ființa să uluiește și toată zidirea a să ciudi nu sfârșește. Aces tea dară toate supt numele tău să pun și supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaș vicleșugului nu te-ar fi aflat, macar că prin neștiință organ răutății te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ți s-au despicat, macar că în viață ceața jelii aceștiia de pre suflet nu ți să va mai ridica. O, dară lucru spurcat la începătură și încă mai spurcat la săvârșitură. Ce cereștii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleșugul nu vor tăcea, izbânda nu vor trece, și dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va pesti."

(Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică)

Marin Mincu- O stare permanentă

 


 

marin mincu e în așteptare
un ochi crispat demolează cu furie
structura chimică a obiectelor
repune elementele în libertate

între goluri și plinuri
așa numitele pliuri interstițiale
mâna lui se strecoară vioaie
veveriță de fum între două crengi

între crengile realului
din abundență frunze vorbe bălării
în răsfăț dezmăț de forme informe
falnica practică semnificantă

a descoperi limba poeziei
mâna apăsată pe trăgaciul mașinii de scris
să împuști acel vers așteptat
singurul vers care doare

marin mincu stă aplecat
între formele stării de real
cea mai malignă dintre stări pe care
n-o vindecă nici un spital

 

 

 

 

 

Pledoaria avocatului B. Şt. Delavrancea în procesul Caragiale - Caion

 


  

Domnule Presedinte,

Onorata Curte,

Cazul pe care îl judecați dovedește, din nenorocire, ca o natură rea nu se îndreaptă de învațatură, ca învățamântul umanitar și universitar uneori înmulțește naturilor perverse îndeletnicirile dezonorante. Prin calomnie, se poate vătăma un om în onoarea lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existență, dar se poate, când ura nu mai are margini, să izbească în onoarea, în mijloacele de existență și în rațiunea de a fi a cuiva. Sunt nuanțe; sunt grade de vinovăție, după cum vinovatul a cuprins o parte sau întreaga personalitate a victimei, în întrebuințarea publică a calomniei. Ataci pe un proprietar în modul de a uza de proprietatea lui, afirmând prin publicitate, ca în casele lui se petrec scene de o toleranța imorală. Ai calomniat, atingându-i pe lângă onoare și mijloacele de existențaă. Izbști pe un ofițer, pe un om de arme, în curajul lui, acuzându-l că e laș. E evident: calomnia îi atinge rațiunea de a fi; o mai mare ofensa, un mai mare discredit, nu s-ar fi putut răsfrange asupra aceluia care isi prepara, o viata intreaga, sentimentul de jertfa pentru un moment de primejdie si de glorie. Pe un bancher poti sa-l micsorezi in bravura sau in stiinta; va ridica din umeri, va surade, caci ii sunt indiferente toate insusirile care nu sunt in legatura cu creditul banesc. Aici sa nu-l izbesti. Unui judecator sa nu-i calomniezi seninatatea si dezinteresarea, caracterul esential al rolului lui social, caci in aceasta ipoteza, ii distrugi insusi ratiunea lui de a fi.
Pe un Caragiale, care si-a inchinat viata intreaga dramaturgiei nationale, a-l acuza ca a furat capetele lui de opera, va sa zica a-i pata onoarea lui, a-i imputina mijloacele lui de existenta, a-i spulbera chiar si ratiunea lui de a fi fost pana astazi si de a fi de astazi inainte. Ce-i mai ramane din onoare, cand ii rapeste bunul renume? Ce vor mai produce operele teatrale cand le tagaduiesti atractiunea originalitatei lor? Si ce semnificare ar mai avea o asemenea existenta pentru el insusi si pentru ceilalti, daca izbutesti – fie prin calomnie – sa convingi opinia publica ca credinta ei in dramaturgul ei a fost o trista iluzie si o lunga inselaciune?

Caragiale putea fi criticat. Dar ori care ar fi fost forma criticii, rautatea ar fi fost boanta si ura fara efect.

Ce i-ar fi pasat autorului glorificat de un popor de atacuri, fie si nedemne, de aluziuni, fie si inveninate de patimile oarbe, fie si desfranate? Ceea ce se dobandeste cu stiinta, cu rabdare, cu munca si cu talent, nu se clatina de furia celui dintai venit, si nici de un dusman de valoare cand pasiunea este singurul mobil al luptei intreprinse. Chiar daca, trecand marginile destul de desfranate ale polemicilor noastre, Caragiale ar fi fost acuzat – mi-e greu sa pronunt cuvantul – ar fi fost acuzat ca “a furat”, – chiar daca ne-ar fi fost dat, cum din nenoprocire s-a intamplat, sa-l vedem pus intr-o Revista, alaturea de Zdrelea si Maruntelul, cu nerusinata concluzie: “Zdrelea si Maruntelul si-au luat pedeapsa, iar Caragiale este sarbatorit de opinia publica, pentru jafurile sale literare”, – chiar in aceasta revoltatoare ipoteza as fi sfatuit pe amicul meu sa taca, sa nu scrie, sa nu se planga justitiei, lasand ca opinia publica sa vestejeasca pe calomniator. Oricat de mizerabila ar fi fost tentativa, acuzatiunea prin indrazneala ei imorala si prin usurinta scandaloasa a acuzatorului, ne-ar fi aparat de orice banuiala. Pacatul n-ar fi gasit nici credit , nici crutare. Cand insa Caion trece si aceasta masura si plazmueste aparente care pot insela pe marea majoritate a cititorilor, cand nu mai e vorba de o acuzatiune de cea mai mare gravitate, ci de niste fapte materiale, in virtutea carora deocamdata Caragiale este zugravit ca un plagiator, ca un autor fara scrupul, ca un furt ordinar, ca un jefuitor al muncii si al talentului unui autor strain… problema se schimba. Caragiale nu se mai putea bizui pe originalitatea lui recunoscuta, pe talentul lui enorm. Fireste, domnilor, ca trebuia sa nu se mai bizue pe creditul lui literar, caci pe mai multe coloane sta opera lui “Istvan Kemeny”, drama “Nenorocul” tradusa la 1848 de Al. Bogdan si imprimata la Brasov, iar in fata ei, pe acelasi numar de coloane sta invinuita opera lui Caragiale, drama “Napasta” !

Trivialitatea atacului inceta de a mai juca vreun rol in hotararea noastra; calificarea faptului imputat se inlatura ca un lucru fara valoare; dar faptul brutal, paralele, documentul, domnilor, se infatisa publicului zdrobitor pentru Caragiale. Cati mai ramasesera neclintiti in convingerea lor ca chiar paginile lui Kemeny nu dovedisera plagiatul, furtul! Zece, cincisprezece, cel mult; adica numai aceia care cunosteau profund, in toata complexitatea lui sufleteasca, pe incomparabilul nostru dramaturg. Dar ceilalti? Dar miile de lectori? Dar masa… mandria lui si echivalentul valorii lui actuale ce va fi gandit? Ce pot gandi oamenii in fata faptelor concrete, in fata probelor materiale, in fata documentelor? Acestei multimi se cuvenea o proba contrarie, tot asa de materiala, ca si proba acuzatiunei, astfel calomniatul ar fi fost invins, pe nedrept, dar invins.

Domnilor, un Caion si-a dat bine seama de micimea lui si monstruozitatea acuzatiunei. Si nu din tinerete zvapaiata, ci din socoteala rece, din pervesitate precoce, a inteles ca pentru a rani pe un Caragiale avea nevoie de niste aparente palpabile, de niste probe de fapt care scapa de sub puterea argumentelor obisnuite. Inca de mai inainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor si a preparat niste foi. Pentru a izbuti in calomnie a savarsit un fals. Niciodata Curtea cu jurati n-a judecat o calomnie mai cutezatoare, o calomnie captusita cu un alt delict tot ata de dezonorant ca si delictul principal. N-as putea compara, mai potrivit pacatul delincventului decat ca urmatorul caz. Un pervers, miscat de abjectul sentiment de ura, urmareste o razbunare contra unui adversar. Ar vroi sa-l implice intr-un furt. Ii trebuie o dovada zdrobitoare. Si nu gaseste altceva mai potrivit urii sale decat faptul de a-i imita scrisul si iscalitura. Intradevar, dupa o truda calculata, rece in ferocitatea ei, izbuteste sa alcatuiasca o scrisoare aidoma ca si cum ar fi scrisa de acela pe care-l prigoneste, si o iscaleste asa de bine ca si cum victima lui ar fi iscalit-o. Apoi, denuntul prin publicitate si la parchet, iar proba plasmuirea, falsul, scrisoarea. Fireste ca pana se va descoperi falsul, adversarul e nimicit de opinia publica. Ati putea imagina o calomnie mai infioratoare? Ati putea concepe o perversitate mai mare?

Ei bine, domnilor, acest Caion a calomniat intocmai pe Caragiale. A inventat un autor, a inventat un traducator, a plazmuit cateva pagini pe cari le-a si tiparit cu litere kirilice, si s-a incercat, astfel armat de probe materiale, sa zguduie si sa distruga o fala nationala. Inca de ce ziceam ca n-ati mai judecat o asemenea speta, in care e de pedepsit nu numai o sfruntata calomnie, dar si un fals uimitor!

Domnilor, o prima dovada vi s-a facut prin depozitiile d-lui Stoenescu. D-sa a regretat calomnia adusa lui Caragiale prin “Revista Literara”. Sa nu se creada, d. Stoenescu, micsorat de regretele exprimate. Regretele onoreaza o constiinta surprinsa si repara gresala care fara de voie a comis-o. D-sa v-a marturisit ca indata ce a auzit ca amicul meu Caragiale a intentat actiunea in calomnie, a cerut dovezile acuzatiunei colaboratorului si primului sau redactor. – Eu sper ca d. Stoenescu regreta si ca a avut un asemenea prim-redactor. – Si dovezile ce i s-au adus au fost aceste doua foi, tiparite cu litere kirilice, pagina cu titlul pretinsei opere a lui Kemeny si paginile 74 si 75, ca si cum ar fi fost rupte de pe la mijlocul operei pe care afirma, acest Caion, ca o poseda ca un exemplar rar, daca nu si unic. D. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-au rezistat la prima cercetare, si, ca urmare neaparata, d-sa a suspendat pe falsificator din atributiile de prim-redactor al “Revistei Literare”, pana ce justitia se va pronunta. D-sa a si publicat in fruntea Revistei aceasta hotarare. Ar fi destul, in lipsa inculpatului, sa va atrag atentia asupra documentului fals, si sa va cerem osandirea lui legala si pe deplin meritata. Totusi, domnilor, sa-mi permiteti a va da toate dovezile acestei revoltatoare calomnii, ca d-voastra sa pronuntati deciziunea cuvenita, intemeiati mai mult pe probele ce vom desfasura decat pe faptul ca indraznetul calomniator n-a avut respectul, datorat justitiei, de a se prezenta inaintea d-voastra.

Sa incep cu partea finala a calomniilor. Cu a doua calomnie ce ni s-a adus in fata juratilor si a publicului din aceasta sala, cand indraznetul acuzat a afirmat ca furtul literar s-a savarsit din opera lui Tolstoi “La puissance des t?ncbres”.

De aceasta noua calomnie nu ne-am plans justitiei. Am putea sa trecem peste noua dovada de perversitate si sa ne oprim numai la primele articole publicate in “Revista Literara”. Dar nu, domnilor, voim sa spulberam toate clevetirile, toate acuzatiunile, toate calomniile, pentru ca deciziunea ce veti pronunta sa fie intemeiata nu atat pe imprudenta evidenta a acuzatului, cat pe dovezile noastre zdrobitoare. Am fi putut sa ne restrangem la prima calomnie, pentru care fusese adus inaintea justitiei, dar preferam intregul camp de calomnii, fiind convinsi ca nimic nu va rezista desavarsitei noastre dreptati.

Acest Caion – afland – si nu-i era imposibil – ca d. Caragiale dupa doua luni de munca a strans toate dovezile legale si stiintifice cu care sa convinga justitia si opinia publica ca o drama ungureasca “Nenorocul” este inventie, ca traducatorul Bogdan nu exista, ca ungurii n-au avut un autor dramatic Istvan Kemeny, si ca documentele publicate sunt un fals… de spaima… a schimbat tactica. A scos o revista “Rodica” numai in vederea procesului – si fiti siguri ca va inceta dupa rezolvarea procesului – si in aceasta revista a recunoscut, sub propria sa iscalitura, ca Kemeny este o inventie, ca tot ce a plazmuit ar fi o cursa intinsa lui Caragiale, de teama ca la orice alt fel de critica Caragiale n-ar fi raspuns. O cursa?… Ce fel de cursa?… Si de ce o cursa?… Cursa… Kemeny? Cursa… Bogdan? Cursa… opera “Nenorocul”, dupa care ar fi plagiat Caragiale? Dar in sfarsit, cum ar explica documentul cu litere kirilice?…

Aceasta cursa… cui fusese intinsa?… D-lui Stoenescu? Nu, domnilor, nu e nevoie despre o cursa, ci despre un fals, in scop de a calomnia si vesteji prin mijloace necinstite, pe una din cele mai luminoase figuri literare. In pornirea lui deplorabila a combinat toate mijloacele, toate aparentele, – si ura si invidia decrepitului moral fatal au ajuns la cel din urma grad de perversitate; la conceptia unui volum imprimat cu litere kirilice. Cand si-a vazut insa toata cladirea infamiei spulberata de dovezile noastre, ameteala vinovatului prins l-a facut sa declare, in sedinta trecuta, ca Tolstoi a scris o opera sub pseudonimul de Kemeny, ca Kemeny e Tolstoi, ca “Nenorocul” este “La puissance des t?ncbres”, ca “Napasta” lui Caragiale este… regret ca trebuie sa pronunt cuvantul… furata dupa “La puissance des t?ncbres”.

Din sedinta trecuta, auzind o asemenea inprudenta aparare, am fi putut sa nu consimtim la amanarea procesului; am fi putut sa invocam art. 296 din Codul penal, si sa impunem acuzatorului probele prevazute imperios de lege – singurele permise – hotarari judecatoresti, acte autentice, inscrisuri scrise si subscrise ce ar emana de la Caragiale, – dar am renuntat la acest drept al nostru si am dezlegat pe acuzat de aceasta obligatiune legala consimtind, in interesul unei largi si luminoase justitii, sa aduca “La puissance des t?ncbres” tradusa si legalizata de Ministerul de externe. Am primit tot. Nu am voit sa-l strangem in asprimea dreapta a legii. Dar eram siguri ca astazi nu va veni cu traducerea, banuiam chiar ca va va trimite un certificat medical, prin care sa se constate ca sufera de “influenta” cu repercutari nervoase. Nu-l putem impiedica de a se bolnavi, dar ceea ce ne-a stat prin putinta am facut: am tradus noi drama lui Tolstoi si am legalizat traducerea la Ministerul de externe. Incredintam Curtei textul francez, traducerea romaneasca si drama lui Caragiale.

De la inceput facem o declaratie. Nu ne vom servi in dezbateri de exemple ilustre. Nu vom invoca nici ceea ce s-a invocat bunaoara pentru o glorie a Frantei, pentru Moli?re, relativ la drama sa “Don Juan”, inspirata din subiectul similar tratat de Spanioli si de Italieni. Nu simtim nevoia nici unei pilde istorice. Primim ca sa ne judece, Curtea din comparatia severa a acestor doua opere.

In subiect nici o asemanare posibila, in spiritul general, afirm ca acessi autori, Tolstoi si Caragiale, pornesc de la doua inspiratiuni care se exclud una pe alta. Lume deosebita – desi tarani si tarani: suflete deosebite, contrarii; porniri profunde, dar diametral opuse. “La puissance des t?nebres!” infioratoare putere a intunecimii! Constiinte distruse, bigotism orb, abis al beznii! Credinta, crima, cruzime, nesimtire, lacrimi… si nimeni nu-si da seama de ce face, de ce vrea: crimele se savarsesc de cei care nu vor sa le savarseasca; si cei care vor crimele nu le-ar savarsi. In aceasta genial monstruoasa epopee a crimei, se invoca imaginea divina a lui Christ si crucea se pune de ucigasi pe pieptul victimelor. Religie si nelegiuire! Ce asemanare ar fi posibila cu drama lui Caragiale. Nici una. Caragiale nu se ocupa de intunecimea mintii. Aici o femeie de o vointa extraordinara in serviciul dreptatii, vrea, cu orice pret sa descopere si sa pedepseasca pe asasinul primului sau barbat. Anca e toata drama. In inversunarea ei de a descoperi crima, consimte sa se marite cu acela pe care-l banuia ca e ucigassl, in scop de a descoperi teribilul adevar. Conflictul psihologic, de o emotie profund tragica, nu urmareste, de la inceput si pana la ispravit decat un scop: justitia!

Sa analizam mai de aproape tipurile, caracterele, din aceste doua drame. Femeile. In drama lui Tolstoi sunt trei femei care contribuie la incordarea dramatica: Anissia, Matrena si Akulina. Marina, orfana, n-are nici o importanta. Ar putea lipsi din drama.

Anissia nu poate suferi pe barbatul sau, un batran bolnav si suparacios, avar si osandit sa piara. Anissia traieste intr-ascuns cu Nikita, o sluga a lor. E fericita traind astfel, dar Matrena, mama lui Nikita, urmarind pricopsirea fiului si buna ei stare, o indupleca, cu greu, sa dea barbatului bolnav doua feluri de prafuri. Anissia ar astepta bucuroasa ceasul firesc, moartea naturala, ca sa se marite cu Nikita si sa “stearga pacatele, potrivit legii”. Cand Matrena ii arata prafurile, ea tresare: “Ho! ho! si daca e vre-o primejdie!” Matrena staruie: “tot o sa moara!” – Matrena o pridideste. Anissia cedeaza, jeluindu-se “oh! bietul meu cap!” Si dupa ce-si otaveste barbatul, auzindu-l cum geme, ii zice Matrenii: “Mai bine ar fi fost sa moara de moarte buna! De ce mi-ai dat acele prafuri!” Ce femeie este aceasta? Ii e frica de lege, spaima de pacat, si totusi, mecanic, isi otaveste barbatul, autosugestionata de Matrena. Ignatici moare. Anissia ii fura banii si ii da lui Nikita. E aici vreo vointa? E aici vreo constiinta? Anissia e o fiinta rea sau buna? Nu. Criminala fara sa vrea, ba inca voind sa nu fie. Iaca primul monstru al inconstientii, al intunecimii, in care orbecaiesc toti ceilalti nefericiti eroi ai dramei tolstoiene.

Matrena, mama lui Nikita, e culmea credintei si a nesimtirii. Crede in Dumnezeu, in cruce, in Isus, dar credinta ei e un abis in care crimele cad fara s-o emotioneze. Un animal, ramas animal, cu idei religioase. O absurditate feroce, o nelegiuita trista, o fiara care nu clipeste in fata celei mai sfasietoare dureri. Pe viitoarea sa nora, pe Anissia, o convinge sa-si ucida barbatul si sa-i fure banii, pe fiul sau Nikita il face sa paraseasca pe Marina, o orfana pe care o batjocorise; in sfarsit, ca sa nu se afle ca fiul sau, – acum barbatul Anissei, – a trait cu Akulina, fiica vitrega a Anissiei, il indeamna sa-si ucida copilul, indata ce Akulina va naste.

Akulina e intr-un hambar. Se aud gemetele facerei. A nascut. Matrena sperie pe Nikita ca Starostea va afla de acest concubinaj, si-l tortureaza, facandu-l sa nu vada alta scapare decat pruncuciderea. Mama indeamna pe fiu-sau sa isi ucida copilul! Nikita, ametit de alcool, de incest, de tradari stupide si involuntare, de frica si de crima pe care n-o comisese contra lui Ignatici, dar de care profitase, asa scos din fire, si tot rezista si-i spune masii, Matrenei: “Dar nu e gluma, e un suflet viu!” Si Matrena, cu o liniste care trece peste conceptiunea dramatica a antichitatii, a evului mediu si a timpurilor moderne, ii raspunde: “Ei! suflet viu! Ce e? Un suflet care abia se tine de trup!” In momentul crimei nu uita sa faca cruce copilasului si simte o bucurie oribila ca de aici inainte va trai bine si linistita in casa asasinului sau fiu… Dupa ce Nikita ucide si este spaimantat si prigonit de crima, Matrena se coboara in pivnita si netezeste pamantul peste cadravul copilasului turtit. In actul final e fericita si bea. Pana astazi nimeni nu si-a inchipuit o astfel de mama, un astfel de monstru. Cele mai puternice tragedii ale lui Shakespeare sunt idilice pe langa fiarele care bajbie in intunecimea din “La puissance des t?nebres”.

Akulina e o toanta. Stie de crima si de furtul mamei sale vitrege; dintr-un vag sentiment de razbunare si de senzatii brutal-organice se da tatalui sau vitreg, lui Nikita, care se dezgustase de Anissia indata ce aflase, de la mama sa, de crima Anissiei.

Ce asemanare posibila ar fi, domnilor, intre aceste trei femei din drama lui Tolstoi si Anca, singura femeie din drama lui Caragiale? Anca iubea pe Dumitru, primul ei barbat, si il plange intreaga viata, si toata viata ei nu urmareste altceva decat descoperirea si pedepsirea asasinului. Anca e o energie curata, un suflet eroic, o vointa extraordinara, o constiinta limpede, si pune legea si dreptatea de pe pamant mai presus de ideea religioasa. Anca nu comite nici o crima, ci face suprema jertfa de a se marita cu Dragomir, ca sa-l chinuiasca pana va marturisi si ispasi crima. E evident, domnilor, ca de la Anissia, Matrena, si Akulina, trei fiare inconstiente, trei monstri ai intunecimei, nu poti nici sa te inspiri, darmite sa imiti, – ca sa ajungi la conceptia Anchii. E evident. E dovedit.

Sa comparam barbatii din Tolstoi cu barbatii din Caragiale.

In “Napasta”, Dumitru, victima, nu exista. La ridicarea cortinei fusese ucis de 9 ani. Dragomir, al doilea barbat al Anchii, din dragoste si gelozie, pandise pe Dumitru in padurea de la Corbeni si-l ucisese. O crima din iubire. Se insoara cu femeia pentru care devenise ucigas, si ar fi fost fericit, daca Anca, in timp de 9 ani, nu l-ar fi privit cu niste ochi taiosi, nu l-ar fi ars cu un glas de foc, nu l-ar fi turtit cu cuvintele ei, in anumit scop, si nu i-ar fi rascolit sufletul pana ce, ajutata si de Ion, nu l-ar fi prins in marturisirea pacatului. Dragomir n-ar fi avut remuscare. Viata ii place. Fara voia lui, cu de-a sila, se duce sa expieze o crima pe care n-o comisese, in locul crimei sale, pentru care fusese napastuit un nevinovat. Cu cine s-ar asemana, fie si pe departe, Dragomir? Cu Ignatici, primul barbat al Anissiei? Dar Ignatici e un batran, un bolnav, un avar si moare otravit de Anissia. Ignatici e victima, Dragomir este ucigasul. Nici un fel de asemanare in firea lor, in caracterul lor, si nici in rolul pe care-l joaca in dramele de care ne ocupam. Nikita? Nikita este indicat de Tolstoi ca un “coq de village”. Un sensual fara vointa; un usuratec fara scrupul; un nestatornic care nu iubeste serios pe nici o femeie. A inselat pe Marina. A petrecut cu ea si a parasit-o. E sluga la Ignatici. Sotia acestuia, Anissia, se amoreaza de el. In sfarsit ii e sila de Anissia si traieste cu Akulina, fata vitrega a sotiei sale. Ametit in placeri, se da la chefuri. Nu bea ca sa-si uite vreo crima, caci nu savarsise nici una, ci de pofta, de placere. Si desi are oroare de sotia sa, de Anissia, indata ce afla ca si-a otravit pe primul ei barbat, comite, din slabiciune, din frica, din lipsa de energie si de vointa, o crima cumplita: isi ucide copilul ca sa nu afle Starostea si satul ca l-a facut cu Akulina. Si cum il ucide? Intr-o buimacie stupida, il arunca jos, ii pune d’a lungul o scandura peste care se tranteste cu toata greutatea trupului. Un tipat. Oasele fragede ale victimei troznesc! Si intr-o clipa il apuca furia remuscarii. Se repede pe garliciul pivnitei: apucat de spasmuri, striga in fata masii “plange, n-auzi cum plange! Si cum trozneau sub mine oasele lui!” Cine nu-si aduce aminte de Makbeth si de strigatul lui de remuscare cand isi vede mainile pline de sange? “Toata apa oceanului n-ar fi in stare sa spele petele acestea!” In acest moment suprem psihologic, o perfecta asemanare intre Tolstoi si Shakespeare, numai ca remuscarea lui Makbeth se petrece in palat si cea din “La puissance des t?ncbres” in coliba. Nikita, zdrobit, plange in bratele masii: “Maica, maiculita, nu mai pot, nu mai pot… ah! fie-va mila de mine!” Si ma-sa ii raspunde: “Oh! dragul mamii, ce frica ti-e! Du-te de bea ca sa prinzi inima, bea nitica votca”. Nikita e o victima. Oribila lui crima, in fond, nu stie de ce a comis-o. El nu mai poate trai cu acest grozav pacat in fundul constiintei. Nu e nebun, nu, domnilor, ci, in clipa in care si-a ucis copilul, un fulger ii lumineaza sufletul. E un iluminat, un pocait, un nefericit, hotarat sa marturiseasca lumii si sa ispaseasca in fata legii si a lui Dumnezeu grozavul sau pacat. Au venit nuntasii: beau si petrec; Akulina se marita; Nikita a disparut din mijlocul veseliei. S-a dus intr-un grajd, s-a aruncat pe un maldar de paie, si-a pus un streang de gat; priveste la un pom inalt. Sa se spanzure! Nu. Nu poate, trebuie sa marturiseasca. Anissia, Matrena, il cheama sa dea binecuvantare asa Akulinei. Dar cum sa puie el mana pe icoana? Apare in mijlocul multimei, in fata tatalui sau, batranul Akim, dar descult si cu capul gol. Matrena tresare. Banuieste. Vrea sa-l departeze, ba chiar sa-l faca nebun. Nikita cade in genunchi. Priveste pe Marinka si zice cu glas tare: “Marinka, vinovat sunt. Ti-am fagaduit sa te iau de nevasta, te-am inselat, te-am parasit. Iarta-ma in numele lui Isus!” Apoi spre Akulina: “Ascultati mir ortodox. Akulina, sunt un nelegiuit, vinovat sunt inaintea ta. Tatal tau n-a murit de moarte buna, ci otravit. Eu l-am otravit. Iarta-ma in numele lui Hristos! Akulina, te-am inselat, si ti-am ucis copilul, copilul tau si al meu. Si oasele lui trosneau… apoi l-am ingropat. Eu, eu singur am faptuit acestea… “Si inchinandu-se in fata batranului sau tata: “Iarta-ma, tata. Nu te-am ascultat, caine ce sunt, si toate s-au intamplat dupa cum ai spus tu. Iarta-ma in numele lui Isus!” Cu cine domnilor s-ar asemana Nikita? Cu Dragomir! Dar stiti ca Dragomir a comis o crima din iubire, ca e un hotarat, ca n-ar marturisi nimic, ca nu din remuscarea lui, ci torturat de Anca este prins, dupa 9 ani de zbucium. Cu Gheorghe, invatatorul! Dar Gheorghe curteaza pe Anca fara nici un succes, si e un mititel mediocru, care nu e in stare de nimic. Si intr-adevar nimic nu i se intampla; nici vreo isprava, nici vreo fapa rea.

Din drama lui Tolstoi, domnilor, ne mai ramane de analizat batranul Akim, barbatul Matrenei si tatal lui Nikita. Akim e un batran tutuit, prost, in neputiinta de a lega doua cuvinte, inganandu-se stupid in vorba fara sens “ta-i-e”. Akim insa crede in Dumnezeu, nu bea alcool si nu fumeaza. In acest simplu pana la crestinism e toata religia marelui rus, care a spus de atatea ori ca intr-un pahar de rachiu si o lulea de tutun stau potential doua crime. Akim nu poate vorbi, baiguieste, si totusi, dand cand in cand, din gura lui se aud cele mai sfinte invataturi: “lacrimile ofensatei nu cad alaturea, ci peste capul ofensatorului”. In aceasta bruta, cele mai nobile revolte.

Vine la fiu-sau. Abia si-a scos obielele si a inceput sa se incalzeasca la soba cand, vazand pe fiul sau intorcandu-se beat de la targ, se ridica amenintator; il acuza ca traieste in pacate si pleaca noaptea si pe ger, strigand lui Nikita: “Lasa-ma, nu pot sa mai stau! Mai bine sa petrec noaptea langa un gard decat in casa ta scarboasa!” Iar cand fiu-sau marturiseste crimele in fata Starostii si a satului, Akim il incurajeaza asa: “Vorbeste, fiul meu, spune tot si te vei usura. Deschide-te inaintea lui Dumnezeu, nu te sfii de oameni!” Tolstoi a ales pe Akim ca sa-si propovaduiasca inspiratiunea lui de profet. Intr-o bruta si-a pus toata adancimea lui religioasa, tot geniul lui, de credincios. Akim este intelesul, teza, problema dramei. In Ackim triumfa Tolstoi. Unde e preocuparea profetica in drama lui Caragiale? Ion, nebunul si nevinovatul, are halucinatiuni, vede pe Maica Domnului, dar nu stie ce vrea, nu stie de ce sufera, si se ucide, fiindca asa ii porunceste lui in accesul de furie aceea pe care o vede in inaltimea cerului. E aici vreo asemanare? Desigur, nici un fel de apropiere nu este cu putinta.

S-a zis, domnilor, de unii patimasi: drama tolstoiana reprezinta triumful dreptatii si in drama lui Caragiale tot dreptatea triumfa. Ei si? S-ar fi putut sa fie asa. In mii de drame triumfa dreptatea si nu din cauza aceasta s-a facut vreo asemanare intre ele. Dar este asa in cazul nostru? Triumfa dreptatea in “La puissance des t?ncbres”? Nikita marturiseste din remuscare. Nikita e adevaratul criminal. Nikita a omorat pe Ignatici? Nu, Anissia. Si Nikita ia asupra lui crima. Nikita a voit sa-si ucida copilul? Nikita a luat copilul de langa Akulina? Nu. Matrena si Anissia il pun cu de-a sila sa ucida, Anissia ii arunca copilul in pivnita. Matrena acopera cu pamant victima. Si Nikita ia asupra lui toate crimele. E aici triumful dreptatii? Dar Anissia, otravitroarea, scapa de pedeapsa. E triumful dreptatii? Matrena, fiara intunecimii, ea care da otrava Anissiei si o indeamna sa-si ucida barbatul si sa-l fure, care prin spaima face pe fiul sau sa-si ucida copilul, in scop de a trai bine si linistita, ea nu marturiseste si nu e banuita, si nu-si ia pedeapsa. E aici triumful dreptatii? La Caragiale, da, triumfa dreptatea si triumfa complet. O crima s-a comis, Dragomir dupa 9 ani isi ia pedeapsa.

Si era natural sa fie asa.

Tolstoi si-a propus sa dovedeasca, in infioratoarea lui drama, puterea intunecimii si triumful credintei simple si profunde in Akim, care crede, si nu bea, si nu fumeaza. Caragiale a creat un caracter, pe Anca, si prin Anca triumfa dreptatea omeneasca. In Tolstoi lumea e vanturata in vartejul intunecimii, al inconstientei, in valurile bigotismului, ale credintei, ale senzualitatii, – si miscata de trebuinte materiale, asociaza fara sa-si dea seama, crima cu religia. Taranii lui Caragiale sunt constienti, ageri la minte, stiu ce fac, stiu ce vor, si prin capul nici unuia nu i-ar trece ideea sa-si inchine victima sau sa-i puie crucea pe piept dupa ce ar fi doborat-o sub loviturile de cutit. La Tolstoi, vagul, confuziunea, intr-o epopee grandioasa. La Caragiale, lumina perfecta intr-o drama profund emotionanta.

Domnilor, am sfarsit cu prima parte a pledoariei mele, si sunt incredintat ca am dovedit desavarsit cum aceasta noua acuzatiune ce s-a adus lui Caragiale este o noua calomnie. Am fi putut sa trecem peste ea. Sa cerem osanda cuvenita calomniatorului pentru prima calomnie, dar n-am voit ca juratii, publicul, si indeosebi, astazi d-voastra, domnilor magistrati, sa va pronuntati deciziunea cu indoiala ca, daca Caragiale n-a plagiat pe Kemeny, ar fi putut sa plagieze pe Tolstoi.

Domnilor judecatori, trec la prima calomnie pentru care am pornit procesul de astazi. Acest Caion in “Revista Literara”, din 1 si 20 Decembrie 1901, a afirmat sub propria sa semnatura ca d. Caragiale si-a furat drama “Napasta” dupa drama “Nenorocul” a unui autor Istvan Kemeny, tradusa de Alexandru Bogdan si imprimata cu litere kirilice la Brasov, in anul 1848. Caragiale a furat? Acest Caion pune in paralele pe mai multe coloane, scene din “Napasta” lui Caragiale si scene din “Nenorocul” lui Kemeny. Si scenele sunt absolut identice. Iaca de ce Caragiale a pornit actiunea de fata. Caion nu a aparut astazi in fata justitiei. Sa dovedim noi, pe langa afirmarea lui Caion, ca Kemeny nu exista, ca Alexandru Bogdan, traducatorul “Nenorocului”, nu a existat, ca drama aceasta este o inventie si ca documentele publicate de Caion constituiesc un fals.

Am fost la Brasov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat in toate partile; s-a trudit; a cheltuit; s-a adresat la toate autoritatile competente; si astazi posedam un lung sir de dovezi despre perversitatea calomniatorului si despre falsurile plazmuite. In primul rand, domnilor, va prezentam un catalog de tot ce s-a tiparit la Brasov, de la 1535 si pana la 1886, lucrare datorata lui Julius Gross, profesor si bibliotecar. In acest Kronstaedler Drucke nu gasim nici pe dramaturgul Istvan Kemeny, nici pe traducatorul Alexandru Bogdan, si nici drama “Nenorocul”.

La Budapesta am dat peste o publicatie decisiva in care se poate vedea daca a fost sau nu vreun dramaturg cu numele de Kemeny, de Istvan Kemeny, si daca s-a scris si s-a imprimat vreodata o drama cu numele “Nenorocul”, o opera pe care Cargiale ar fi putut s-o plagieze. Iata lucrarea extraordinara cu titlul de “Magyar Irok, Elete ?s Munkai”, adica “Viata si operele scriitorilor maghiari”, alcatuita, dupa o munca de 40 ani, de catre savantul Szinnyei Josef, din insarcinarea “Academiei de stiinte” din Budapesta. In brosura 46 este acea parte a literei k in care se gaseste numele de Kemeny. De la pagina 1411 si pana la pagina 1454 sunt trecuti toti Kemeny care au imprimat ceva in Ungaria. Am tradus tot ce se afla in aceste pagini si am legalizat traducerea prin consulatul maghiar. D-voastra veti examina aceste documente.

Iaca d-lor ce gasim in vasta lucrare a lui Szinnyei: sunt 33 de Kemeny, si nici un Istvan Kemeny dramaturg, si nici o opera dramatica cu titlul de “Nenorocul”. Si pentru a va convinge de scrupulozitatea acestei opere, va voi cita cateva nume, si va veti incredinta ca un autor dramatic care sa fi scris o drama in mai multe acte, ar fi fost cu neputinta sa scape neconsemnat in lucrarea lui Szinnyiei. “Kemeny Anna Maria a tradus doua piese teatrale: Papagalul, piesa sentimentala, in 5 acte, dupa August Kotzebue, si Praedicatum, comedie in 3 acte, dupa baron Gebler.” – “Kem?ny Bela junior, practicant de avocat si sublocotenent cezaro-regesc in rezerva. A murit la 1883, Septembrie 28, in Pozsony, in etate de 23 de ani. A fost colaborator la ziarele din Pozsony”. “Kemeny Ianos”, predicator evanghelico-reformat la Szilvas. El a scris psalmul 174 in “Noua carte de cantece”. Cand dar se catalogheaza astfel de traducatori, de colaboratori pe la ziarele dintr-un orasel de provincie, si nu se scapa nici un preot care a scris un psalm intr-o carte de cantece, ar fi fost imposibil savantului ungur sa treaca cu vederea un autor dramatic original. Si cu toate acestea, noi am dus mai departe cercetarile noastre. Ne-am adresat la profesori, la literati, la savanti, si le-am cerut parerea lor in scris. D. I. Bunea, roman, profesor de limba si literatura maghiara la liceul din Brasov, ne scrie urmatoarele: “Profesorul dr. Iancso Benedek mi-a raspuns la epistola mea. El imi scrie ca in literatura maghiara nu exista vreo drama cu subiect analog celui din Napasta”. Spre o mai ferma asigurare s-a adresat cu “o rugare catre colegul sau dr. Bayer Iozsej. Acest domn e cel mai chemat a-si spune parerea in chestiuni de literatura dramatica maghiara. In cateva zile va primi Iancso raspunsul acestei autoritati asupra faptului daca cumva exista vreo drama maghiara care sa trateze subiectul dramei d-voastra”.

Domnilor, Iancso Benedek e profesor de literatura maghiara la liceul clasic de stat din Budapesta, directorul serviciului nationalitatilor si stie perfect romaneste. Bayer Iozsef este profesor de literatura maghiara la Universitatea din Budapesta si autorul “Istoriei dramei maghiare”.
In a doua scrisoare d. Bunea ne comunica: “In zilele acestea am primit epistola d-lui Iancso, insotita de scrisoarea d-lui Bayer, care se pronunta definitiv in chestiunea care ne preocupa. Aceste scrisori precum si epistola anterioara a d-lui Iancso vi le trimit in original, cat si in traducere romaneasca. Din aceste epistole va puteti convinge pe deplin despre aceea, ceea ce si alt cum stiam, ca Caion vorbeste neadevaruri. Publicatiunea lui Szinneyei e mai presus de orice banuiala a seriozitatii si caracterul ei stiintific nu are lipsa de nici o confirmare. Szinnyei e un scriitor maghiar de rangul prim si publicatiunea aceasta a lui trece de cea mai pragmatica si stiintifica pe terenul bio-bibliografic maghiar. Scriitorii maghiari se provoaca la ea ca la cel mai exact si corect izvor de date bio-bibliografice. E exclusa posibilitatea ca Sznnyei sa fi trecut cu vederea pe vreun dramatic cu numele Kem?ny Istvan si o confirmare a exactitatii datelor cuprinse in aceasta publicatiune este superflua”. – Iaca, domnilor, si cele doua scrisori ale lui Iancso Benedek, precum si scrisoarea lui Bayer Iozsef, in original si in traduceri legalizate de consul. Iancso Benedek catre Bunea: “Am citit “Napasta” pana la capat si am cautat nu cumva aflu ceva asemanator acesteia in literatura dramatica maghiara veche sau noua? Cu desavarsire stire n-am aflat. Atat insa nu m-a multumit. Am elaborat din piesa un escerpt detaliat, pe care l-am predat colegului nmeu dr. Iosif Bayer, autorul istoricului dramei maghiare, rugandu-l sa vada nu cumva afla intre multele produse ale literaturii dramatice maghiare vreunul care sa fie asemenea “Napastei”. Colegul meu Bayer, care pe terenul acesta e specialist de rangul prim, mi-a promis cu multa afabilitate ca-mi va implini rugarea. Natural ca rezultatul numai in 8 – 10 zile voi putea comunica. Te rog sa fii pana atunci cu pacienta. – dupa parerea mea Caion e dator sa dovedeasca. El ar fi fost dator sa citeze si sa indice opul dimpreuna cu autorul lui, locul si anii editiei, comunicand paralel si textul maghiar. Cel putin in toata lumea astfel se intampla, de cate ori e vorba de palgiare. Nici fabula, nici caracterul “Napastei”, nu le-a putut lua d. Caragiale din literatura maghiara, cu atat mai putin dintr-o drama scrisa inainte de 1848, deoarece opera e cu desavarsire psihologica-moderna. O astfel de drama nu s-a scris pe atunci nicaieri, cu atat mai putin in literatura maghiara. Se poate inchipui vreun scriitor maghiar care sa fi putut crea caracterul Anchii? Anca e un tip curat al tarancei romane. O astfel de taranca maghiara nu exista.” Si in a doua scrisoare a d-lui Iancso Benedek catre d. Bunea se comunica rezultatul cercetarilor d-rului Bayer in urmatoarele cuvinte: “Am onoare a-ti transmite epistola dr. Bayer. El, prima autoritate in istoria dramei maghiare, pe langa cea mai intensiva cercetare, cu desavarsire n-a aflat nici un subiect care sa semene cel putin cu acela al “Napastei”. Iaca in sfarsit si scrisoarea lui Bayer Iozsef catre Iancso Benedek: n-am voit sa mai abuzez de rabdarea d-tale, desi, durere, nu iti pot comunica altceva decat ca cercetarea a fost fara succes. Am studiat o serie de subiecte dramatice si titlurile de drame, dar n-am dat de vreo drama asemanatoare. Nu cunosc nici un scriitor dramatic maghiar cu numele de Kemeny Istvan. Poate e traducator si chestionatul subiect dramatic se ascunde cu totul sub alta titula de drama; poate ca e scriitor original, dar atunci drama sa sta ascunsa ca manuscris in vreo oarecare arhiva. Are insa lucrul si o alta parte. Cel ce acuza e dator sa dovedeasca. Nu acuzati aduc probe ca n-au furat, ci acuzatorul dovedeste furtul. Sunt convins domnilor, ca toate aceste autoritati, savanti de prima ordine in literatura dramatica maghiara, ca toate aceste afirmatiuni stiintifice si dezinteresate, ca toate aceste volume speciale si scrisori, au desavarsit dovada calomniei pe care eram datori sa o facem, dar am facut-o ca sa nu aparem in fata d-voastra, miscati de sentimentul razbunarii, ci de adanca noastra convingere in dreptatea pe care o cerem, in reparatiunea legitima ce ni se datoreste in virtutea legii si a celor mai elementare principii de demnitate si de ordine sociala.

Pana aici am cautat adevarul si am precizat calomnia. Sa vedem omul.

Sa ne oprim putin asupra falsului, asupra intentiunei, asupra relei credinte si a perversitatii fara pereche in asemenea materie.

Iaca, d-lor, magistrati, – (d. Delavrancea arata cele doua foi imprimate cu litere kirilice) – la ce scoboara ura pe un om fara scrupul. E destul sa priviti, – acum mai ales cand v-ati convins ca nu exista un autor dramatic maghiar cu numele de Kemeny, un traducator Bogdan si o drama “Nenorocul”, – aceste doua foi. Ele sunt imprimate cu litere kirilice. Trebuia falsul sa inceapa cu aceasta. Atat nu ar fi fost destul. Foile trebuiau sa aiba caracterul de vechime, ca de la 1848. Si hartia moderna a fost supusa la tortura; a fost artificial ingalbenita; flacara la care au fost expuse foile a ars o bucata din ele. A planuit, a combinat, a facut tot ce i-a trecut prin minte ca sa dea aspectul vechimei de acum o jumatate de secol. A voit ca falsul sa aiba intreaga aparenta a realitatiei, a adevarului; n-a uitat nimic, nu s-a sfiit de nimic: nu s-a rusinat de nimic; si desigur ca ar fi ajuns la un volum intreg, daca n-ar fi fost sa posedam toate dovezile calomniei si a revoltatoarei inventiuni. Unde se va opri acest pervers, daca legea nu-i va taia exceptionalul avant pentru fals si escrocherie? Sa nu credeti ca acest domnisor este la prima isprava in asemenea porniri. A? nu! Trecutul sau e ilustru, ca toata tineretea. Nu e nici la inceputul si cred ca nici la ispravitul acestei stralucite cariere. Colabora, ca incepator, la un ziar din Capitala. Intr-o zi prezinta directorului, ca incepator, la un ziar din Capitala. Intr-o zi pretinsa directorului o serie de nuvele, pretinzand ca le-a tradus dintr-un volum al ilustrului Ibsen. Nuvelele se publica. Un cititor pune in vederea directorului ca operele sunt prea slabe pentru Ibsen, afirmandu-i in acelasi timp ca Ibsen n-a scris nuvele. Directorul ii cere volumul lui Ibsen. Caion fagaduieste ca-l va aduce a doua zi. Din ceasul acela n-a mai dat pe la redactie. Intr-un alt ziar publica o nuvela ca si cum ar fi a sa. Luare admirabila, dar in cele din urma se descopera ca e plagiata dupa Guy de Maupassant. Ambitia acestui tanar e prea mare ca sa ramana in domeniul literaturii pure. Vru sa para un cercetator sever, un om de stiinta, un savant. Si de ce nu? E asa de usor sa pari ceea ce nu esti, daca esti fara constiinta onesta. Acuzatul izbuti sa publice in “Noua Revista Romana” de la 1 Decembrie 1901, o notita de o importanta istorica exceptionala, referitoare la Mircea cel Mare. Ceea ce nu deslusisera istoricii nostri, Caion limpezi gratie unei scrisori a papei Bonifaciu al XI-lea! Ascultati, domnilor, ce scrie acest nou istoric, menit sa imprastie intunericul de pe evenimentele din cel mai departat trecut al Romanilor. “Intr-o colectiune de documente privitoare la istoria noastra, se afla publicat un raport din Creta, datat cu anul 1401, prin care se spune ca un anume Emanuel Cano din Enes, intorcandu-se prin Tesalonic, a intalnit trei turci care i-au spus ca fac parte din ramasitele unei oaste de 66 de mii de turci, care au devastat Ungaria si intorcandu-se prin Valachia, Mircea Valahul a ucis o mare parte din armata turca, scapand cu viata numai 3000 de turci. Mircea Valahul e fara indoiala Mircea-Voda.

Se naste insa intrebarea: cand a avut loc razboiul acesta in 1400 sau 1399? Si mai departe: – “Dupa d. Tocilescu lupta aceasta n-a avut nici o insemnatate. D. Xenopol asemenea nu ne vorbeste nimic despre lupta aceasta din 1400 sau 1399. Dupa cat stiu, d. Onciul pune acest razboi in 1400 si admite in totul spusa raportului sus citat. Un document pretios – iar un document, un nou document dupa documentul cu litere kirilice de la Brasov; si veti vedea ce pretios este acesta – …Un document pretios “care sa lamureasca aceasta problema; n-a fost un razboi, ci o simpla incursiune de bande turcesti in 1399, iar nu in 1400, dupa cum lasa a se intelege raportul din Creta. In hartiile raposatul Mgr. Hulst, s-a gasit si multe documente, prin care o serie de scrisori de la feluriti papi. Una din aceste scrisori e a lui papa Bonifaciu al XI-lea si datata din 14 Decembrie 1399, document interesant pentru istoria noastra si inedit pana acum. Il pot publica azi in parte, gratie unui nepot al raposatului Monsigneur d’Hurst. Documentul e scris in limba latina. Reproduc din el, partea care ne intereseaza, in traductie romaneasca. Cat despre autenticitatea lui, istoricii se vor convinge curand, cand acest document, impreuna cu altele, vor fi imprimate in facsimile”.

Iaca, domnilor, si fragmentul, domnisorul acesta, din faimosul document: – “In anul 1399 in luna cea calda a lui Iulie, bande numeroase de hoti turci pradara Ungaria dunareana si parte din Tara Valahiei, cea udata de Dunare. Un general Valah, Mirke, a batut pe banditi”. – Imediat dupa publicarea acestui nou document oamenii de stiinta au banuit falsul. Noi ne-am adresat d-lui profesor Onciul, un istoric de mare valoare, preocupat indeosebi de epoca lui Mircea, si i-am cerut parerea sa despre aceasta comunicare. Iaca raspunsul d-lui profesor Onciul: – “Stimate amice, imi ceri parerea comunicarii facute de C.A. Ionescu (Caion), in noua “Revista Romaana” Nr.45 sub titlul; “Un razboi al lui Mircea in 1399 (Un document nou)”. Asa cum se prezinta aceasta comunicare n-are nici o valoare stiintifica. Fragmentul publicat din un pretins document al papei Bonifaciu XI (n-au fost decat noua papi cu numele de Bonifaciu, iar in 1399 era papa Bonifaciu IX) este, din toate punctele de vedere, mai mult suspect. – 1). Nu se arata daca documentul se afla in original sau in copie, cui si care cauza a fost liberat si ce legatura cu restul se face acea mentiune despre Mircea. – 2). Data 14 Decembrie 1399 este imposibila ca datare originala; caci documentele papale din acel timp, se datau dupa anii pontificatului, cu zilele lunilor dupa calendarul roman. (Exemplu de la Bonifaciu IX; “Datum Romae, il Nonas Martii anno decimo” 6 Martie 1399). 3) Data din textul documentului: “In 1399, in luna cea calda a lui Iulie” este absolut falsa ca forma; iar celelalte amanunte, precum: “Ungaria Dunareana”, – parte din Tara Valahiei cea udata de Dunare” – “un general valah Mirke” sunt cel putin suspecte. – Asa fiind, din fragmentul publicat nu ramane nimica ce ar avea infatisarea unei marturii autentice. Banuind o falsificatie, am interpelat pe autor asupra documentului in chestiune, la seminarul meu de istoria romana, la care lua parte ca student. Dansul a spus atunci ca in vara urmatoare va aduce lamuririle cerute, iar de atunci (era pe la inceputul lui Dec.) nu s-a mai aratat la seminar, la care pana la acea data luase parte foarte regulat – Mai este de notat ca, in comunicarea publicata, autorul promitea a publica “curand” documentul intreg in facsimile, care insa pana astazi (Martie 1902) n-a iesit la lumina – Din acestea mi-am format convingerea ca avem a face cu un falsificat grosolan, prin care se mistifica publicul, cum si revista ce cu prea ingaduitoare libertate deschide coloanele sale pentru asemenea Note si discutiuni”.

Iaca omul, domnilor magistrati, pe care-l judecati. E complet felul lui. Nu se sfieste de nimic. Uraste pe Caragiale? Il calomniaza si calomnia si-o debiteaza in termeni infioratori de murdari. Dar ca sa poata calomnia, el, Caion, pe un Caragiale, simte trebuinta de a inventa oameni si opere? Inventeaza. Dar atat nu-i e deajuns? Simte si trebuinta de a fabrica documente false? Le fabrica si le publica. Si-a satisfacut patima. Vrea sa se ilustreze ca istoric? Nu rezista de-a minti o Tara intreaga asupra evenimentelor ei. Inventeaza un document din “luna calda a lui Iulie”. Si-a satisfacut vanitatea!

In sfarsit, domnilor, acest Caion comite un alt fals, de asa natura ca ni-l zugraveste perfect de bine ca un suflet mic si pervers, animat de o imensa desartaciune. Am aici o brosurica de 18 pagini, pe care o da publicului cu titlul de Isus. Dupa atatea mii de volume scrise despre Isus sa vie Caion cu 18 pagini? S-ar parea o copilarie. Nu, nu este o cooilarie. Brosura o publica nu pentru cuprinsul ei, ci pentru coperta de la sfarsitul ei. Aici in cateva randuri – un nou fals – naivitatea lui trece orice masura inchipuita.. Iata ce citim pe aceasta coperta finala: Din lucrarile lui Const. Al. Ionescu. Si ce lucrari credeti ca anunta? Mici incercari? Brosuri? Nu, domnilor, volume in limba franceza. A gasit si editor! E un scriitor celebru, care a trecut hotarele tarii inca de la 1899. Sa citim: – “Essais sur la d?cadence romaine” Paris 1899, Retaux freres ?diteurs. Pretul 3 lei si 50 bani – “Etudes historiques” Paris 1899. Retaux freres editeurs. 1 leu si 50 de bani – “Le culte de Bachus” 1901. Retaux freres, libraires-?diteurs. Pretul 3 lei si 50 de bani. La 20 de ani si la 23 de ani sa publici deja volume de sute de pagini, in limbi straine, si sa gasesti la asa varsta si pentru asa studii voluminoase, librari, editori in Paris? Nu e asa ca e extraordinar? Si totusi in cazul nostru nu e de loc extraordinar. Acest domnisor n-a publicat nici un volum din cele anuntate. Un fals cu care sa pacaleasca pe credulii din Romania.

Am scris librarului Victor Retaux, caci astazi firma Retaux freres a ramas numai Victor Retaux. Si iaca raspunsul editorului d-lui Caion: “domnilor, ca raspuns la scrisoarea d-voastra din 5 curent, am onoarea de a va trimite catalogul meu si de a va informa ca nu sunt editorul publicatiunilor d-lui Ionescu”.

Si sa nu se invoce tineretea. Ar fi ofensa adusa tineretii si tinerimii. Tineretea e gratioasa, e generoasa, e entuziasta. Greselile unui tanar se resimt de inocenta si dezinteresare, iar nu de calcul, de ura si de perversitate. Copilarie e… sa intentezi un autor, o drama si un traducator in scop de a injosi pe un scriitor ilustru? Copilarie e.. sa fabrici documente, sa le ingalbenesti la lumanare, sa le imprimi cu litere kirilice, si sa afirmi ca le-ai rupt dintr-un volum pe care-l posezi, fagaduind a-l darui Academiei?… Copilarie e… sa inventezi documente istorice?… Copilarie e… sa anunti ca ai publicat deja trei volume in limba franceza? …Copilaria ar fi cel putin desinteresata!

La calomniatorul Caion in tot ce-a facut… interes, perversitate patima si egoism! Are interes evident sa para savant. Insala “Noua Revista Romana”. Are interes evident sa para deja un scriitor insemnat. Publica pe coperta unei brosuri o serie de opere imaginare, ca si cum ar fi editate de un librar din Paris.

Daca ar fi izbutit sa insele – si aceasta a voit – opinia publica, si-ar fi saturat vanitatea si ar fi crescut enorm in consideratia lumii. Falsurile lui dar, au logica perversului, iar nu capriciile inocente ale tineretii.

Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale il prigonesc, ii rascolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-si potoli aceasta ura, aceasta invidie. Are un interes. Si nu copilareste cauta sa si-l satisfaca, caci nu se opreste la critica, oricat de rea, de murdara si de inversunata ar fi fost ea. Domnilor, se poate face o critica, dreapta sau nu, patimasa, au senina, o critica filologica, o critica estetica. Se poate sa urmaresti intr-un autor pe langa estetica lui si etica lui, si sa te ridici la o critica filozofica. Mai mult, pe langa toate aceste raporturi, se poate sa studiezi epoca omului, ca pe langa omul in sine, sa strangi de aproape toate cauzele care au determinat idealitatea autorului si natura intima a operelor, ca si cum ai face un capitol din istoria nationala. Astfel, s-ar infatisa critica cu aspectul, cam pretentios, de critica stiintifica.

Oricare fel de critica s-ar fi incumetat acuzatul sa incerce in contra lui Caragiale, si oricat venin de mititel neputincios si rau, ar fi varsat in cadrul incercarii sale, Caragiale ar fi ramas senin, ar fi suras, cel mult poate ar fi aruncat vreo scanteie de spirit, daca ar fi crezut ca patima adversarului merita o scanteie din spiritul sau. Dar nimeni, domnilor, nici in Romania, nici aiurea nu poate fi asa de mare, incat un fals, combinat cu documente, cu probe de fapt, si pus pe doua coloane, sa nu fie expus la discredit si la dispretul publicului. Fata de documente din care reiese furtul, de orice natura ar fi el, numai justitia te poate apara, daca documentele sunt false si tu nevinovat. Raspunsul lui Caragiale n-ar fi rasturnat faptele concrete, ba ar fi contribuit la dezonoarea lui. Numai justitia este in stare sa salveze onoarea cuiva, cand calomnia si falsurile sunt dovedite.

In politica, – uneori confruntandu-se cu calomnia, – ura si inversunarea, au explicatiunea lor daca nu chiar scuza. Un om insemnat, inzestrat cu un temperament robust si cu un real talent, in politica nu reprezinta numai vointa lui, sentimentalitatea lui, aspiratiunile lui, credintele lui; ci in el se insumeaza pornirile tuturor partizanilor. El e o suma de vointe, de sentimente, de aspiratiuni, de credinte. Si patimile de pretutindenea cu intreaga suma a impulsivitatilor se concentreaza in acest campion. In fata lui un adversar identic de covarsit de toate energiile sufletesti ale coreligiorarilor sai. Din aceasta cauza uneori se intampla descarcari de o violenta extraordinara. In asemenea descarcari, in confuziunea pasiunilor, uneori scapara si calomnia. Si totusi justitia trebuie sa-si faca datoria, caci astfel sub pretext de patimi politice, moravurile s-ar cobori si mai mult, iar viata publica s-ar dezonora pana la salbaticie.

Dar in arta, in literatura, ce explicatiune usuratoare ar avea calomnia?… Ura personala a unui invidios?… Da, stiu ca stralucitul talent a lui Caragiale a starnit in cativa perniciosi, pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slabute licariri, slabute ca fosforescentele chibriturilor trase pe un perete. Renumele lui fara voia lui, proiecteaza o umbra groasa peste unele nume care nu merita sa traiasca. Aceasta este cauza calomniei si a falsurilor.

Cum, domnilor?… Un popor intreg admira pe Caragiale… Admiratiunea trece peste Carpati. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului romanesc. Si pe acest om sa-l acuzi, sprijinit de falsuri, ca operele sunt jafuri literare? Dar asta inseamna a izbi in credinta, in admiratiunea si in fata romanilor! Si ce s-ar fi intamplat daca criticul impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi intamplat daca nu adunam noi aceasta multime de probe? O mandrie a tarii ar fi fost vestejita, nu numai Caragiale infierat! Si ce idee si-ar fi facut strainii de noi romanii? Ca suntem un popor, care ne sarbatorim pungasii, ca gloriile noastre se intemeiaza pe jaf, ca geniul nostru este o rusine, ca nu avem nici constiinta, nici demnitate?

Si cand ma gandesc ca omul acesta a vegheat jumatate din noptile sale pentru a ne crea o dramaturgie originala… cu cat talentul lui e mai mare, si osteneala mai covarsitoare… cu atat calomnia e mai odioasa si incercarea mai demna de asprimea legilor! A! Stiu, cunosc acuzatiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale. – “Ai atacat libertatile publice!” – “ai batjocorit Constitutia!” – “Ai zeflemisit Egalitatea!” – “Ai ponegrit Democratia!”. Nu, domnilor, spiritul profund si ascutit a lui Caragiale a denuntat sarlatania si usurinta, a rechemat la realitate pe naivii zvapaiati, a zugravit zapaceala si denaturarea spiritului national. Rolul lui a fost de a contribui in parte la insanatosirea vietii noastre publice. Si in fond, in dramaturgia lui, nu e rautate ci iubire. Caragiale nu uraste pe Catavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu isi calomniaza nici personajele creiate de el. Parca il vad retras intr-un colt, scanteindu-i privirea de patrundere, surazand de sincera si buna placere: isi asculta eroii pretutindenea, cu dragoste si ii iaza, ii rotunjeste in mintea lui, ii descarca de partea banal-indiferenta si ii reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Asa si-a studiat tipurile; si animat si de alta dragoste, de enorma dragoste de limba romaneasca, s-a jertfit ei, framantand-o pentru a-i spori viata, puterea si farmecul. A munci din greu; si-a robit tot talentul si toata intelingenta lui pentru fala noastra a tuturora; si traind din greu, n-a intins mana nimanui si nu s-a plans niciodata de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului roman, nici de ratacirea multora care n-au inteles ca viata unui popor atarna nu numai de dezvoltarea lui materiala, ci si inaltarea geniului lui. Si cand Caragiale sta resemnat la o parte, si traieste din munca aspra, cinstita si demna… sa-l izbim, sa-l patam… sa-l infatisam lumii ca pe un furt ordinar…? Ii produce ceva teatrul, – teatrul lui care a inveselit si insanatosit, – sa-l calomniem… sa comitem falsuri… sa-l jecmanim si de acest venit, pentru care si-a jertfit viata intreaga! …Caragiale a prezentat chiar in anul acesta, un volum la Academie… pe el!… sa convingem pe toti ca e un scriitor de contrabanda…

Dar termin, domnilor, rugandu-va sa nu pierdeti din punct de vedere cine e calomniatorul si cine e calomniatul; sa va ganditi la mijloacele intrebuintate de calomniator pentru a pipai bine gradul lui de perversitate: sa va inchipuiti suferintele morale ale calomniatului, calatoriile si cheltuielile pe care a trebuit sa le faca cu adunarea probelor, pentru ca pe langa osanda ce se cuvine vinovatului, sa acordati despagubirile ce se cuvin nevinovatului, si pe care le-am formulat in scris in plangerea noastra.

Din vol.  Biblioteca marilor procese- I Procesul Caragiale-Caion Calomnie prin presă; II Procesul arhitect Socolescu Crimă de incendiu, Editura Societăţii Anonime „Curierul Judiciar”, mai-iulie, 1924 - Reprodusă în facsimil de Editura Semne, Bucureşti, 2008