Victor Felea - Călătoria gândurilor
Am ajuns la capătul fiinţei mele
În această călătorie a gândurilor-
Mai încotro - ce este?
Nimicul? Întunericul?
Sau poate e altceva
Un vecin de materie - necunoscut
Ţintuit şi el între limite
Cu mari întrebări în sufletu-i mut?
Victor Felea - Biografie
Victor Felea (1923-1993)
Născut la 23 mai 1923 în comuna Muntele Băişorii (judeţul Cluj), ca fiu al lui Toader Felea, preot greco-catolic al Mariei. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene (1948), el va ocupa posturile de referent literar la Teatrul Naţional din Cluj (1949-1950), redactor la Almanahul literar şi apoi la Steaua (1949-1970); este redactor-şef adjunct la revista Tribuna (1970-1985). Din 1949 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Debutează editorial cu volumul de versuri Murmurul Străzii (1955). Colaborează la majoritatea revistelor din ţară (Contemporanul, Gazeta literară, Cronica, Orizont, România Literară etc.). Premiul revistei Steaua (1968), Premiul Uniunii Scriitorilor (1971, 1983), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca (1975, 1979).
A publicat mai multe volume de versuri dintre care: Soarele şi liniştea (1958), Revers citadin (1966), Ritual solitar (1969), Sentiment de vârstă (1972), Cântecul materiei (versuri alese, 1973), Cumpăna bucuriei (1975), Gulliver (1979), De toamnă (1986), Decorul speranţei (1988), Jucătorul de rezervă (1990).
În 2000 a apărut postum o selecţie din jurnalul său, volum intitulat \"Jurnalul unui poet leneş\", întâmpinat elogios de critică.
Citica sa de receptare şi comentarii a poeţilor s-a distins prin extrema generozitate a recenziilor şi cronicilor grupate în volumele \"Dialogori despre poezie, Reflexii critice\" (1968), \"Poezie şi critică\" (1971), \"Aspecte ale poeziei de azi\", I-III (1977-1984).
A publicat traduceri din Robert Frost, M. Brion, Roz MacGregor-Hastie etc.
Victor Felea - Ars poetica
Însingurată Umbră
Ce faci tu acolo
În templul tău de cărţi şi de hârtii
Ce cuget aspru
Ce simţiri suave
Te-ndeamnă să mai stărui să mai scrii
Nu te-a cuprins încă zădărnicia
Acestui trist efort de-a fi cuvânt
Nu-i oare-o lungă umilinţă poezia
O aripă de lacrimi şi de vânt
N-auzi venind un vuiet o scrâşnire
Pe care-atât de bine le cunoşti
Cum de mai crezi în blânda fericire
Şi surd rămâi la-nvălmăşiri de oşti
La plânsul mut al lumii celei oarbe
Închis în templul tău de cărţi şi de hârtii
Ce demon fără pace te absoarbe
Şi te-ndârjeşte să visezi
Să scrii
* Gulliver; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 1979
Victor Felea - Aspect al dimineții
Ceață - și pete de zăpadă pe acoperișuri
Strada - o piele de bivol murdară și umedă
Privirea mea ca lumina unei mici lanterne
Cercetează golul acesta închis
Apoi se întoarce la lucrurile apropiate
Și se odihnește o clipă visând
Acesta-i numai un aspect al dimineții
O tatonare mută
Apoi vor veni măruntele servitoare ale sufletului
Și vor face curat
Vor sosi pe urmă soldații de plumb înarmați
Să fie trimiși pe câmpia de luptă
Vor trece și niște sacerdoți și vor spune de tainele
Celor necuprinse și de umilința gândului
Și se vor perinda mulți necunoscuți
Cu tablele Științei și ale Neștiinței în mâini
Și profeți de bună calitate și martori ai Întunericului
Și pe toți îi voi asculta și voi lua aminte.
Victor Felea - Astfel
Astfel am rămas
(după acel crescendo melancolic)
descoperit ca un sâmbure
lângă porţile deschise ale râului
Ţărâna m-a respins
până la carcerile albe
destinate celor care trădează
Acolo
din arderi lente
mi-am făcut o asceză penibilă
până când m-au lăsat
să ies şovăind
ca o stafie otrăvită
care nu mai contează
din vol. Sentiment de vârstă(1972)
Victor Felea - Atâtea distracţii
Să jucăm comedia aceasta până la capăt-
Noi între noi ne privim facem haz
Saltimbanci de duzină sau actori de talent
Nici o deosebire toţi participăm
Toţi inventăm penibile scheciuri
Farse de două parale
Ţopăim şi dansăm
Strigăm behăim alergăm în hore sprinţare
Tropote zgomote fluierături
Şi printre ele pauze de masă şi râsete
Şi glume grosiere
Iar scena e plină de praf
Şi de boarfele noastre
Şi niciodată n-o părăsim
E un spectacol continuu şi foarte modern
Bizare improvizaţii ce ilustrează totul
De la naştere şi până la moarte
Creşe spitale aziluri şi mari cimitire
Comedie multiplă
Debordare de scene hohotitoare
Să mori de-atâtea distracţii
Amice.
Victor Felea - Autoportret în februarie
Eu trec pe străzi purtându-mi
Paltonul greoi şi geanta mereu încărcată
Cu pâine şi cărţi şi hârtii şi cu alte
Lucruri trebuitoare - mă duc înfruntând
Vârtejuri de zgomote puţin aplecat
Şi uşor năucit mic şi fără importanţă
Cvasiatent cvasiabsent
Preocupat de câteva gânduri prozaice
Dar şi de câteva utopii şi speranţe
Care-mi şoptesc: rezistă rezistă
Raţiunile tale cele mai adânci
Nu şi-au găsit încă desăvârşirea-
Şi merg spre ţelul meu cotidian şi iar mă-ntorc
Neobservat şi poate umilit
Dar fără să mă plâng ci parcă dus
De-o mână bună
Şi ocrotit de aştri nevăzuţi - eu ies încet din gropile durerii
Uimit ce mult m-a stilizat destinul.
din vol. De toamnă(1986)
Victor Felea - Baladă
Am ajuns la oră târzie de noapte
Am ajuns la oră târzie de suflet de nervi
Am ajuns într-o prăpastie plină de vânt
Într-o iluzie somnolentă
Am ajuns la o pădure secretă
Unde şapte baluri de umbră vâscoasă
Calea mi-aţin.
din Reminiscenţe naive(1977)
Victor Felea - Am trăit - am văzut
Vânt de iarnă fulguie plouă s-a întunecat
În plină zi şi nimic nou nu se anunţă
Speranţele s-au dus în pământ
Precum frunzele veştede
Duhuri îmbătrânite ale minţii se înghesuie
În friguroase unghere
Stau şi mă uit la mormanul de cărţi
Care-mi umple odaia
Şi sânt prizonierul acestui mic spaţiu dezordonat
Mii de corăbii ruginesc în golfuri de smoală
Şi gemete surde încolţesc
Din lutul amar al planetei
Am trăit şi-am văzut mulţi călăi şi veseli gropari
Meditând cu cranii în mână
La gloria lor nepieritoare
Dar n-am devenit filosof şi de cuvintele
Mari şi frumoase mi-e sufletul negru
din Jucător de rezervă(1992)
Victor Eftimiu - Sonetul este-un leu...
Sonetul este-un leu culcat pe labe,
E uraganul ce pândeşte valul,
Nu-i flutur graţios, ca madrigalul,
Ci forţă-ncătuşată în silabe...
Îmi ceri un sfat?... Evită teatralul
În ritmul său; să nu pui rime slabe -
Cizelator, alege-le nababe,
Catrenelor să le-ntăreşti finalul.
Să fie cald sonetul - dar veşmântu-i
Să-l făureşti din cea mai rece formă:
Să-l reîncepi - de câte ori îl mântui...
Şi-oricât ar fi de grea această normă,
Şi-oricât ar fi de greu deznodământu-i,
Să nu se vadă munca ta enormă!
din Sonetele iubirilor defuncte (1925)
Victor Eftimiu - Cu morile de vânt...
Cu morile de vânt, cu Dulcineea
Luptând, iubit, cumpliut, dar fără ură.
Apoteoză anii mei trecură,
Îmi știe universul epopeea.
Cu zâmbetul pe frunte și pe gură,
Am adorat, am preamărit femeia...
O, tu, ce mi-ai rămas o viață, feea
Înseninează trista mea figură!
Am ocrotit orfanul și lăhuza,
Și dacă o nălucă-mi fuse muza
Și Rozinanta mea de-a fost mârțoagă,
Răspundeți voi, ce-n glume și batjocuri,
Din idealul meu făcurăți jocuri,
Vă pomenește, oare, vreo hârțoagă?
19 mai 1963
sonetul 1034, din Versuri (1964)
Victor Eftimiu - Bătrânele oxigenate
Bătrânele oxigenate
Cu gura plină de metal
Slujeau de mult, orizontal
În temple zilnic profanate.
Acuma, cu pensionari,
Mai joacă pocher prin familii:
Lolotte, Clare şi Emilii,
Lucind prin timpii seculari.
Locotenenţi din depărtări,
Lipsiţi de şapte ani de-acasă,
Respectuos le plimbă, ca să
Înveţe bunele purtări.
Cu gura plină de metal
Bătrânele oxigenate
Le spun de frumuseţi fanate
Şi fete moarte la spital.
din Oglinzile (1939)
Mihai Beniuc - Versuri de toamnă târzie
Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge
Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roşii
Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin fumul de ţigară
Visatul cuib de calde şi blânde fericiri
Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau să fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
Mă podideşte dorul să am şi eu o casă
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri nensemnate şi gingăşii să-i spun
Ci fără margini ceaţă pe câmpul ud se-ntinde
Şi nici un geam în beznă lumina nu-şi aprinde.
Mihai Beniuc - Studiu
Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.
Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.
Din vol. "Azima"
Mihai Beniuc - E slobod să mai cânt...?
Am coborât din munţi şi bolovani,
Legendele lui Horia-mi curg în sânge,
În doina mea Ardealul plânge
Şi cer dreptate două mii de ani.
Eu sunt trimisul timpurilor noi
Ieşit din rând cu cei ce scurmă glia,
Şi totuşi vin întrebător la voi:
E slobod să mai cânt în România?
Ar trebui să-mi bag un sămădău
Ca numărul duşmanilor să-mi ţină.
Ai! ce-am să-i calc odată crunt în tină,
Necruţător, fără păreri de rău.
Puţin îmi pasă că mă blestemaţi
Şi m-alungaţi cu pietre ca pe câne!
Destinul meu a fost şi va rămâne
Să-mi port revolta mândră sub Carpaţi.
Striviţi-mă cu roata-n Bălgărad,
Fluierul Iancului mi-l puneţi în gură, -
Prin ţărmul vostru-nţelenit de ură
Tot am să-mi tai cu cântecele vad!
din Oraşul pierdut (1943)
Mihai Beniuc - Ana Kelemen
Ţii minte, Ana Kelemen,
Vara aceea albă, caldă
Când ne duceam noi doi la scaldă,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Cum rătăceam noi prin pădure
Să strângem, pare-mi-se, mure,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Când cerii vechi şopteau în barbă,
Veneai ca şarpele prin iarbă,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Şi ce urma era minune!
O, nu-s cuvinte a o spune.
Ţii minte, Ana Kelemen?
din Cântece noui (1940)
Mihai Beniuc - Cu Dumnezeu la cot
Când voi izbi o dată eu cu barda,
Această stâncă are să se crape
Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape!
Băieţi, aceasta este arta!
Nu mai umblaţi mereu după exemple,
Exemplele-s făcute pentru proşti,
Din serie de vrei să te cunoşti,
Fugi de cărări şi nu intra în temple.
Eu am luat-o fără drum în sus,
Puteţi veni pe urmele-mi de sânge;
Mai urc, şi-mi vine câteodată-a plânge
Şi mă-ndoiesc sub cruce ca Isus.
Văd, totuşi, cum în jurul meu tresaltă
Izvoarele-nceputurilor sfinte,
Şi sufletul meu, ameţit, se simte
Vecin egal cu umbra cealaltă.
Aici, cu Dumnezeu la cot, în Fire,
Minuni plăpânde plămădim din tină,
Cioplim din beznă forme de lumină
Şi nu dorim nici jertfă, nici iubire.
Iluzii trecătoare nu cunoaştem,
Ştim noi Nimicul dătător de friguri:
Odată ne va trece peste diguri,
Şi-n van o să-ncercăm să ne mai naştem.
Dar Noaptea asta ce-o ţinem în braţă
Şi de călduri am vrut să se pătrundă,
Pe veci de veci a devenit fecundă:
Va înflori vieaţă din vieaţă.
din Cântece de pierzanie (1938)
Mihai Beniuc - Steaua roşie
Se ciocnesc nebuloase,
Sisteme solare, stelare.
Aştri se sting şi devin materie moartă
Ori învie apoi ca o Supernova.
Atomii murmură,
Sferele cîntă,
Şi miliardele de ani-lumină trec,
Ori vin, cine mai ştie!
Undeva pe-o aşchie,
Mărginit în nemărginire,
Stă omul, la Capul Bunei Speranţe.
Numără stelele fără număr,
Măsoară depărtările fără capăt,
Şi fuge cu cugetul
Cînd înainte, cînd înapoi,
Clădind adevăr efemer şi marele vis
Pe şi mai mari incertitudini.
Visul este însă departe
Ca stelele roşii uriaşe
Care sînt de-o sută de mii de ori
Mai puternice ca soarele nostru
În lumină şi căldură.
Libertatea e o stea roşie.
Omul o priveşte visător prin telescop.
Mihai Beniuc - Biografie
Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiş, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator şi psiholog român.
Este fiul lui Athanasie Beniuc şi al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară între 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, Laboremus. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licenţiat în psihologie, filozofie şi sociologie al Universităţii din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al doilea război mondial, este conferenţiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) şi autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Oraşul pierdut, 1943), privite de public şi de critica literară cu înţelegerea şi simpatia cu care este privită arta naivă.
Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om aşteaptă răsăritul, şi pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte la Bucureşti şi primeşte funcţii şi onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.
Are grijă, în acelaşi timp, să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat importanţi (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate scrierile şi manevrează în aşa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele şcolare etc.
În 1965, cu puţin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcţia, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti.
Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului şapte, când sunt dezavuaţi în mod public mulţi dintre scriitorii devotaţi cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, şi se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani de viaţã, deşi nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii şi fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", al PCR şi al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 şi este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti.
Volume de versuri (selectiv)
Cântece de pierzanie, 1938
Cântece noi, 1943
Oraşul pierdut, 1943
Un om aşteaptă răsăritul, 1946
Mărul de lângă drum, 1954
Steaguri, 1951
Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej,1951
Partidul m-a învăţat, 1954
Trăinicie, 1956
Azimă, 1956
Inima bătrînului Vezuv, 1957
Cu un ceas mai devreme, 1959
Romane
Pe muche de cuţit, 1959
Dispariţia unui om de rând, 1963
Explozie înăbuşită, 1971
Victor Eftimiu - Odă limbii române
Alcătuire de cuvinte româneşti
Îţi văd prin veacuri inedita bogăţie
Întinerind, pe zi ce-mbătrâneşti,
O, grai din viitor, mărire ţie !
Din auroră, magic te-arătai
Ai preschimbat bordeiele-n palate.
Te văd cum gloriosul drum ţi-l tai
În falduri de sonorităţi catifelate.
Carpatul ţi-a fost leagăn şi amvon.
Recolte minunate, îţi destină
Vestigiul dac şi farmecul slavon,
Înfipte-n armătura ta latină.
Călugărul elin şi vajnicul cazac
Stambulul şi Parisul te-altoiră.
Supreme deveniri în tine zac
Clamori de corn, înfiorări de liră
Mărire ţie, grai de viitor !
Superbe minţi se vor scălda în tine
Ai fost un lac – eşti valul curgător
Eşti fluviul impetuoaselor destine.
Alcătuire de cuvinte româneşti,
Atâtea năvăliri te fecundară !
Întinerind pe zi ce-mbătrâneşti,
Eu te visez proteică şi lapidară !
Victor Eftimiu - Mama
Cât e de drag cuvântul sacru „mama"!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,
E lângă noi, în clipele supreme,
Din leagăn pan' la cea din urmă vamă.
Din veşnicii, ca focul unei steme, îşi flutură a dragostei maramă
Păstrează-i chipu-n aurită ramă
Şi de nimic, nicicând nu te mai teme!
Ocrotitoare-n oarba vijelie
Chiar umbra ei se schimbă în făclie,
Pe drumul drept menită să te poarte.
În faţă ei de-a pururi te prosternă!
Simbol duios al patriei, eternă,
Te leagănă de dincolo de moarte!
Victor Eftimiu - Mecca
Drumeţ din cine ştie ce locuri depărtate,
În ochii lui albaştri purtând întreg seninul,
La porţile vrăjite s-opreşte pelerinul
Şi-ascultă largul vuiet ce vine din cetate.
S-opreşte şi ascultă, şi tremură străinul
De ce îl roade teamă şi inima îi bate
Acuma când ajuns-a la porţile visate?
De ce nu trece pragul cetăţii beduinul?
Să între?
Nu!
I-e frică
Oraşul poate-l minte
Şi nu-i cum îl visase în ceasurile sfinte,
Când îl ghicea, departe, dormind în somn de lună.
Se-ntoarce pelerinul pe unde-a fost sosit,
Pe când în depărtare amurgul îşi adună
Aripa-i uriaşă de vultur obosit.
Victor Eftimiu - Biografie
Naştere: 24 ianuarie 1889, Boboshtice, Albania
Deces: 27 noiembrie 1972
Victor Eftimiu a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor şi traducător român de origine megleno-română, respectiv membru al Academiei Române şi francmason român din perioada interbelică.
S-a născut la 24 ianuarie 1889 în Bobostita din Epir-Macedonia, fiu al unui negustor albanez. între anii 1895-1897 urmează primele clase elementare, în limba greacă, în comună natală. în 1897 vine pentru prima oară la Bucureşti, împreună cu tatăl sau, şi rămâne aici mai mulţi ani, începând să înveţe limba română.
Din 1905 îl găsim stabilit definitiv la Bucureşti, după ce mai petrecuse o vreme în ţinuturile natale, unde şi-a făcut şi studiile liceale. în 1905 editează revista „Speranţa, în paginile căreia îşi va publică şi prima poezie. Din 1908 editează, împreună cu Octavian Goga şi Ilarie Chendi, revista „ Ţară noastră. între anii 1909-1910 întreprinde o călătorie în Europa şi se stabileşte un timp la Paris; aici scrie piesă înşir-te mărgărite, care îl va face cunoscut şi-i va determina decisiv înclinarea către activitatea de dramaturg.
Între 1920 şi 1921 este director al Teatrului Naţional şi director general al teatrelor; conduce, dealtfel, cu intermitenţe, Naţionalul bucureştean, fiind un timp şi director al Teatrului din Cluj. în 1950 este ales membru al Academiei Române, are parte de numeroase premii şi distincţii de-a lungul prestigioasei sale cariere. Moare în Bucureşti la 27 noiembrie 1972.
A colaborat la ziarele şi revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a şi debutat în 1904), Viaţă literară (1906), Ţară noastră. În 1932 primeşte Premiul Naţional pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
Victor Eftimiu ne-a lăsat o opera foarte vastă, de peste 100 de volume, rezultanta a unei exprimări în toate genurile literare.- scrie teatru, poezie, român, povestiri, memorialistică, realizează traduceri. Se reţine mai ales că dramaturg, cu cele peste patruzeci de piese de teatru de tematică şi formă variate: comedii, drame, feerii, basme dramatizate, de inspiraţie autohtonă sau alogenă, antică, medievală sau contemporană. Că poet se remarcă îndeosebi prin cultivarea sonetului, de cele mai multe ori caligrafiat cuminte-, este un bun contemporan cu vremea în care scrie, de aceea seducţia lirică apare, mai ales în ultimele sale creaţii poetice, copleşită de eveniment.
Volume de versuri:
Poemele singurătăţii, Orăştie, Editura S. Bomemisa, 1912;
Candele stinse, Bucureşti, Editura Flacăra, 1915;
Lebedele sacre, Craiova, Editura Samitca, 1920;
Odă limbei române, 1927;
Noaptea subterană, Bucureşti, Editura Universul, 1933;
13 Decembrie şi alte poeme, Bucureşti, E.S., 1947;
Odă limbei române, poezii 1906-1956,
E. S. P. L. A., 1957;
Soliile terestre. Bucureşti, E.T., 1961;
701 sonete, Bucureşti, E. P. L., 1966;
Cosmos, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971;
Omul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973
Poezia Mecca a apărut în volumul 701 sonete, Bucureşti, E.P.L., 1966.
Victor Eftimiu - De nu mă poţi iubi...
De nu mă poţi iubi frumoaso, -
Căci altul ţi-e stăpân pe veci -
De ce, când te-ntâlnesc în cale
O clipă - ochii nu ţi-i pleci?
De nu mă poţi iubi, frumoaso,
Întoarce-ţi ochii de la mine;
Tu ştii ispita ce se-ascunde
În fundul apelor senine;
În prefăcuta-mi nepăsare,
În genele mereu plecate,
Tu nu-nţelegi mărturisirea
Iubirii mele zbuciumate?
De nu mă poţi iubi, femeie,
Întoarce-ţi ochii - căci mă tem
Să nu le-ntunece lumina
Întâiul dragostei blestem!…
Victor Eftimiu - Crizanteme
Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare...
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme,
Să-mpodobim iubirea care moare...
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme...
Sunt flori târzii, sunt florile din urmă,
În viaţa lor e moartea primăverii,
Cu viaţa lor iubirea ni se curmă...
Aşteaptă-mă diseară la fereastră
Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis –
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme
Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris...
Vicor Eftimiu - Marea (sonet)
Neţărmuita mare se frământă,
Eternă pregătire de furtună.
Se-nalţă-n trombe, duduie, detună
Şi-n colcăit de spumă se-nvestmântă.
Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună,
Cu însăşi ea luându-se la trântă,
Pe rând biruitoare şi înfrântă
Îşi macină neliniştea străbună.
Când toate dorm, extaze sau mânie,
A mării nesfârşită insomnie
Se potoleşte iar şi iar s-asmute.
Şi-n vreme ce se zbate fără pace,
O poartă-n adâncimile opace
Augustul calm al fundurilor mute.
(6 mai 1963)
Victor Eftimiu - Cununile de laur
Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.
Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.
Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovarat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.
Benjamin Fundoianu - Cântece Simple: Mărior VI
Şi va veni o seară când voi pleca de-aici,
fără să ştiu prea bine unde mă duc şi nici
de vine putrezirea, sau încolţirea vine:
Tăcerea se va pune ca un pământ pe mine.
Ştiu, o să vii în seară ca de-obicei, s-aduci
pe tine umbra rece a frunzelor de nuci.
Vei înţelege-ndată că-s dus, din nemişcare,
la capul meu rămasă, ca-ntâia lumânare.
N-ai să întrebi pe nimeni de ce-ţi sunt de prisos
genunchii copţi, cerceii şi sufletul frumos.
Taci! Pentru noi privelişti se cer alte cuvinte,
Mai bine-n tine, surde, aducerile-aminte,
tumult. Dar ca un ţipăt într-însul: te iubesc-
şi aş iubi o piatră cu scrisul ovreiesc.
Toamna, în cimitirul urban din bariere,
pune tristeţea-n lespezi a stupilor cu miere,
şi în priviri, cârceii pământului rotund-
şi nu pot mai departe de moarte să m-ascund
1922
Benjamin Fundoianu -Cântece simple: Mărior V
Dac-ai veni pe bancă cu-n roman
în mână,
surâsul tău m-ar căuta în parc
prin fila cărţii.
Romanul tău, cu litere nemţeşti,
e Werther -
l-ai părăsit pe când îşi încărca
pistolul.
Surâsul tău mă caută ca-n râu
o undiţă -
şi vrăbii lângă tine slovenesc
romanul.
Sunt lângă tine şi tu nu mă vezi -
sunt poate golul
în care te apleci, sunt, poate, golful
de linişte.
Sunt umbra ta culcată pe nisip -
sunt umbreluţa
cu care scrii distrată pe nisip -
sunt muzica pe care-o iei de mână.
Sunt lângă tine şi-mi încarc pistolul -
tu nu mă vezi;
continui fila unde l-ai lăsat
pe Werther.
din vol. "Privelişti" 1930
Benjamin Fundoianu - Urâtul
În casa de tăcere cu iederi şi urzici,
plină cu somn de bufniţi cârne, cu ochii mici,
nimeni nu ştie toamna când a intrat în casă,
şi anii de când surpă pereţii, ca să iasă.
Un clopot surd la masă şi la culcat cheamă;
avea şi-atuncea spartă arama, şi coclea,
şi-l ascultam, cu gura pe lespede, cum geme,
să ţie-n loc moluzul şi curgerea de vreme.
Motani de porţelană, cu ochii verzi, au tors
plecarea-n lume-a celor ce nu s-au mai întors;
dar s-auzeau, în seară, cu geamăt de lăuze,
clapele-ntârziate pe mâini, ca nişte buze.
Poate e mama care moţăie-n jilţ, aici -
coase ciorapi de lână moale, pentru bunici.
Dacă-ar cădea odată ploile roşcovane,
prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane,
şi-ai fi în casă singur, pustiu şi monoton -
ca-n insula vreunui sălbatic Robinson
1921
Benjamin Fondane - Biografie
B. Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (*15 noiembrie 1898, Iaşi - d.2 octombrie 1944, lagărul de exterminare german KZ Auschwitz-Birkenau, în Polonia) este un critic, eseist, poet şi teoretician literar franco-român, evreu.
Perioada românească
B. Fundoianu a debutat în 1914, la 16 ani, în revista de orientare simbolistă şi modernistă Viaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de cel european, în special francez. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul). De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice româneşti", intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu.
Perioada franceză
Integrat unui alt spaţiu cultural, poetul va publica în Franţa sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne acelaşi comentator pasionat şi receptiv al vieţii literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.
Viaţa sa pariziană este marcată însă de singurătate, dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deşi va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluţia spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în 1924, cu filozoful rus Lev Şestov, precum şi cu scrierile lui Friedrich Nietzsche şi Soren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activităţile de interpret şi teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conştiinţa nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume), Faux Traité d'Esthétique( Fals tratat de estetică) şi Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire şi experienţa abisului), sunt alte trei opere de meditaţie, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creaţia poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), publicat târziu, după dispariţia lui tragică, alcătuit din cîteva cicluri separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speţă al filosofului neliniştit, interogativ, care caută soluţii pe care nu le va afla nicicând.
În timpul ocupaţiei germane a Franţei este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunţ cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închişi în lagărul de la Drancy, de unde câţiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciţii de admiraţie, Stephane Lupasco, Paulhan, au obţinut eliberarea sa, dar nu şi pe a Linei, care nu avea încă cetăţenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportaţi la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut şi cei doi nu s-au mai regăsit. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.
Opere în limba română
Privelişti, poeme, Ed. Cultura Naţională, 1930
Făgăduinţa lui Petru, povestire, Ed. Chemarea, Iaşi, 1918,
Imagini şi cărţi din Franţa, Ed. Socec, 1922
Opere în limba franceză
Ulysse, Les Cahiers du journal des poètes, Paris, 1933
Rimbaud le Voyou, Ed. Denoel et Steele, 1933
La conscience malheureuse, Ed. Denoel et Steele, 1937
Faux Traité d'Esthétique, Ed. Denoel et Steele, 1938
Baudelaire et l'expérience du gouffre, Ed. Seghers, 1947 (postum)
Benjamin Fundoianu - Piatra-Neamţ
Poate-ai rămas pe bancă să visezi
în toamnă
sufletul frunzelor care-a căzut
călcat de ploaie
Poate-ai rămas aici, cu umbreluţa
să numeri prundul
ori stropii tari de ploaie, ca atâtea
ciocuri de păsări
Nici tu nu ştii ce vrei, nici tu nu ştii
în toamnă
poate-ai rămas pe bancă să visezi
prundul şi ploaia
Poate-a crescut neliniştea în tine
nici tu nu ştii
şi ţipă ploaia-n tine, ţipă toamna
ţipă neliniştea
Cu fruntea-n mâini şi cotul pe genunchi
nu-ntoarce capul
Toamna-i în tine ca-ntr-un porumbar
de ziuă
Ascultă toamna! nu întoarce capul
şi nu privi
Stau lângă tine şi tu nu mă vezi
pe bancă.
Benjamin Fundoianu - Natură moartă
o sticlă de porto și un banjo
trupeșe gutui din Van Gogh pe o masă
inima în topire lămpile -
ăst han troienit pe-o vâlcea din Tyrol -
unde sunt palmierii și nisipurile
prospectele de călătorii
a fost de ajuns ca un tren s-o ia razna de șine
am făcut 8 km noaptea pe jos
viforul era un matelot în ștreanguri
tovarășii mei din tren erau iugoslavi
niște studenți
vorbeau de ciorba lor de sfeclă
vorbele noastre erau păsări moarte de ger
o sticlă și un banjo pe perete -
fiică a hangiului accent austriac
arbust din Adlersberg fruct de zăpadă
cutezanță de a te pârgui printre catastrofe
țâșnire a gleznelor
ghicesc acolo pielea ta tulbure ca o privire
inima mea sau pendula
drăguțul tău ce ți l-aș lua-n cuțit
n-am omorât niciodată pe nimeni
alcoolul mi se urcă la cap sau gleznele tale
nimeni nu e scutit de accident
noapte fără cămașă pe ea pe acoperișul zgâlțâit
păsări din mările australe
poate nițel prea albe
ești atât de singur încât ți-ai uitat rolul
despre ce voiai oare să vorbești pământul se clatină
iată că el deja îți strigă-n trup -
o sticlă și-un banjo
și-această voce a nimănui
acolo-i trecutul meu cu care nu mai am ce să fac
sângele lui ciuruiește zăpada -
e-un înecat ce nu mai vrea să-l scoți la mal
privire de sus, în care păsările se rotesc
de și-ar pierde acolo capul -
liniște s-o tai cu diamantul
timpul parcă dă cu banul în gol
pe stâncile devenirii stau ciute suspendate
nu se trăiește-aici decât din vânătoare
nu se moare de întâmplare
de pahar sau neprihănire de poveri sau măciucă
toate drumurile sunt megafoane
fiece piatră un sertar ce deschide-un abis
nu vrei să vii cu mine în Montmartre
e tot un tyrol pentru turiști englezi
vino vom deschide un bar american
în care vom asculta cântecul de cocteiluri
încăierările se vor lăsa cu morți
gusta-vei din scârba numită plăcere
ne-om bate pentru frumusețea-ți perfidă și castă
surâsul tău o să presare morți
fiică de hangiu accent austriac
care păstrezi pe chip un nu știu ce din alpi
și până și-n obraji
această fericire ce emană
dintr-o butelcă și dintr-un banjo.
din unu, II, nr.9, ian. 1929
(traducere de Ștefania Mincu, din ant. Avangarda literară românească, ediția a 3-a, 2006, Pontica)
Benjamin Fundoianu - Lui Ilarie Voronca
...În noaptea asta am văzut copaci smulgându-se din brazdă,
focul rupsese coaja mării
și aerul își pitulase țeasta-n nisip,
așa,-n neștire.
...A fost aievea sau a fost părere?
Aș fi voit s-aprind o lampă,
să caut, bâjbâind prin mușchi;
era acolo lumea vegherii, a minunii,
apele se culcau pe burtă,
slove de flăcări ridicau în slavă Coasta de Cerneală,
eu rătăceam fără vedere prin Pașii gărilor pierduți,
și-i întrebam pe oameni spre care țel mă-ndrept,
ce mă-ndemna să plec, să-mi las culcușul
și să-mi hrănesc cu sloiuri nerăbdarea?
Evreu, de bună seamă, dar totuși un Ulisse,
zadarnic jupuisem de piele universul,
pâini voiajau prin aer cu ochi întredeschiși,
spațiul nu se putea mânca,
sângele clănțănea în gol și -l presimțeam poros ca lutul,
un pește uriaș izbea mereu cu vârful cozii lumea
și urletu-i era slinos, prelung.
...E-aici sfârșitul lumii, cu mine, pe balcon?
Strigai după-ajutor cu glas pierdut,
dar pentru ce să plâng, de ce să gem?
O fericire neștiută îmi cuprinsese, lin, mijlocul,
strigam că-s liber, fericit, dar groaza
îmi arunca un soare crud,
ce putrezea când l-atingeam cu mâna.
Ce-aș fi putut să fac decât
să izbucnesc în râs, cu poftă?
SINGUR! Eram deodată-n lume singur,
eu numai și cu râsul meu,
singur eram și mă căzneam să aflu unde-i Dumnezeu.
Sertarele-n sfârșit deschise, toate.
Unde se-ascunde? Sfâșiam
mucavaua ce-nvelea neantul.
Unde se-ascunde, unde se strecoară?
Unde să dau de cel
ce pleoapa-mi apăsase-atâta vreme?
din Ulisse (1933)
(traducere de Virgil Teodorescu, din ediția Poezii, 1965)
Benjamin Fundoianu- Lui Armand Pascal, în moarte...
Eram un grandios poet născut să cânte bucuria,
dar în chilia mea suspin.
Buchetele cu apa mării se ofilesc și mor în cupe,
cărarea inimii se-ndreaptă către Père-Lachaise;
e porumbaru-acolo, dară fără porumbei;
acolo moartea e atât de pură -
Armand, ai fost incinerat aici.
Iată viața ta imensă care topește siguranța -
știi să vâslești, știu bine, dar cât de lung e fluviul,
eram striviți de-această lumină inumană -
de ce să cânți în gura mare? Cu beregata plină
de nerăbdarea melodiei?
Și dacă-i mâniem pe zei?
Cu tine până la sfârșit aș fi putut iubi minunea,
dar te-a luat viața drept o țintă vie
și chiar în moarte tu ești pururi viu!
N-am alergat spre tine ca un prunc?
Din inimă, o jumătatea, cea pură, ți-o dădusem ție.
Spitalul, spaimă albă, galben
în parcul cu bolnavi, glasul tău, treaz;
lasă-mă lângă vocea ta;
splendid, te hârjoneai cu cerul ce-ți sta-n față;
aș vrea să dorm lângă mâinile tale.
Perdeaua se lăsa, sfârșitul se-apropia grăbit, și totuși,
aplauda într-una viața, aplauda necontenit,
în larma de autobuze, sfărâmături și întâmplări,
aplauda, fără oprire;
de ce să nu te-arăți la rampă
de câte ori te cheamă spectatorii?
Eram singur, peste corpul meu măturau sala,
mă simțeam atât de murdar, că te lăsasem să pleci!
Prietene, prietene, venisem din mare depărtare împreună,
ca brațele crucișe de foarfecă-mbinați,
ca sâmburii-ntr-un fruct;
frângând în jumătate pâinea, visul,
noi ne-am iubit mereu, ne-am înfruntat,
sângele fiarei ar fi fost supus de tinerețea noastră,
și leului noi i-am fi smuls mănușa,
aveam cu ce să cucerim ceva mai mult decât o lume,
să bicium oceanul îndărătnic.
Făptura ta de apă dulce și bolovani sălbăticiți
alăturea de mine-n mizerie a fost,
alăturea de mine-n imposibil,
mizeria era nendurătoare,
dar noi trăiam atât de bine strânși laolaltă-ntr-o păstaie!
Aveai ochi blânzi, copile,
auzi tu, de acolo de unde ești, oceanul?
Ești cel puțin la fel de viu ca mine,
ești râsul meu, ești amintirea mea,
sunt plin de moartea ta,
te port mai sus de umeri,
urăsc moartea, urăsc viața,
nemăsurată milă mi-e de oameni,
mă urăsc și mă iubesc,
tu iartă-mă că-s viu și scriu poeme,
m-am rupt bucăți, dar n-am murit,
mi-e gura mucezită și amară,
zac scufundat în glod până la brâu,
în murdărie.
(traducere de Virgil Teodorescu, din volumul Poezii, 1965)
Aurel Baranga - Los Olvidados
I
Pentru nasturii pierduți în tramvaie,
Pentru rochiile sfâșiate la manifestații publice
Când se pornește o ploaie torențială,
Pentru geamurile de la subsoluri
Sparte cu piciorul de cheflii în zori,
Pentru mănușile desperechiate,
Pentru cârja uitată în colțul camerii după moartea unijambistului,
Pentru obiectele depuse la muntele de pietate
Nescoase și vândute la licitație ca la târgul de sclavi,
Pentru mașinile de călcat, cu mangal,
Svârlite pe maidane
După ce au ruginit ani de zile în beciuri,
Pentru umbrelele ce-și poartă doliul
Fiindcă știu că vor fi rătăcite,
Pentru cărțile din biblioteci, eterne ocne,
Pentru cojile de ouă ofensate după facerea omletei,
Pentru cojile de nuci, sicrie profanate,
Pentru mucurile de țigări, cărora le dăm sărutul lui Iuda,
Pentru locurile năpădite de buruieni după plecarea circului,
Pentru fotografiile decolorate, cerșind o privire,
Dar de care nimeni nu-și mai aduce aminte,
Fiindcă au căzut din albume ca dintr-un tren
Pentru șinele de tren peste care nu mai trece nici o locomotivă,
Pentru acele de gămălie strâmbe,
Pentru cuiele fără vârf,
Pentru penițele răscrăcărate ca niște târfe bătrâne,
Pentru becurile arse și mantalele zdrențuite în războaie,
Pentru galoșul pierdut în zăpadă, pas al omului de cauciuc,
Pentru cheile fără broască și ramele rupte, fără tablouri,
Pentru oglinzile sparte, aducătoare de nenoroc,
Pentru halatele bolnavilor din spitale,
Uniformă comună a suferinței,
Pentru toate aceste fantome uitate,
Propria mea fantomă, uitată, ca un afiș.
II
Trompeta țipa ca o femeie, părăsită pe țărmul mării,
Când perechi dansează pe valurile de coniac.
Aș vrea să mă înțelegeți, procurori ai lumii,
Eu însumi sunt o trompetă:
Tuturor oamenilor li s-au tăiat degetele
Și a murit trompeta.
Atunci, vă dați seama, a fost pentru mine o problemă de conștiință:
Eu nu pot să tac ca o trompetă,
Ca un deget amputat.
Am tras cu ultimul meu deget,
Încremenit pe clapa trompetei,
Și trompeta a țipat ca o femeie părăsită pe țărmul mării
Când perechi dansează pe valurile de coniac.
Pentru faptul ăsta mă puteți condamna la moarte,
Ce importanță mai are,
Când niciun deget nu mai caută sunetul trompetei,
Când niciun om nu mai are degete?
Călăul va fi obligat să mă ucidă cu pumnii
Pe mine ultimul deget, supraviețuitorul acestei lumi
Fără degete și fără trompete.
Știu, și după mine vor dansa perechi pe valuri de coniac.
Dar trompeta va tăcea pentru totdeauna,
Așa cum numai trompetele știu să tacă
După ce au țipat pentru ultima oară,
Ca o femeie părăsită pe țărmul mării,
Atunci când perechi dansează, mai departe,
Pe valurile de coniac.
III
Plantați-mi pe mormânt o solniță:
Ador gestul solemn
Când cele trei degete
Presară în mâncare cristalul,
Ca pe o ploaie a gustului.
Plantați-mi pe mormânt o găină
Ador această pasăre:
Simbol smerit al fecundității.
Plantați-mi pe mormânt un chibrit,
Ador gămălia lui de fosfor
În care doarme, înlănțuit pentru eternitate,
Prometeu.
IV
Toți m-ați mințit
Nu vă mai cred.
Caut ora în ochii pisicii mele,
Nu mă induce
Niciodată în eroare.
V
- Ce-o să faci când o să moară Regele?
- O să bat toba.
- Ce-o să faci când o să izbucnească războiul?
- O să bat toba.
- Ce-o să faci când o să-ți iau toba?
- O să bat toba.
VI
O, ce bine ar fi dacă brânza s-ar chema a-ba
Dacă mâinii mele stângi i-ar spune a-ba.
Dacă te iubesc,
Te urăsc,
Am venit,
Am plecat,
Am murit s-ar pronunța: a-ba.
O, ce bine ar fi dacă toate cărțile lumii n-ar avea decât o singură filă
Și pe această filă
Ar scrie un singur cuvânt: a-ba.
Dacă toate ziarele pământului n-ar avea decât o pagină
Și pe această pagină ar sta scris o vorbă: a-ba.
Dacă toți copiii, în prima lor oră de clasă,
Ar învăța două litere
Și apoi să li se înmâneze diploma de doctor în litere
Pe care să scrie o singură vorbă: a-ba.
Dacă și acest poem,
În locul atâtor cuvinte inutile,
Ar fi avut unul singur:
A-ba.
O, ce bine dacă în loc de a-ba, s-ar spune a--ba!
1943
din Poezii (1973)
Leo Butnaru - LISTA BASARABEANĂ
1. Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”
Adu-ţi
aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a
scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...
Deuteronom, 5/15
Era tânără. Doamnă
sadea, alias boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ
prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă,
după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care,
la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi.
Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape
îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la
locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din
tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă
mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca
pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea
raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.
Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.
Ce
portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel
28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din
cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a
ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.
De
a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut
crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii –
greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba
rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele
roşii? Şi de ce? Deci, şi-a zis să rămână.
Iar
mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm şi noi
peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noştri»”.
Însă
fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul
convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.
Ea,
tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăşte să rămână.
Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja
în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul
28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat
pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa
generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama
nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni,
zângănitor, pe farfurioară.
–
Cum aşa? Ce va fi cu noi?
Acum
mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea,
nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi
întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da
seama ce va ieşi din toate astea!...”
Iar
dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial,
tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că,
noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră
tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici
cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi
că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia
orizontului!”
Astfel
că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care
rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se
conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre
maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea
curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau şi ironizau:
–
Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...
–
Ce-i asta, bravilor? Abia aţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?
La
care mecanicul face printre dinţi:
–
A treia lună suntem în marş...
După
podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină
răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.
Pe
marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.
–
Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
–
Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?
M-am
mirat: ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!”
De
aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu
noii noştri stăpâni” care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind
fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aştepte
ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...).”
Dar,
odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe
iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur
şi simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop
spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să
ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a
pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei – un
veterinar, politrucul şi un plutonier care – să vezi! – descălecaseră şi îşi
duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind
în memorii: „Îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela
de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, îşi
luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în
Oraşul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:
–
Uite şi ţara asta Basarabia!
Se
dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor
sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi”.
Acolo,
la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care –
Doamne, fereşte! – nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de
cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în
partidul „fără cusur” să fi nimerit
atâţia „păcătoşi”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”,
importanţi comandanţi de oşti sau oameni
de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în
ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda
colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în
ruseşte «benevolă» şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că
puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă,
după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar
tânăra Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de
stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze
acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile
sale politrucul o dezamăgeşte.
Aşadar,
nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se
obişnuieşte a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi
capitaliştilor», dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar
hoţul nu spune «eu am furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început
să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:
–
Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?
Eu
însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de aşa ceva,
deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!”
2. O paranteză
Doamne,
ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când
Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică la 33 de ani, de profesie „civilă” medic
veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce
vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un
compatriot al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din
Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca
timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat
uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la
şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu
adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi?
/ Să strigăm la dânsul, şi-or veni /
fraţii să ne-ajute voiniceşte. // Să-i
strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne
scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. // Va veni ea, zariştea senină, / când le-om
strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum
înspre lumină”. (Andrei Lupan.)
Iar un alt
basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia
şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,
Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind:
„Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte
privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să
vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă
coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I. C., născut chiar
în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de
el şi-a zis să le ţină hangul celorlalţi
doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul «Sat
uitat» n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat
durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”.
Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti, să vă fi citit compatrioata voastră
Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română.
Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe
baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept
eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag,
de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag
cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor)
abia peste circa 12 ani.
Remarc toate astea
oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi
punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele
constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele
«clasice», ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele
şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii
editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca
«Tovarăşul Vanea» de Samson Şleahu, «Ţara mea» şi «Cresc etajele» de Emilian
Bucov, «Deşteptarea» de Alexandru Lipcan, «Lumina» şi «Sat uitat» de Andrei
Lupan, «Pohoarnele» de Bogdan Istru, «Tinereţe fără moarte» de Liviu Deleanu, cascadele
de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau «Leniniana moldovenească» ori
care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu
poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste
scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând
în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele
mai de jos, rău famate, ale istoriei”.
3. Şi totuşi, în pofida evidenţei...
În pofida a
toate, Amazoana optimistă, chiar foarte optimistă, poate şi din cauza
caracterului său volitiv, de tânără ambiţioasă, care încerca să facă ceva bun
în lume, Eufrosinia credea că va putea îmblânzi puterea (fiara) bolşevică (ea,
amazoana, fiind medic veterinar, nu? – cunoştea la animale, bestii...) şi
rămâne în Basarabia invadată de armata roşie. Mama ei o roagă să meargă
împreună în România, însă duduca o blagosloveşte întru bine, dânsa cutezând să
rămână la Ţepilova, în preajma cetăţii Soroca. Mama, mai experimentată – pe
undeva lângă Odessa, văzuse hoardele ruseşti dezlănţuite în revoluţie, cum
devastau, nimiceau totul, ceea ce a determinat familia Kresnovski să caute azil
şi rost în România, la Nistru.
Dar de ce să invoci pilduiri din trecutul de acum
douăzeci de ani, când, iată, exemplul prezentului este indubitabil: necruţător,
sfidător, cinic, sută la sută bolşevic: familia Kersnovski, mama şi fiica, este
pur şi simplu alungată din cuibul ei. „Ne-au izgonit din casă desculţe, cu
capul neacoperit”, avea să scrie Eufrosinia deja peste douăzeci de ani, când se
întorsese din deportarea în Siberia, de unde evadase, fiind apoi condamnată la
moarte, ulterior aceasta cumulată cu închisoarea; după care urmase o altă
deportare, în Norilsk, unde muncise din greu la infernalele mine de nichel...
În una din zilele negrei veri a anului 1940, Eufrosinia îşi găseşte mama trebăluind în
faţa lăzii cu bunurile familiei. Ce făcea? Pur şi simplu era condusă de
intuiţie, dar şi de amintirea experienţei trecutului, în care văzuse „umanul”
comportament al conaţionalilor-muscali ridicaţi la răzmeriţă şi fărădelege:
mama alegea unele dintre lucrurile mai calde – un şal, o bonetă, ciorapi de
lână, un pulover... Fiica mai se revoltă de „bazarul” văzut în casă, însă mama
îi spune că a fost preîntâmpinată de o prietenă să ducă ceva din bunuri la Soroca, să le dosească pe
la prieteni, pentru că timpurile se vor înăspri rău. „Vai, mamă! Ţi-ar fi
ruşine de ce faci! De parcă noi ne-am fura propriile lucruri. Pentru că toate
sunt obţinute prin muncă onestă”, etcetera – o ceartă fiica, naiva, pentru a
constata, peste ani, cu amărăciune că mama avusese totuşi dreptate: veneticii
cu stele roşii în frunte le-au luat totul, nelăsându-le decât ce aveau pe ele!
Lăsându-le pe drumuri...
Cum s-a întâmplat? Perfect în stilul vandalilor! „Un
tip smulgea din rame tablourile pictate de verişoara mea, pictoriţă foarte
talentată; altul sfâşia pânzele în bucăţi...
Am zvâcnit, convulsiv, când am văzut cum sfârtecau
portretul tatălui meu... În curte fusese adunat inventarul nostru agricol:
pluguri, semănătoare, cultivator etc. De ele atârnau etichete făcute din pânza
pe care fusese pictat Serghei de Radonej blagoslovindu-l pe Dmitri Donskoi în
ajunul luptei de la Kulikovo”...
Sfinţii, eroii din tablouri fuseseră decimaţi, împuşcaţi de vandalii roşii.
Eufrosinia vrea să ia, spre amintire, fotografia tatălui. Soldăţoiul i-o smulge
din mâini, o sfâşie, urlând: „Nu sunt decât nişte prostituate!”
Ei bine, în „opera” de distrugere, aţâţată de
bolşevismul cazon, fără amânare se include cu succes şi măria sa boborul!
Sătenii devastează totul, taie vite, păsări. „Nu a fost cruţată nici chiar vaca
Vilma, medaliată cu aur, pentru că dădea câte 29 de litri de lapte pe zi...”
Alungate din casă, mama şi fiica văd că în faţă li se
închid toate uşile, şi doar o bătrânică de 86 de ani le oferă, la Soroca, un ungher unde să
se aciueze.
Dar se mai putea încă pleca în România. Mama – cu o
intuiţie providenţială, prevenindu-şi odrasla că, de rămâne, ar putea să
regrete amarnic, îi tot repeta cuvintele lui Victor Hugo: „L’avenir est’ a moi!” – „Non,
Sire! L’avenir n’est à personne; l’avenir est à Dieu. Chaque fois, que l’heure
sonne, tout ici-bas nous dit adieu”. Dar Eufrosinia e de neînduplecat,
rămânând.
Mama însă pleacă peste Prut, salvându-se. Boieroaică,
dar şi profesoară, cunoscând perfect limba ţării a cărei cetăţeancă devenise
prin adopţie, îşi va găsi un rost şi la Bucureşti. Fiica
însă, tânăra şi incurabil optimista duducă Eufrosinia... se dumireşte peste ani
şi umilinţe că: „Inima mamei a fost o prevestitoare. Toate argumentele mele, de
fapt, stăteau pe picioruşe strâmbe. Numai eu nu doream cu încăpăţânare să văd
că ar fi fost suficiente o clătinare cât de mică sau chiar o simplă adiere de
vânt, pentru ca ele să se risipească precum o căsuţă din cărţi de joc. Însă
aveau să urmeze uragane şi cutremure! Se prăbuşiseră, făcându-se pulbere, ţări
întregi, se formaseră munţi şi prăpăstii de netrecut. Nu doar destinele unor
oameni, ci destinele unor popoare întregi au fost spulberate, ca frunzele uscate
în vânt!
Însă omul – bicisnică creaţie a naturii –, privat
chiar şi de instincte elementare, îşi imaginează că viitorul i-ar aparţine tocmai
lui...”
Acesta ar fi un pasaj edificator, pentru a ilustra că
memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia au şi calităţi stilistice, literare
indubitabile, relevând harul şi inteligenţa autoarei care, la timpul despre
care povesteşte, a refuzat să plece împreună cu mama sa în România, – ea,
tânăra boieroaică de ieri, amazoana care trezea admiraţia şi invidia, – pentru
a ajunge nimic altceva decât... argată (batrak) la ferma colectivei
înjghebate peste noapte. Dar chiar şi în această situaţie, cu nevindecabilul ei
optimism, Eufrosinia mai credea că nu peste mult timp se va putea reîntâlni cu
mama. Numai că aveau să se revadă abia peste 18 ani!
Astfel că tânăra Kersnovskaia, deja argata Eufrosinia,
nu se împacă, totuşi, cu gândul că ar fi o înfrântă, având curajul să meargă la
mahării bolşevici şi să le ceară cotă parte din... ce i-au luat, din ce i-au
furat ei, puterea lor sovietică. Unul dintre aceştia zice că dânşii, ruşii,
sovieticii, 23 de ani la rând au tot flămânzit, au trecut prin nenumărate şi
felurite lipsuri, pentru ca să le aducă libertate oamenilor din întreaga lume,
„În timp ce voi, aici, vă îndopaţi cu salam şi pâine albă!” – reproşează
veneticul hămesit. Iar sfânta naivitate mai era încă la ea acasă, şi o fătucă
îl întreabă: „Dar oare noi să vă fi rugat să flămânziţi 23 de ani, pentru ca să
ne eliberaţi de salam şi de pâine albă?”
Însă, de aici încolo, pruto-nistrenii trebuiau să
înveţe discursul „adecvat”, corespunzător, adică – frica, frica, frica... Şi
strâmtorarea, cum s-ar mai spune, pentru că memorialista ex-boieroaică observă
cu stupoare: „Curând, la vreo două luni de la «eliberare», de peste Nistru au
prins a veni familiile militarilor sovietici cu copii, bunicuţe, mătuşele...
Uimitor ce de-a «rude» au năboit de pretutindeni!” Îndată, întreaga asta
viitură începe a jefui băştinaşii prin maşinaţii valutare. Adică, în circulaţie
aflându-se, concomitent, banii româneşti şi cei sovietici, leul fusese cotat –
arbitrar, batjocoritor! – la rata de 2,5 copeici! Un litru de lapte care costa
2 lei era cumpărat (furat!) cu doar... 5 copeici, un kilogram de zahăr (14 lei)
– cu 35 de copeici!... Musafirii nepoftiţi, având şomoiegi de ruble, cumpărau,
pe nimic, tot ce le cădea sub ochi şi sub mână. Iar după devalizarea
populaţiei, după ce au ieşit din uz leii româneşti, preţurile au fost racordate
la cele din URSS – mari, inflaţioniste. Copeicile nu mai costau nimic – pleavă!
– totul fiind procurat în ruble, ruble, ruble... Bătrânele de prin sate se
mirau: „Stranii mai sunt cucoanele iestea bolşevice: vin la piaţă cu lingura
lor. Iau din fiece oală de smântână câte o lingură, chipurile să guste. Şi tot
trecând aşa de la tejghea la tejghea, s-au şi săturat!”
Iar protagonista noastră observa toate astea, însă
nicidecum nu-şi putea potoli optimismul, lucrând la fermă, apoi, de aici, – robustă, vitalistă, amazoana (basarabeană)
ajunge a fi şi... tăietor, spărgător de lemne! Prin curţile satului, pe la
consătenii mai înstăriţi. Numai că, tovarăşă – deja – Kersnovskaia, – ne-e!
net, nelzea! (Nu e voie, nu se poate!) Miliţianul şi ciclopul de la NKVD îi interzic să fie
tăietor de lemne! Pentru că aceasta nu ar fi o muncă oarecare, ci o –
demonstraţie anti! Dar femeia cu toporul în mână judecă astfel: „În
franţuzeşte, demonstration înseamnă «demonstraţie, dovadă». Fie! Eu aleg
cea mai grea muncă, fapt ce demonstrează că, indiscutabil, cu o alta mai uşoară
voi isprăvi mai lesne!” Numai că, duducă, nu te pui dumneata cu noua putere,
veche în rele: odată ce e „Nelzea!” – „Nu!” rămâne! Bineînţeles, cu urmările de
rigoare: umilitoare. Iar satul, oraşul, mulţimea, gloata intră într-un
ireversibil proces de degradare, de ticăloşire, de pocire sufletească şi de
caracter. Apare auto-băgarea în prim-plan a leprelor, delatorilor, agitatorilor
de doi bani, a nimicurilor. Iar în lumea tot mai mizerabilă nu poţi evita
definitiv ocupantul, astfel că duduca-tovarăşă, rusoaică fiind, dar şi cunoscătoare
a câtorva limbi străine, se mai şi întâlneşti cu unii dintre aceşti – cum ar fi
ei? – aceşti... soldăţoi „roşii”. Pentru că, după câte şi cum prinseseră a pune
la cale dezlănţuitele hoarde din răsărit, nu aveai cum ajunge la altă
concluzie, decât cea legată de „roşul caporalism bolşevic”.
Şantajul, provocaţia nu puteau s-o ocolească pe
boieroaica de ieri, ce ajunsese deja (şi) ex-tăietoare de lemne, prin somaţia
venită-răstită din partea mahărilor roşii. Care, bineînţeles, nu o uitau, nu o
scăpau din atenţie. Prin februarie-martie 1941, cetăţeanca Kersnovskaia este
chemată la NKVD,
fiind întrebată dacă are rude în România. Da, mama locuieşte acolo. Iar
nacealnicul o pune la curent că ea, mama, i-a şi trimis ei, fiicei, o invitaţie
pentru a pleca în România, ba chiar i-ar fi plătit deja cheltuielile de drum,
inclusiv biletul de autobuz până la Bălţi. Unde mai pui că nacealnicul o sfătuieşte
să plece, să nu scape ocazia, să nu... Însă duduca ajunsă tovarăşă refuză
invitaţia (semn că, după cele văzute, pricepute, cumpănite a cam prins la
minte!). În acest caz, i se cere să semneze o confirmare că renunţă. În 1964,
memorialista Kersnovskaia scrie (pentru sertar sau samizdat): „Presupuneam că
am procedat corect şi nici nu-mi puteam imagina în ce măsură! Precum aveam să
aflu mai târziu (peste aproape 20 de ani), nimeni nu-mi trimisese niciun fel de
invitaţie! Pur şi simplu, mi se întindea o cursă!”
Ceea ce, însă, nicidecum nu însemna că duduca noastră
nu va nimeri în capcana diavolului roşu: Siberia!
Era în ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosinia
Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani
scriind în ego-textul său memorialistic:
„Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de
gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu
oameni buimăciţi şi sfâşiaţi”. Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo
de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în
apele Răutului... Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici
încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a
Gulagului... Stufărişul Răutului foşnea straniu-sinistru a înstrăinare şi a
necruţare; a inuman...
4. Auziţi, citiţi, domnule Hollywood!
Domnule
Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic,
esenţializat din toţi regizorii pe care îi cunoaşteţi, vă rog să-i acordaţi
puţină atenţie acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii,
bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbaţi;
să-i acordaţi puţină atenţie duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi
Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana
soroceană iubitoare de „matuşka-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa,
– chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Oare aceştia să fie
conaţionalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”
Ajuns
la capitolul 1-4 din memoriile
Eufrosiniei Kersnovskaia, intitulate „Cât valorează un om”, înclin să cred că
Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul
sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el
însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din
vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, lângă comuna...
Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localităţi de ţărani nu avea
nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi duceau la
paroxism spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă
Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului
roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!
Dacă
am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor,
dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de
„Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de ţarism, apoi de
bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică! Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care
aţi fi în stare să finanţaţi un film ce ar putea concura cu vârful de lance
hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncaţi oamenii
vânaţi, „rechiziţionaţi”, se aflau şi două fetiţe „care mă impresionaseră până
la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochiţe albe de bal şi încălţate cu
pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala
medie: astăzi avuseseră «balul alb» – primul bal din viaţa lor, pentru care se
pregătiseră cu atâta emoţie şi pentru prima oară în viaţă îşi puseseră
pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.
Stăteau
lipite una de alta şi ţineau împreună strâns de un patefon cu vreo zece discuri
lângă el – aceasta le era toată zestrea. Nu ştiau unde li se află părinţii. Nu
plângeau, ci doar tremurau mărunt, chiar dacă ziua de iunie era toridă...”
Unde
eşti tu, memorie a filmului românesc, a filmului (şi) despre Basarabia?! Unde
sunteţi, domnule regizor (poate că aude dl Cristian Mungiu?.. sau... sau...),
domnule finanţator care s-ar putea întâmpla să fi avut bunici sau părinţi
deportaţi, înghesuiţi, umiliţi în acelaşi vagon de animale cu cele două
absolvente ridicate de la balul lor şcolar? În acelaşi vagon cu o femeie care
naşte direct pe podelele murdare, în mijlocul gloatei de nenorociţi înghesuiţi
acolo. Mamă care mai are în preajma ei alţi 12 copii! Soţul ei, jandarm fiind,
a rămas dincolo de Prut, în serviciul – dacă ar mai fi fost nevoie de aşa ceva
– ţării căreia îi jurase credinţă... Dar, probabil, nu mai era nevoie de el, de
jandarmul român, fie şi de provenienţă basarabeană, – pentru că în Ţară intrase
jandarmul-jandarmilor – sovieticul trufaş, crunt, prost alfabetizat, grosolan,
îndobitocit de ideologie, dar mai ales de frică. Iar spaima el le-o inocula cu
nemaipomenită râvnă şi celor a căror
ţară o invadase, o sfâşiase! Un laş, un rob trăieşte o rânjitoare bucurie
ascunsă, dacă vede că, în jurul său, sunt cât mai mulţi alţi laşi, robi,
neoameni...
Înăbuşitor
peste poate! Acoperişul de tablă al vagonului pentru animale e ca o vatră
încinsă peste creştetul captivilor. Uşile închise, iar prin cele două
dreptunghiuri nu prea mari din lemnul vagonului pare a nu veni aer cât de cât
alinător de spasm şi agonie, ci, parcă, o masă densă, sufocantă. Vipie de
iunie! Vipie şi viperă! Pestilenţă, duhoare în amestec cu putoarea de urină şi
excremente.
Peste
două zile, la 15 iunie 1941, eşalonul osândiţilor porneşte. Larmă, disperare!
„Din toate vagoanele erup vaiete: de obicei, astfel este bocit răposatul. Şi nu
e a mirării: ei se despărţeau de patrie, de scumpul lor pământ basarabean... În
unele vagoane au început să cânte «De ce m-aţi dus de lângă voi, / De ce m-aţi
dus de-acasă?»” –Această melodie pe
versurile lui Octavian Goga avea să revină, contrapunctic, ca un refren al
disperării şi acolo, în infernul siberian, reluată mereu şi în memoriile
Eufrosiniei Kersnovskaia...
Însă
„binefăcătorii” se amuzau: „Trebuie să ai o inimă de piatră, pentru ca să râzi,
văzând cum plâng în hohote soţiile, cum îşi frâng mâinile mamele... Însă ei –
cei care ne-au eliberat de jugul moşierilor şi capitaliştilor – priveau la ele,
râdeau în hohote, făcând glume deocheate, obscene”.
Nu,
nu, strânsura bolşevică nu avea inimă! Ea, în iunie 1941, în Basarabia, parcă
anunţa prologul cinismului şi barbarei care urmau să se arate în toate ale lor
în lagărele naziste de concentrare. Sufocantele vagoane de animale în care erau
înghesuiţi, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja
cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul
istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii
regizori evrei de la
Hollywood sau „Mosfilm”? Pentru că, domnilor, în acele
vagoane pentru vite au fost umiliţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de
conaţionali de-ai acelora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în „Lista din iunie
1941, Basarabia”! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial
doar să şi... amintim de aşa ceva... de recompensă, adică... pentru că, totuşi,
se tot aminteşte...) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg,
Lista basarabeană (de altfel, şi cu
foarte mulţi evrei în ea) ar putea spori numărul supremelor distincţii...
Aşadar
(aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al „Listei din iunie 1941”?! Să-şi treacă privirea
peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat,
îmi permit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră
loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre
miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creaţie divină...
În
vagon se afla şi o domnişoară, elevă în clasele superioare. Muza, pare-se, se
numea. Tinerii din Soroca se topeau de drag de ea. Se afla în vagonul
blestemului împreună cu doi dintre cei care îi făceau curte – Lotar şi Minca,
şi îi era groaznic de ruşine – vă imaginaţi! – să-şi facă şi ea nevoile acolo,
deschis, în prezenţa necunoscuţilor speriaţi; să se ducă la jgheabul de lemn,
să se aşeze în necuviincioasă poziţie şi să... Din cauza refuzului de a decădea
până la acest gest animalic, biata elevă se alesese cu o paralizie spasmodică a
sfincterului. „O, oameni buni! Cei dintre voi care cunosc ce înseamnă ruşinea –
arzătoarea, chinuitoarea ruşine, – ce insuportabile erau toate astea! În Rusia,
multe lucruri sunt înţelese altfel: la şcoală se obişnuieşte să se meargă cu
gloata la closet; la baie, femei de orice vârstă se află goale împreună; în
sfârşit, foarte mulţi oameni au trecut prin puşcărie, unde sentimentul de
ruşine nu mai există. Chiar şi controlul medical e făcut fără a ţine cont de
ruşine! Însă la noi în Basarabia, unde mama nicicând nu se va arăta goală în
faţa fiicei, iar tatăl – în faţa fiului, părea ruşinos până şi să-ţi vezi
propria imagine în oglindă. Iar aici, faţă de toţi...”, îşi aminteşte ex-boieroaica
de Soroca.
Cineva
mai încearcă să facă, la acel loc... – scandalos, umilitor?... – noţiunile
prind a se deforma, grotesc, a se vida de sens, a se... – oricum, cineva
încearcă să facă la acel jgheab al osândei paravan ba cu vreun cearşaf, ba cu
un şal... În timp ce în vagonul vecin se declanşa calvarul unei naşteri în
captivitate şi batjocură! Pentru că ce fel de naştere era, Domnule
Hollywood?... Mai venea pe (ne)lume un copil, ca să se adauge nenorocirii altor
18 minori, care fuseseră închişi acolo împreună cu părinţii lor! Iar mama care
născuse era însoţită de... 12 alţi copii! A treisprezecea, venise pe lume...
nu, – venise în închisoare! – o fetiţă. Avea unghişoarele vinete, semn că se
născuse înainte de vreme. Mama sângerează neîntrerupt. Ex-boieroaica, amazoana
Kersnovskaia, medic veterinar de profesie, înţelegea multe lucruri şi la
suferinţele omeneşti, încercând să o ajute pe acea nenorocită, dusă în sclavie
cu tot cu rodul şi rostul ei de o viaţă: cu cei 13 copii..
Domnule
Hollywood, eventual – domnule Steven Spielberg, luaţi aminte, dacă e posibil,
şi la alte liste. Fie şi la următoarea, alcătuită în baza „conţinutului” acelui
vagon pentru animale, în care se afla şi duduca Kersnovskaia, peste ani de
suferinţă – memorialista timpurilor de dezastru în cauză; duduca ce avea să
reproducă şi un Pomelnic: pentru sănătate
sau pentru moarte? – astfel se intitulează unul dintre capitolele
cutremurătorului volum „Cât valorează un om”. Dintre cele peste patruzeci de
suflete omeneşti, care fuseseră încarcerate în vagon, autoarea nu le-a reţinut
pe toate, însă o parte dintre ele – da, le aminteşte, mai specificând că, din
câte avea să afle, nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca:
Meier
Barzac (50 de ani), patronul unui magazin de încălţăminte. Cu familia: soţia
bolnavă de diabet şi doi copii, de 8 şi 14 ani. Şi mama sa de 92 de ani.
Daniil
Barzac, fratele mai mic al lui Meier, patron de birt. Cu soţia – extrem de
frumoasă, şi fiul de vreo 6 ani. (Deja din Gulag, Kersnovskaia îşi aminteşte că
îl văzuse, „într-o scenă de ev mediu”, cum se zvârcolea la picioarele unui
mahăr, smulgându-şi părul din cap, sărutându-i picioarele, implorându-l să-şi
schimbe furia în milă.)
Zeilic
Malcic, patronul unei prăvălii. (Atenţie, domnule regizor, domnule Hollywood, –
să-i urmăriţi destinul: peste câteva luni, în Gulag, lui Zeilic i-a fost scos
un ochi de un disperat care, sărind pe umerii vecinului său, călca direct peste
creştetele gloatei ce se înghesuia la ghişeul de unde se elibera hrana, – el,
să ajungă înaintea altora! Mai apoi, Zeilic a fost găsit spânzurat în pădure,
iar cineva din rudele sale s-a înecat...)
O
tânără pereche de evrei, cu un băieţel de vreo şase anişori, vioi, neliniştit,
care se interesa dacă va fi posibil să întâlnească în taiga vreun tigru...
O
tânără de o frumuseţe rară, ce se căsătorise cu un dughenar bogat, ridicat şi
el, împreună cu fiul de vreo 6 ani. Ea nu-şi putea ierta prostia de a se fi
legat sub pirostrii cu un bătrân, cu gândul la moştenire, dar, iată, nimerise
în vagonul pentru animale ce o ducea în ocna deportării!
Învăţătoarea
Ana Muntean împreună cu fiul-student, pe care Kersnovskaia îi consideră cei mai
simpatici şi mai inteligenţi din vacarmul vagonului infernal.
O
altă învăţătoare împreună cu fiul-student.
Mulţi
ţărani, necunoscuţi. Printre care o săteancă împreună cu o fiică şi doi
feciori. Biata de ea, atât de mult se pierduse cu firea, încât luase de
acasă... o glastră cu muşcată, iar fiica – un felinar aprins! (Recunoaşteţi,
domnule Hollywood, şi aceste amănunte ar fi de mare efect în posibilul film
cutremurător Lista basarabeană!)
O
preoteasă, două reprezentante ale „profesiei libere” – prostituate din Soroca.
Surori, de altfel. Şi de o ţinută plină de demnitate... În comparaţie cu o altă
prostituată, din Bălţi, dezmăţată, lipsită de scrupule care, curând, sub
pretextul că e femeie de serviciu, fusese luată în vagonul vecin, unde era
exploatată nesăţios de ostaşii care escortau eşalonul.
O
fostă morăreasă care, măcinată de beţie, decăzuse rău de tot.
Şi
mulţi alţii dintre cei peste 40 de nenorociţi închişi în acel vagon pentru
vite... Ceva din... mai ceva decât „Din adâncuri”-le piesei lui Gorki...
Dar,
domnule Hollywood, dat fiind că eşti un celebru producător de filme, dat fiind
că eşti un neîntrecut maestru în această a şaptea artă, bineînţeles că vei
accepta să mai detaliem puţin, să mai schimbăm planurile, optica, racursiul şi
toate celelalte, spre a puncta şi cu alte detalii care fac „sarea şi piperul” –
ba nu – fac smoala şi infernul! – unei opere de... artă (dacă nu e un
sacrilegiu să amintim de asta...).
Deci,
să aducem în plan mare unele momente, portrete din acea uriaşă, groaznică
tragedie: bătrâna Barzac de 92 de ani! (ce vroia diavolul roşu de la un biet
suflet ce-şi putea deja număra ultimele respiraţii?); băieţaşul de 6-7 ani, ce
se interesează dacă în taiga ar putea să întâlnească... un tigru; alt
preadolescent – epileptic; tânăra frumoasă care nu-şi poate ierta că s-a
căsătorit, din interes, cu un târgoveţ bătrân şi, în loc să ajungă la bogăţia
lui, ajunge-va în Siberia (ştii dumneata, domnule regizor, cum să scoţi în
relief „cazul”: un monolog, un aparteu, ceva basarabean-shakespearean...);
duduiţa care suferă îngrozitor, pentru că nu se hotărăşte să-şi facă nevoile
direct în faţa celorlalţi inşi din vagon, în special – în prezenţa celui care
îi făcuse curte; preoteasa Lupuşor (în filme, feţele bisericeşti sau cele
legate de ele arată oarecum deosebit, sobru, creează atmosferă, nu?...); două
prostituate-surori din Soroca; o prostituată din Bălţi care, să vezi, nu se
pierde, ci ajunge „dereticătoare” în vagonul vecin, de serviciu (peste 2-3
pagini, o precizare a autoarei: la prostituată intrau oştenii de escortă, îşi
făceau treburile dezmăţului direct acolo, în vagon. Odată, la faţa locului
apare şi comandantul eşalonului, pe care protagonista-memorialista noastră
Kersnovskaia îl roagă să pună capăt dezmăţului, pentru că, vedeţi, tovarăşe
şef, aici, cu noi, mai sunt şi copii. Iar gradatul ce credeţi că-i
răspunde? – Sunt sigur, domnule Hollywood,
veţi aprecia la justa valoare replica, deoarece sunteţi obişnuit să angajaţi,
pentru filme, virtuozi ai dialogului; pe lângă cele ce dă scenaristul, există
munca-arta dialoghiştilor – zice acel mucalit, pervertit, cinic ins: „Da, vă
înţeleg: ea, prostituata, e oarecum nemulţumită că a fost egalată cu dumneata,
fostă moşiereasă. Dar ce să-i faci? Va trebui să vă suporte societatea!”).
Apoi,
precum înşiruie Kersnovskaia în acel „Pomelnic: pentru sănătate sau pentru
moarte?”, printre captivi se află şi o păstoriţă, o ciobăniţă (de altfel, pe
alocuri, felul de a fi – răzbătător, perseverent al ex-moşieresei basarabene
îmi aminteşte cât de cât de Vitoria Lipan...)
ce luase cu ea ghiveciul cu muşcată, iar fiică-sa – felinarul aprins.
Unde, încotro să lumineze? O flăcăruie aprinsă în Basarabia în speranţa de a
lumina în iadul siberian, sovietic?...
Şi-apoi
trebuie să recunoaşteţi că autoarea memoriilor posedă cu adevărat spirit de
observaţie şi articulaţie specific scriitorilor, creatorilor adevăraţi. De
pildă, vorbind despre Zeilic Malcic, cofetar, atunci când, la Floreşti, a fost răzleţit
de soţie şi fiu, le-a dat acestora toate lucrurile pe care reuşiseră să le ia
cu ei, el lăsându-şi doar... „o oală de noapte, verde”, care ajunsese obiectul
invidiei generale, dat fiind că Zeilic avea, totuşi, un vas în care să-şi
primească hrana...
Domnule
(eventual) regizor, nu am făcut decât să remarc câteva detalii,
excepţional-zguduitoare din potenţialul dumitale film; detalii culese doar de
pe o pagină din memoriile duducii Eufrosinia Kersnovskaia; dar imaginaţi-vă
câte sunt ele, cutremurătoarele, în cele 12 caiete ale volumului „Cât valorează
un om”, ce are sute şi sute de pagini, plus peste 700 de desene şi acuarele ale
autoarei! Pentru că filmul trebuie să aibă şi un pictor, nu?... (Şi) din toate
astea se înţelege că cacofonicul comunism a fost primul – înaintea nazismului!
– cel care a început a împinge omul în animalitate, a-l arunca în abjecţie, în
insignifianţă!
Ar
mai fi nevoie şi de alte groaznice detalii din eventualul scenariu încă
nescris, din eventualul film „Lista unui vagon” încă neturnat, pentru atâtea
Oscaruri care încă nu au fost acordate?!... Dar, în genere, de ce s-ar acorda
Oscaruri pentru marile filmele despre nimicnicia, despre mizeria omenească;
despre barbaria comunistă sau cea nazistă?... Nu ştiu dacă am sau nu dreptate,
întrebând. Însă e o întrebare,
totuşi...
Apropo,
domnule Hollywood, dacă tot sunteţi de pe meleaguri americane, vreau să vă spun
că şi memorialista noastră, Eufrosinia Kersnovskaia, recurge la o paralelă
literară peste un şir de meridiane geografice – iat-o, de la gările
deportării-disperării, unde, pe linie moartă, stau vagoanele pentru vite, ticsite
cu oameni: „Ce am reţinut eu mai acut-dureros în primele zile de captivitate?...
Trierea? Răzleţirea? Sfâşierea familiilor? Ceva asemănător scenelor pe care le
descrie Beecher-Stowe în „Coliba unchiului Tom”, când familiile de negri sunt
vândute pe părţi. Numai că aici nu era vorba de negri. Şi toate astea se
întâmplau în secolul XX”... – Eh, matuşkă Rusia, ajuns-ai tu precum cea care,
ca ieri-alaltăieri, ţinea atât de mult la tine, poate că te iubea cu adevărat,
să te asemene – şi pe drept! – unei nenorocite ţări sclavagiste... În plin secol XX... Cum ai vrea atunci tu,
matuşkă, să te îndrăgească „întreaga omenire”, căreia îi promiţi eliberarea
prin exportul de revoluţie proletară care, de fapt, e una – proclet...ară?! Cum
să te iubească străinii, dacă până şi ai tăi se lasă de tine?
5. Dumerirea
Oricât
ai fi de încrezătoare în forţele şi capacităţile tale, oricât de optimistă ai părea
în ziua de mâine-poimâine, ce ar putea să-ţi rezolve, totuşi, ecuaţiile
dramatice ale destinului, în care necazurile te vor descătuşa; oricât de
independentă te-ai simţi în felul de a fi şi de – da! – amazoană de pe malul
Nistrului, domnişoară Kersnovskaia, odată ajunsă într-un vagon pentru vite, ca
într-o anticameră a infernului, nu puteai să o ţii una şi bună că, la urma
urmei, ei, tovarăşii, sunt conaţionalii mei, ruşi, şi eu îi iubesc şi pe
dânşii, şi Rusia, că...
Nu,
duducă, în vagonul pentru dobitoace conştiinţa omului liber ca ieri, astăzi –
încarcerată şi ea, conştiinţa, face un salt dureros, unicul posibil – întru
dumerire, întru reevaluare şi reproiectare a tot ceea ce înseamnă viaţa umană...
...
Acolo, în vagonul umilinţei, în subconştientul Eufrosiniei Kersnovskaia se
zămisliseră primele detalii pentru viitoarea, zguduitoare carte de mărturii
„Cât valorează un om”... Acolo, într-un vagon pentru transportul animalelor,
unde suprema creatură a Lui Dumnezeu, omul, nu valorează nimic...
Dureros,
sfâşietor, în atare vagon văzul conştiinţei devine acut, necruţător, aducând în
lumina sa primele rememorări ale cauzelor care te-au adus în situaţia de a nu
valora absolut nimic ca om; cauze şi efecte pe care le-ai fi putut evita,
dacă... Da, dacă erai mai perspicace, mai bine informat(ă), mai puţin...
încăpăţânat(ă), credul(ă), optimist(ă), mai...
Primele
rememorări, primele regrete, primele dumeriri ale ex-moşieresei din părţile
Sorocii, de pe malul drept al Nistrului, căreia, până în iunie 1940, nici nu
i-ar fi venit să-şi imagineze că, în afară de Occident, ar mai exista şi Estul
bolşevizat. Se mai auzea oarece despre ororile şi terorile declanşate de
stalinism în anul 1937, însă veştile erau prea monstruoase, pentru ca să poată
fi crezute. Într-o ţară civilizată, cum era totuşi România, informaţiile despre
sălbăticiile ruso-bolşevice, despre Gulag păreau să ţină de domeniul
fanteziilor, al născocirilor rău intenţionate la adresa „primului stat al
muncitorilor şi ţăranilor”... Unde mai pui că şi în România apăreau deja
grupuri de adepţi ai bolşevismului.
Dacă,
în principiu, duduca boieroaică se prenumăra printre cei care încercau să se
ţină la curent cu evenimentele politice din lume, inclusiv cu cele din
apropierea nemijlocită a frontierei ţării – de dincolo de Nistru, în vagonul
destinat vitelor dânsa regreta că, la un moment dat, pierduse acest interes.
Inclusiv, după „eliberare”. E adevărat, ziarele erau deja doar sovietice,
plictisitoare prin frazeologia lor găunoasă. Rămânea radioul... În regiunea
lor, posibil ca aparatul de radio
de marcă „Luxor” să fi fost primul – îl
adusese mama, de la
Bucureşti, prin 1928. Mama – împătimită de muzică, stând în
preajma radioului, ascultând concertele transmise din Viena, Paris,
entuziasmându-se, încântată, – reacţii afective pe care şi le transmitea şi
celorlalţi din familie, de unde şi înduioşătoarea remarcă a fiicei ajunsă în
vagonul pentru animale: „Micul nostru «Luxor»! Tu m-ai familiarizat cu muzica
lui Beethoven şi Ceaikovski, mi-ai dat posibilitatea să ascult opere transmise
de la Moscova
şi, în sfârşit, tu (mai bine zis, amintirile despre tine) aţi alungat Moartea,
care ridicase coasa asupra mea, în anul 1942, în temniţa din Barnaul”.
Planurile
rememorărilor şi regretelor, mărturisirilor şi dumeririlor se suprapun, se
întretaie, se învălmăşesc, obsesiv, chinuitor. Duduca Eufrosinia Kersnovskaia
regretă că, la un moment dat, încetase să se mai intereseze de politică: „Eu
uitasem unul dintre aforismele lui Hitler, la care merita să meditezi: dacă nu
te interesezi tu de politică, politica se va interesa de tine. Din acel moment
– vai de capul tău! Însă ar fi mai corect să dezvolţi această idee în felul
următor: te interesezi sau nu de politică, însă dacă ea este la cheremul unei
clici de indivizi plini de cruzime, fără suflet şi, vârf la toate, proşti, în
faţa cruzimii lor generată de frică eşti neputincios”.
Regretul
că nu a fost atentă la... antene: pe 11 iunie 1941 se dăduse ordin să se scoată
antenele şi să fie predate autorităţilor bolşevice toate aparatele de radio.
Dar deja se ştia, din câte transmiteau bulgarii, că, în Basarabia, sovieticii
pun la cale nişte acţiuni de masă. Iar ca poimâine, pe 13 iunie, avea să vină
„cea din urmă zi de viaţă „paşnică”... În ultimele clipe dându-şi seama ce
urmează să se întâmple – deportarea! – Eufrosinia Kersnovskaia se gândeşte ce
lovitură va fi această neagră veste pentru mama ei refugiată în dreapta
Prutului şi, cu naivă ingeniozitate, procură 6 cărţi poştale, pe care scrie
diverse „noutăţi”, datate cu o altă lună: pe 20 iunie, chipurile, munceşte la
vie şi, slavă Domnului, o duce bine: sănătoasă, liniştită, atitudinea
autorităţilor este bună; pe ilustrata din iulie – că e la recoltare, apoi la
fermă; în august descrie treieratul, iar pentru septembrie, octombrie,
noiembrie potriveşte alte lucrări sezoniere... Iar încolo?...
Nu,
optimista ex-boieroaică nu se îndoia că, până în decembrie, totul se va rezolva
şi ea va fi, bine mersi, volnică şi... Şi mai cum? Lasă cărţile poştale unei
prietene, rugând-o să le pună în cutia poştală exact la intervalele de timp
indicate în ele... După care, memorialista scrie: „Cu inima uşurată m-am dus
să-mi bag capul în ştreang”. Vânată şi ea, urcată în maşina plângerii, dusă la
gară, izbită în vagonul pentru vite... „Astfel se rupsese cordonul ombilical
care mă lega de patrie. Nu de cea, despre care se rostesc discursuri pompoase,
ci de cea, a cărei pământ nu poate fi luat pe tălpile încălţărilor tale. Adio,
Ţepilova! Întregul meu trecut, adio!”
Peste
câteva luni, în blestemata taiga din Harâm, lângă un focuşor bicisnic, cu care
se apăra cât de cât de cruzime ţânţarilor-noian, îşi tot repeta în gând: „Slavă
Domnului că am trimis mama peste hotare!” După care îşi amintea cu amărăciune,
că cineva din sat îi spusese şi ei să plece cât mai departe, să se tăinuiască,
ba chiar, un timp, se mai putea pleca peste Prut. Din nenorocire, s-a lăsat la
voia întâmplării, preluându-şi drept deviză spusa Jannei d’Arc: „Advienne que pourra!” (Fie ce o fi!).
„Dar, urmându-i exemplul, nu trebuie să uităm că ea a fost arsă pe rug”,
conchide duduca soroceană cu amară ironie acolo, lângă focul din taiga... Ce
alta îi mai rămânea decât să... filozofeze, să filozofeze, să tot
filozofeze?... Pentru că, vedeţi dumneavoastră: „Unghiul de vedere al iepurelui
e de 280 de grade, mai că circular. Pentru o astfel de deschidere l-a pregătit
mama-natură, dar, mai bine zis – frica. Pe când omul totdeauna nu vede decât o
singură parte şi, adeseori, pe cea pe care chiar doreşte să o vadă. Plus la
asta, omul însuşi îşi pune ochelari de cal. Ba chiar şi ceea ce cade în unghiul
său de vedere el nu percepe totdeauna corect”. Etcetera. Iar respectivul
capitol din cartea de memorii „Cât valorează un om” se intitulează: „Iepurele,
filozofia şi optimismul”. Deja – fostul optimism... Sau, catastrofal de
împuţinatul optimism... Iar bietul iepure, ca simbol al fricii, ce putea să
facă? – Vede el la 280 de grade, dar tot în bestiarul neputinţei rămâne, în
afara zodiacului, ca şi cum înafara unui destin, în genere...
6. Dincolo de obeliscul „Europa – Asia”
Trenul înaintează anevoios, sufocant,
groaznic. Cei din vagoanele pentru animale trec prin Ucraina, despre care
duduca Eufrosinia se întreabă mirată, nedumerită: „Unde eşti tu, frumoasă
Ucraină cu grădiniţe de vişini, cu albi pereţi văruiţi? Unde eşti?”
Trenul
trece prin preajma satelor în care foarte multe case erau cu ferestrele şi
uşile bătute în scânduri. Se vedeau şi un fel de semi-bordeie, acoperite cu paie
sau brazde de iarbă... Iar câmpurile! Imense, nemărginite... Numai că e de
neînţeles cu ce au fost ele semănate – cu grâu? Cu rapiţă? Cu pălămidă?... Unde
sunt agronomii? Nu! Bogata Ucraină arăta nici pe departe sărbătorească.
Dar
iată şi Poltava. Livezi. Multe livezi. Dintr-o dată adie a ceva natal –
aminteşte de Basarabia. Dar de ce sunt ele într-o stare atât de jalnică? Ramuri
uscate, ba chiar arbori întregi fără viaţă. Neîngrijite... „Nu astfel ne
imaginasem noi orânduirea colhoznică!”, conchide tânăra ex-moşiereasă.
Iar oraşul Kuibîşev aduce a sat uriaş de
izbe cu un nivel sau două, negre, murdare. Uimeşte absenţa copacilor,
grădinilor. Gunoaie, coşuri, murdărie şi fum, funingine. (Subsemnatul poate
confirma că, şi prin 1969, când, student la jurnalism, a vizitat acest oraş de
pe Volga care mai avea un aspect ce nu-l deosebea cu mult de cele văzute de
Eufrosinia Kersnovskaia în 1941...)
Începând
cu staţia de triere Ufa-Celeabinsk, gardienii din escortă se înrăiesc şi mai
mult, în atitudinile lor fiind deja evidentă o duşmănie făţişă, ce luase locul
atitudinii batjocoritoare de până atunci. Cineva dintre bieţii basarabeni
găseşte o comparaţie oarecum de la... baştină: „Au devenit răi ca nişte
viespi”.
Eşaloanele
infernului trec linia „de demarcaţia” Europa-Asia, ceea ce o face pe viitoarea
memorialistă să mediteze: „De parcă deja s-a încheiat şi anul din ziua în care
Asia a trecut peste Nistru, la noi, în Europa. Şi totuşi, inima se înfioară
când pe alături se perindă un simplu obelisc de piatră, pe o aripă a lui fiind
scris „Europa” şi indicată distanţa până la Moscova, nu am reţinut care ar fi fost, totuşi,
în schimb priveam cu ochii ţintă spre inscripţia „Asia” şi „8000 km.”, ce se
depărta în goană îndărăt”.
La
o staţie oarecare, de vagonul ticsit cu basarabeni se apropie un muncitor
oarecare, întrebând de unde ar fi necăjiţii, însă este gonit de santinelă, la
care curiosul şi curajosul siberian zice: „Nu va mai rămas vouă mult să goniţi
sub armă muieri şi copii! Curând pe voi înşivă o să vă bage în astfel de
vagoane! Nu a mai rămas mult...”
Din
păcate, însă, avea să mai rămână – mult şi timpul de batjocorire a omului, şi
spaţiul duşmănos de exilare şi de încarcerare. Întreaga Rusie bolşevică era o
închisoare otova, de nu se mai putea şti care sunt călăii şi care jertfele,
unde ar fi viitorii călăi şi viitoarele lor jertfe. Din vreme în vreme, câte un
mahăr răsărit din foştii exilaţi, la rândul său ajuns el însuşi torţionar,
adună, serile, în club tăietorii de pădure sleiţi, lihniţi de foame,
strigându-le, în special basarabenilor, una şi aceeaşi: „Noi o să vă nimicim,
fasciştilor”.
Şi
totuşi, deocamdată ex-moşiereasa nu pricepe explicit, precum li se întâmplă şi
altora, că, în realitate, călăii stalinismului nu aveau nevoie de munca
exilaţilor, ocnaşilor, ci ardeau de dorinţa de a lichida „elementul nedorit”,
pentru a obţine supunerea necondiţionată a celorlalţi.
Kersnovskaia
constată că, de fapt, aceea nu mai era viaţă, ci o agonie, amplificată şi de
atitudinea ostilă a localnicilor care ar fi putut fi şi ei nişte.... dislocaţi,
expatriaţi, dar din vremi mai vechi. Aceştia considerau că le-au fost aduşi pe
cap nişte trântori, nişte chiriaşi cu pensiune, nu altceva. Iar duşmănia lor
agresivă pornea nu numai din considerentul că basarabenii aduşi în vagoane pentru
animale le-ar fi concurenţi pentru pâinea atât de puţină acolo, în Siberia, ci
şi din resentimentul că, în timp ce ei sufereau, mureau de foame, alţii acolo,
dincolo de Nistru, în România, în Europa trăiau în belşug şi linişte, încrezuţi
în ziua de mâine. „Iar această invidie retrospectivă e foarte puternică”,
remarcă autoarea memoriilor. În special acolo unde domnesc Regele-Foame şi
ministrul său plenipotenţiar – mahărul abject, nemilos, călăul, torţionarul...”
Dezastru
în materialitate, dezastru în moralitate. Domnule Hollywooud, vă amintiţi de
acuplările santinelă-prostituată din vagonul ticsit cu biete fiinţe nevinovate?
Păi, compatrioţilor noştri dezastrul moral abia prindea a li se releva: în
URSS, „ele” – prostituarea, depravarea, sodomia (şi... gomoria-blenoragia) erau
la ele acasă! După ce ajung în Siberia, la locul de deportare şi caznă,
preoteasa Grecu îi spune Eufrosiniei că este revoltată de neruşinarea fetişcanelor
pe care oricine dintre tăietorii de pădure le poate cumpăra pentru un blid de
zeamă lungă. Şi nici că s-ar depărta, s-ar tăinui: îşi ridică poalele direct
aici, la colţul barăcii. Până şi fetiţele de 8-10 ani cântă ceastuşte
licenţioase despre perversităţi greţoase.
De unde şi constatarea memorialistei căreia i
se pare că intelectul ei cedează, clachează, nu o singură dată o dă în nerozie:
„Întru îndreptăţirea prostiei mele aş putea invoca doar că, din ziua în care am
fost ridicaţi din Basarabia, am cunoscut atâtea lucruri incredibile, încât «busola
mea s-a demagnetizat» şi eu am încetat de a-i mai crede propriei logici.
Hotarul dintre credibil şi incredibil a dispărut”. Unde mai pui că e uşor să
crezi anume în ceea ce vrei să crezi! Şi nu fără temei se spune că mai
îngrozitoare dintre torturile morale este cea la care omul e supus de propria
speranţă. „Pe de altă parte, fără speranţă nu există viaţă. Iar mie mi se
părea, sau îmi ziceam astfel: nu ai la ce spera, însă de încercat ar trebui să
încerci să o faci”.
Pomenindu-se
în captivitatea Gulagului, tânăra amazoană îşi impune un principiu, printre mai
multe posibile, de a înţelege şi aplica adagiul poetului – „o luptă‑i viaţa; deci te luptă” să nu se lase pradă
gândurilor rele, să nu permită ca acestea să prevaleze asupra voinţei şi
vieţii, pentru că, iminent, ele duc omul la pierzanie. Ca şi roiurile de
insecte neobişnuit de agresive în taiga. Duduca chiar numără ţânţarii pe care i-a
lichidat. „Niciodată nu am să uit primul meu «vânat». Numai sub maiou a fost să
ucid 312 bucăţi! A doua zi – 238; în a treia – 112. Dacă fiecare dintre insecte
m-ar fi înţepat doar de 10 ori, s-ar fi adunat mai mult de 3 mii de înţepături!
Mai poţi să te odihneşti liniştit?”
Frumoasă,
mândră, precum se considera şi era văzută de soroceni, duduca se pomeneşte de-a
dreptul dezorientată, când cineva i se adresează cu: „Să fii sănătoasă,
mătuşică!” „Bineînţeles, m-a uluit că acel bunic, care nu avea mai puţin de 60
de ani, ba chiar 70 împliniţi, mi se adresase cu apelativul «mătuşică». Iar eu
nu împlinisem decât 33 de ani. «Doamne, la ce am ajuns, în ce m-am transformat»,
mi-am zis. Uite că un smiorcăit mă numeşte mătuşică! Pe când acum câteva luni
nimeni nu mi-ar fi dat mai mult de optsprezece-douăzeci de ani!”
Gulagul
umileşte, degradează, dezumanizează. Eufrosinia se întreabă dacă, în acele
condiţii, ar mai fi putut să se salveze cineva dintre basarabenii deportaţi sau
dânşii erau condamnaţi pieirii toţi până la unul. Foarte mulţi – da, nu vor mai
ajunge să rămână în viaţă. Unii însă ar fi avut norocul să supravieţuiască. „În
comparaţie cu mine, unii dintre ei aveau mult mai multe şanse. Când au fost
ridicaţi de pe la casele lor, reuşiseră să ia cu dânşii tot ce aveau mai de
preţ: bani, bijuterii, diferite lucruri. Având bani în plus faţă de cei care ne
erau plătiţi iregular, ei nu se vedeau nevoiţi să lucreze pe stomacul gol 2-3
zile la rând. Lucrurile aduse din Basarabia le schimbau cu populaţia autohtonă
pe cele necesare: carne, varză, cartofi de mărimea nucii, peşte, ciuperci.
Având bijuterii, obiecte de preţ... Păi, aici nu e complicat să pricepi ce şi
cum, în primul rând cu ele putându-şi câştiga protecţia şefilor”.
Repet:
în timpul lecturii memoriilor, nu o singură dată încerci certitudinea că
Eufrosinia Kersnovskaia este un scriitor autentic, de o stilistică sobră ce
orchestrează sub aspect caleidoscopic un simţ de observaţie extraordinar, mai
bine zis – liniile de subiect, ideaţia, detaliile pe care le reţine, plus
plasticitatea portretistică a autoarei care, amintim, a fost şi pictoriţă,
ilustrându-şi cele 12 caiete de ego-text cu zeci şi zeci de imagini, cu personaje,
scene, situaţii-„explicaţii”, să le spun aşa. Naratoarei îi reuşesc atât
portretele individuale, cât şi cele colective, unul dintre acestea fiind al
tinerilor colhoznici, aduşi la muncă la
Anga şi care cumpărau fetişcanele localnice pe un blid cu ceva
mâncare. Tinerii de 17-18 ani erau angajaţi la cositul fânului. Ex-moşiereasa descoperă
în ei, generalizat, un fel de seminţenie umană mai specială: trăsăturile feţei,
figura, poziţia capului, braţele lungi cu degete subţiri – toate astea duceau
la gândul că ei nu au fost născuţi de localnicii ajunşi a munci în libertate,
cam toţi aceşti trăitori ai taigalei –
cu frunţile înguste şi nasurile turtite. Chiar dacă aveau în picioare opinci
sau un fel de cizme (tuni) din piele moale şi fără pingele, îmbrăcaţi în boarfe
colhoznice, de colectivă, ei uimeau prin faptul că, deseori, cântau romanţe de
Ceaikovski, Glinka şi chiar arii din opere celebre. Vorbeau injurios, cu
deocheate licenţiozităţi siberiene, însă printre acestea apăreau şi întorsături
de fraze şi idei surprinzătoare pentru fundăturile taigalei. Aceasta în pofida faptului că flăcăuanii erau
slab alfabetizaţi sau de-a dreptul analfabeţi. Lipsiţi de bună creştere şi
elementară decenţă, cosaşii ambulanţi se dedau dezmăţului în ochii întregii
lumi, ba chiar se dovedeau capabili de gelozie, aşa, ca nişte Don Juani, ca
nişte „călăreţi fără cap”, cum li se mai spune, ajunşi Othello...
Ce
şi cum i-a adus pe aceşti tineri „atipici” în Siberia? „Se spunea că ar fi fost
copiii deportaţilor care şi-au pierdut părinţii şi „înfiaţi” de colhozuri.
«Părinţi pierduţi»?... Sau poate aceştia muriseră la foametea din anul ’33?
Numai că atunci, în primul rând, mureau copiii. Sau poate că părinţii li se
pierduseră în anul ’37, cel mai groaznic an al terorii staliniste? Sau poate
părinţii le mai erau în viaţă, însă în închisori, iar copiii le fuseseră luaţi,
cum le-au fost luaţi basarabencelor soţii, feciorii?”
Iar
peste câteva pagini memorialista se întreabă: „Unde s-au prăpăstuit acei flăcăi
înalţi, ce păşeau atât de semeţ prin Norilsk? Distrofia alimentară, dizenteria
cronică, toate formele de tuberculoză au făcut din ei schelete mari, pe care
stătea întinsă o piele gri solzoasă şi care, unul după altul, s-au călătorit în
mormintele comune de la poalele muntelui Şmidt”.
Iar
printre tineri – şi Paşka, flăcăuan la 18 ani, măcinat de tuberculoză. Tăietor
de pădure. Iubeşte cărţile, în firea sa fiind el însuşi scriitor, poet. Şi încă
pictor: desenează cu un vreasc pe nisip, dat fiind că hârtia lipseşte, iar în
taiga pământul nu e decât ceea ce înseamnă turbă şi nisip.
...Da,
ne amintim, o scenă din Biblie – şi Isus se întoarse de la apostoli, şi
scrisese ceva pe ţărână, cu un ram...
Ce
a-i scris, totuşi, Doamne, atunci?... Nu cumva şi despre robii tăi, românii basarabeni,
ce aveau să fie aruncaţi în iadul siberian?
7. România/Basarabia versus Rusia. Pro şi contra
Duduca
ex-moşiereasă îşi descrie viaţa în Basarabia cu înflăcărarea, vitalitatea,
agerimea unei permanente „ieşiri din situaţie/ situaţii” de amazoană a
sud-estului european. Este unică în felul ei, nu numai de a trăi – de a fi
trăit, – şi de a-şi aminti, ci – şi de a povesti. Are nerv. Dar, oricât ar ţine
să fie obiectivă, imparţială, autoarea nu poate face abstracţie de faptul că se
trage din greci sau polonezi, că îi iubeşte pe ruşi, că nu-i urăşte, totuşi, pe
români, că este din viţă nobiliară, dar ataşată „claselor de jos”, că... – în
fine, toate astea şi altele nu pot „salva” (şi nici n-ar fi trebuit să o facă,
pentru că modul de a mărturisi nu înseamnă – pardon! – intenţie de... crimă
premeditată) de ceea ce spune Norbert Sullamy în „Dicţionarul de psihologie”
din celebra colecţie „Larousse”: „Amintirea evocată este totdeauna falsificată,
deoarece corespunde unei reconstrucţii a inteligenţei. Memoria nu este un automatism
cerebral, ci un act al psihismului, expresia persoanei în întregul ei”.
Ei bine, tocmai persoana tinerei Eufrosinia Kersnovskaia pare uneori... fabuloasă, supradimensionată, de un activism şi „descurcătorivism” de invidiat, de o motricitate mai că legendară, ghidată de o fermitate a caracterului, de o voinţă de oţel (sau... oţet!), de o... poziţie uneori incertă în rezolvarea ecuaţiei: România/Basarabia – Rusia/URSS.
În concepţia duducii (ex-)moşierese Moldova Estică (Basarabia) ba că a fost ocupată de armata roşie, ba că eliberată de români, ba că... Să zicem, în acest pasaj din cap. 75, caietul 1: „De fapt, moldovencele noastre nu sunt decât ucrainence românizate...” Nota bene! – iese că basarabenii nu... moldovenizează, ci românizează elementul alogen. Iar pe parcursul celor 12 caiete de memorii apar multe expresii în originalul lor românesc, comentarii, din care se desprind uşoare urme de şovinism în amestec cu cvasi-înduioşarea şi cvasi-empatia faţă de români (ceva mai accentuat – faţă de românii basarabeni, pe care dânsa îi numeşte doar: basarabeni).
Iată unele dintre confuzii. La un moment dat, duduca-boieroaică susţine că: „România era o ţară medievală, feodală, şi când capul familiei devenise o domnişoară, îndată se repeziseră rechinii în speranţa de a se îmbogăţi”.
Dar – atenţie! – în această „ţară feodală”, precum o numeşte, tânăra boieroaică poate munci exact ca în Europa dezvoltată, modernă (şi nu ca în patria bolşevismului, cu adevărat medieval, inchizitorial): „Mi-am zis să-mi obţin independenţa şi pentru aceasta, întâi de toate, mi-am procurat un inventar agricol ideal de la firma «Edelweiss» din Leipzig, considerată cea mai bună în lume”. Sau, în continuare: „Eu (în limba rusă pronumele „eu” este mult mai frecvent, mai «insistent», mai autoritar decât în română – L.B.) am aclimatizat noi soiuri de cereale (secară, orz fără ariste, porumb «Cincuantino»), Camerei Agricole îi livram seminţe de calitate, primind în schimb un tractor pentru prelucrarea pământului. În acelaşi timp, mi-am pus pe roate ferma animalelor de rasă – porcine Lancaster şi ovine-metise Caracul”. Ei bine, pe ariile tinerei boieroaice din Ţepilova-Soroca se regăsea întreaga Europă şi SUA – nu?!
Dar ce (mai) crede, ce ştie duduca moşiereasă despre patria sa adoptivă, blândă, primitoare? (Eufrosinia Kersnovskaia s-a născut la Odessa de unde, salvându-se de urgia ruso-bolşevică, împreună cu părinţii s-a refugiat la moşia lor din... România „feudală, medievală”). Păi, „ştie”, presupune, „bâjbâie”, cum se mai spune, lucruri aproximative. Iar, pe alocuri – dar în puţine, totuşi, – are dreptate, parţială sau deplină. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să o ascultăm şi să fim îngăduitori cu amestecul de adevăruri şi bizarerii, cu inofensivul ei talmeş-balmeş.
În memorii apare un capitol aparte, intitulat: „Basarabia: geografia, etnografia şi limba”, din care aflăm că cititorul are a face cu o noţiune geografică destul de concretă, Basarabia fiind conturată: „la vest – de Prut, la est – de Nistru; la sud – de Dunăre şi Marea Neagră (...) În prezent (când îşi scria memoriile – L.B.) Basarabia ca atare nu există: partea ei centrală cu oraşul Chişinău au smuls-o şi au lipit-o... de Moldova! Dar ce reprezintă aceasta? O republică autonomă pe malul stâng al Nistrului. Cu toate că întreaga lumea ştie că Moldova e o regiune în România, pe râul Moldova. Aberaţie! Precum e o aberaţie şi alfabetul rusesc pentru o limbă romanică, precum este moldoveneasca. Nu se ştie de ce nordul Basarabiei a fost alipit Ucrainei împreună cu oraşul Cernăuţi... Sudul Basarabiei e de asemenea alipit Ucrainei (la fel ca şi Odessa, chiar dacă ştiu toţi că Odessa se deosebeşte de Ierusalim doar prin faptul că în ea nu există arabi)”. La un moment dat (pentru că trebuia să vină şi el!), memorialista se întreabă: „De ce în anul 1918 Basarabia s-a aruncat spre România? Să fi fost cu adevărat o alipire benevolă?”
Bineînţeles că răspunsul nu putea fi decât unul dihotomic: şi da, şi nu. „Da”-ul fiind stimulat şi de faptul că: „românii au promis să facă o reformă agrară, în rezultatul căreia pământurile moşiereşti trebuiau să intre în posesia ţăranilor.
Aşa e, însă puterea sovietică lansase şi mai înainte lozinca «pământul – poporului».
Pământul dintotdeauna a constituit visul ţăranului. Însă el vrea să-l primească pe cale legală, nu prin violenţă. Românii au înţeles bine acest lucru: pământul a fost expropriat de la moşieri şi vândut ţăranilor. Practic, a fost confiscat de la moşieri şi dăruit ţăranilor. Aparent, legalitatea era respectată: moşierii au primit bonuri de expropriere (...), iar ţăranii plăteau statului o arendă eşalonată pe durata a 10 ani... Nici moşierii nu au fost obidiţi, în gospodăria fiecăruia fiind lăsate câte 100 de hectare”.
Apoi (relativ) tânăra moşiereasă de cândva, memorialista trecută deja de 60 de ani, revenită din calvarul Gulagului, cam prinde a amesteca borcanele, căutându-i hibe regimului românesc de atunci, ceea ce nu iese însă că poate scoate „basma curată” bolşevismul rusesc, de o ferocitate inchizitorială. Printre altele, zice că basarabenii au fost supuşi unei... românizări forţate. Iar concluzia merită să fie reprodusă doar pentru insolitul şi ingeniozitatea unei comparaţii pe care o conţine (trebuie să recunoaştem, memorabilă): „Nu fără motiv se spunea că Ciupercă, general-guvernatorul Basarabiei, ar fi meritat ordinul Lenin – pentru modul în care prin şovinismul său neînfrânat a reuşit să facă să pară odios tot ceea ce era românesc”.
Păi, duducă moşiereasă, cum se leagă astea? – am a te întreba. Pentru că generalul Nicolae Ciupercă a fost guvernatorul Basarabiei în scurta perioadă 23 iulie 1941 – 29 martie 1943, iar mătăluţă, duducă, nu aveai cum şti ce se întâmplase atunci, deoarece, în iunie 1941, fuseseşi expediată în Gulag! Prin urmare, nu broda, nu potrivi... anapoda!
Însă observaţia, mai bine zis precizarea aceasta (ar
putea să urmeze şi altele) nu înseamnă că trebuie să renunţăm la principiul
conform căruia, odată şi odată, e necesar să avem curajul să ascultăm/ citim şi
opiniile (despre noi, despre „ai noştri”, în timp, istorie) ale străinilor,
alogenilor sau... cvasi-străinilor. Inclusiv cele ale Eufrosiniei Kersnovskaia,
opinii în baza cărora încerc să glosez, mai întâi, dedublat, apoi, imaginar –
împreunat.
Prin urmare, ce mai spune/ mărturiseşte duduca
Eufrosinia? (Aşa era numită – duduca, precum la B. P.
Hasdeu.) (Pentru a „atenua” neplăcerea
pe care ne-o pot provoca opiniile ce vor urma, să amintim că despre ruşii – ca
şi cum conaţionalii săi – veniţi în 1940, despre armata roşie fosta moşiereasă
din România are păreri... ucigătoare! Asta e: legea compensaţiei...)
În capitolul „Soldatul român” (de fapt, este vorba
de un rus basarabean care ajunsese sergent în armata regală), autoarea face
următoarea remarcă (sigur – neplăcută nouă! Dar ce zice istoria, adevărul ei,
atât cât este?...): „Ofiţerii (de aia şi sunt ei ofiţeri români!) au abandonat
unitatea la voia întâmplării (în 28 iunie 1940 – L.B.) şi pe contul abilităţii sergentului. Sevka, aşa se numea
sergentul, a fost totdeauna un băiat cu spirit practic dezvoltat şi iubitor de
ordine. El a ars arhivele abandonate de şefi, a lăsat naibii bucătăriile de
campanie şi brutăria, pe care nu se ştie de ce le târau spre România. În
schimb, tunurile şi muniţiile le-a adus în bună ordine la podul de la Ungheni. Însă aici peste
el se abătuseră îndoielile: dânsul nu dorea să ajungă în România, însă cum să
dezerteze fără învoire?... Ce-i de făcut? În fine, se apropie de ofiţerul
căruia îi predase, la hotar, tunurile şi muniţiile, cerându-i voie să
dezerteze. Spre fericirea lui, acesta se dovedise a nu fi român, ci ungur.
Superiorul privi cap-picioare copilul ce i se întinsese-strună în faţă şi
întrebă: «Tu ce eşti, român?» – «Nu, eu sunt rus». – «Păi ia şi pleacă la ruşii
tăi!» Sevka îşi aruncă pistolul într-o
căruţă din convoi, dădu drumul calului pe pod, lovindu-l peste crupă, şi o luă
pedestru îndărăt”.
Cam de aici pornise şi marea noastră nedumerire
naţională, marea confuzie soră cu laşitatea,
– adică, problema aia cu barem să se fi tras un foc de armă atunci, la
abandonarea Basarabiei...
8. Păcatele tinereţii
…Şi vă spuneam – sau doar vă dam de înţeles, că
foarte optimista şi vitalista duducă basarabeană uneori cam călcase în
străchini, încercând să comploteze contra patriei sale adoptive. De, păcatele
tinereţii... Pentru că îşi aminteşte, deja „tovarăşa” Kersnovskaia: „Astea s-au
întâmplat prin 1924. Dintr-o dată, Italia şi România şi-au amintit de rudenia
lor: pentru că romanii îşi exilau ocnaşii în Dacia, pe malurile Dunării. (Uite,
duducă, nu-mi pot da seama dacă poetul Ovidius ar fi căzut sub incidenţa
noţiunii matale de «katorjnik» (ocnaş)... – L. B.). Din această cauză
s-a aprins, brusc, o mare prietenie. Însă problema nu ţinea de faptul că
Romulus şi Remus, întemeietorii oraşului Roma, ar fi supt de la o lupoaică, ci
că Mussolini, fondatorul imperiului italian, ar fi supt cu plăcere petrolul
românesc!... Astfel că la noi la
Chişinău a sosit mareşalul Spoletti cu corpul său de generali
şi îi aduse oraşului Chişinău de la oraşul înfrăţit Roma statuia lupoaicei, la
care sug doi prunci – Romulus şi Remus. Statuia urma să fie dezvelită la 10
mai, de Ziua Unirii Principatelor, într-o atmosferă foarte solemnă. Un grup
dintr-o organizaţie antiromânească ca şi, semi-ilegală a decis să pună la cale
un act de sabotaj...” Etcetera.
Nu ne vom opri prea mult la infantilii antiromâni
Leideinius, Polzik, Konovalov, pe care şi-i aminteşte memorialista. Deoarece,
în zigzagul naraţiunii, în alt capitol, duduca dă din nou semne de regrete,
după zadarnică speranţă investită în matuşka Rusie/ URSS şi bravii ei călăi
roşii. Atenţie la titlul capitolului: „Aberaţie sufletească”, sub care
Kersnovskaia mărturiseşte/ se îndoieşte, trece de la „Privet tebe, Rossia!” („Te salut, Rusie!”) la... – „De ce am mai
aminti iar şi iar, că cel mai uşor este să-l păcăleşte pe cel care el însuşi
vrea să fie păcălit?” Pentru că, din deducţiile de „ne-prietenie” pe care o
tăinuiau unii cetăţeni români de origine alogenă faţă de patria lor România, nu
era a uimire că, la 28 iunie 1940, „ostaşii roşii au fost întâmpinaţi ca nişte
eliberatori... Cum se mai emoţionase mama că unul dintre soldaţi o numise
«mamaşa»! Iar eu? Parcă sufletul meu nu se rupea spre ei?” După care, implicit,
vine şi explicaţia titlului de capitol: „Dar de ce am mai sublinia că erorile
sunt caracteristice tuturor oamenilor? De ce am mai aminti iar şi iar că cel
mai uşor este să-l păcăleşti pe cel care el însuşi vrea să fie păcălit?”
Aşa e, duducă ex-moşiereasă, ai dreptate. Nu, nu vom
mai repeta banalităţi despre eroarea omenească, despre cel ce vrea să fie
păcălit, pe scurt, precum spui, despre aberaţia sufletească... Să te fi orbit,
la început, irezistibilul optimism şi apanajul apartenenţei etnice?... Pentru
că anume unul dintre conaţionalii tăi, Mişa, s-a dovedit mai perspicace şi mult
mai neîncrezător faţă de ruşii-bolşevici, propunându-ţi să pleci de pe
meleagurile sorocene, unde te cunoşteau mulţi, deoarece: „...pentru ei tu eşti
un duşman! Şi numai duşman! Iar duşmanii trebuie nimiciţi. Ia aminte – ei
(sovieticii – L.B.) se tem! Se ţin deoparte, neîncrezători. Soldaţii nu
umblă decât în grupuri şi totdeauna urlă cântece. Ei nu vorbesc cu noi. Şi nici
nu privesc în ochi! Pe la fântâni, stau santinele. Îţi spun eu – se tem. Iar
cel care se teme este totdeauna necruţător!”
Tânăra ex-moşiereasă îi răspunde: „Ce să-i faci, aşa
e, cu mine s-au purtat nemilos. Dar lucrurile ţin deja de trecut! Această
suspiciune, despre care vorbeşti, nu e decât rezultatul duşmăniei cu care au
fost întâmpinaţi ei în Polonia. Pentru că majoritatea unităţilor militare,
înainte de a nimeri la noi, trecuseră prin campania finlandeză sau prin
Polonia. Iar tu cunoşti că finlandezii sunt răzbunători şi ştiu să urască! În
ce-i priveşte pe polonezi, vârf la toate, dânşii mai sunt şi făţarnici,
obişnuind să comploteze. Iată, Iurik povestea despre un militar, pe care-l
ducea cu maşina în judeţul Hotin. Acela spunea astfel: «Basarabenii sunt docili
şi duioşi ca nişte viţei. Binevoitori şi supuşi. Pe când cu polonezii e o
nenorocire! Călătoreşti în tramvai, iar vecinul te-ar putea împuşca drept în
tâmplă; intri să te razi, iar bărbierul îţi trece cu briciul peste beregată!
Aşa e! Însă asta nu schimbă nimic. Pentru a-i cuceri şi a-i frânge pe cei
puternici, semeţi, trebuie să-l înşfaci pe fiecare în parte de beregată, să-l
sugrumi, să-i trosnească oasele, impunându-i să cadă în genunchi, chiar dacă
pentru asta va trebui să-i frângi coloana vertebrală. Însă pentru a-i impune întregii turme basarabene să se
supună, este suficient să execuţi în faţa ei unul sau doi oameni cunoscuţi – şi
întreaga cireadă se va prăbuşi în genunchi! Crede-mă, şi ţie îţi vor frânge
coastele doar pentru faptul că alţii şi-au amintit de Şevcenko care spunea: De la moldovean până la finlandez, în toate
graiurile – tac cu toţii. Şi, bineînţeles, se vor supune»”.
Pe zi ce trecea, acolo, la Ocolina sau Soroca,
amazoanei Kersnovskaia îi rămânea tot mai puţin timp până în clipa, când se vor
declanşa amarele regrete şi nu vom face decât să anticipăm puţin – regrete
declanşate deja în Siberia, unde ajunge ocnaşă, unde, ca ceaţa, se destramă
naivitate personală şi colectivă... „Acolo, în regiunea Narîm, am aflat pentru
prima oară despre anul 1937, când râurile erau străbătute de şalupe repezi –
numite «corbii negri» – şi, auzind zgomotul motoarelor, nopţile, oamenii tresăreau.
Pentru că oamenii dispăreau fără urmă. Trebuie să recunosc că, atunci când, în Basarabia, citeam
despre aşa ceva în ziare, nu luam în serios, nu ne pătrundeam de gravitatea
lor, precum şi de faptul că în timpul deschiaburirii şi colectivizării oamenii
erau deportaţi cu întreaga lor familii în Siberia”...
De aici încolo, tot mai des apar comparaţiile
România-Basarabia-URSS cu imbatabil câştig de cauză a tandemului
România-Basarabia care, pe lângă URSS, pe lângă ocna siberiană i se arătau
duducii moşierese, optimistei amazoane „de ieri” – raiul curat, bogat,
civilizat, de neuitat! (Cu atât mai de apreciat curajul şi onestitatea ei, dat
fiind că memoriile şi le-a scris în Rusia!)
Spre exemplu (unul dintr-o sută posibile!), iată ce
crede rusoaica Eufrosinia Kersnovskaia (cetăţeancă a României, fireşte) despre
„celebra, mereu cântata” izbă rusească, în care, la Harsk, a trebuit să trăiască
o iarnă: „Pereţi negri, îmbibaţi cu funingine, cu podul şi mai negru. Duhoare,
aer stătut. Ignoranţă de nestrăbătut şi dezolanta, dar deja obişnuita mizerie a
locuitorilor ei. Şi – gândacii. Ca să nu mai spun de ploşniţe. Mă convinsesem
deja că ele sunt omniprezente. Pe scurt, impresia era una de coşmar: întuneric,
murdar, putoare şi mulţime de paraziţi”. În consecinţă, boieroaica basarabeană
care, până în 28 iunie 1940, avea de toate, cade de acord cu unul dintre
concetăţenii săi (români, chiar dacă provenea din evrei): „«Hai să ne
înţelegem», spuse Lotar, «să marcăm anual ziua de 11 noiembrie, ziua în care
noi am mâncat pe săturate pentru prima oară!» Vai! Ar fi mai exact să spun –
pentru ultima oară”.
Iar
în temniţa în care-i înfundată pentru cine ştie ce încălcare de regulament
draconic, deja ex-deportata este copleşită de alte şi alte îndoieli (regrete...
voalate de, totuşi, uşoara trufie a provenienţei sale), alte interogaţii şi
constatări de felul: „E greu de spus când am pornit pe calea care m-a adus în
închisoare. Să fi fost atunci, când am sărit din vagon şi i-am adus apă mamei
ce abia născuse? (Încă de pe atunci am fost luată la ochi.)... Sau atunci când
nu am vrut să plec împreună cu mama în România? Sau şi mai devreme, pe 28 iunie
1940, când am fost «eliberaţi de sub jugul boierilor»?” Sigur, gerul siberian
de 42 de grade te trezeşte la realitate,
ba chiar şi... irealitate, ducându-te cu gândul la: „Ah, ce proastă am fost! Ce
tâmpenii mai credeam eu!...”
Apoi,
din rău în mai rău. Curând, Kersnovskaia cade jertfă delaţiunilor: „Peste un
an, când în faţa parchetului de judecată semnam articolul 206, că am luat
cunoştinţă de dosarul anchetei, am văzut că Hohrin scrisese pe seama mea o sută
unsprezece denunţuri, fiecare dintre care era suficient ca să fiu înfundată în
puşcărie...”
Ex-boieroaica
de Soroca, ex-duduca-amazoană, apelată de soldaţii de escortă cu: „Hei,
muiereo!”, – are a auzi sfaturile unui bătrân (Lihaciov): „Ţine minte ce-ţi
spun – niciodată nu vorbi cu nimeni nimic! Ascunde-ţi gândurile, pentru că
orice cuvânt scăpat din neatenţie se poate întoarce contra ta, te poate duce la
pierzanie. Ascunde, dacă ţi-a mers cumva în ceva. Ai putea fi invidiată şi
atacată. Ascunde-ţi durerea, ascunde-ţi frica, pentru că suferinţa şi frica te
vor slăbi, iar cei slabi sunt lichidaţi: aceasta e legea haitei de lupi.
Tăinuieşte-ţi bucuria, pentru că în viaţa noastră e atât de multă suferinţă,
încât bucuria devine suspectă şi nu este iertată. Dar înainte de toate ascunde
fiece bucăţică de pâine, pentru că vei înţelege curând că viaţa noastră e pe
muchia morţii prin înfometare, şi tu de asemenea va trebui să te învârţi în
acest cerc blestemat: pentru ca să câştigi o bucată de pâine, trebuie să
cheltuieşti multă putere, iar pentru a-ţi păstra puterea – trebuie să mănânci
toată pâinea pe care ai câştigat-o. Foamea va fi însoţitorul tău permanent. Iar
la spate stă pitită moartea”. Concluzia protagonistei e următoarea: „Trebuie să
recunosc că viaţa nu a combătut niciunul dintre postulatele lui Lihaciov, însă
eu continuam să comit greşeli”.
Iar
spre finalul acestui capitol, tot la o comparaţie... antiromânească ne oprim,
Kersnovskaia spunând că femeilor cu care vroiau să se culce fel de fel de
împuterniciţi le erau promise locuri de muncă ceva mai uşoare, decât tăiatul
pădurii etc. În special, se luptau între ele pretendentele de-a ajunge
bucătărese: „Pentru locul de lângă ceaun se dădea o luptă asemănătoare cu cea
pentru postul de ministru în România”, zice memorialista despre jertfele
abuzului sexual.
Iar
pe parcursul celor 12 caiete cu sutele şi sutele lor de pagini, devenite carte
de mărturisiri, veţi remarca – imposibil să nu o faceţi! – că nici până la cei
33 de ani ai săi, când puterea sovietică o prinde la Soroca, nici după aceea, în
ani lungi de deportare, de ocnă sau de minerit dincolo de Cercul Polar, duduca
Eufrosinia Kersnovskaia, semeaţa amazoană de la Nistru, ex-moşiereasa
basarabeană nu pomeneşte nicăieri, niciodată de vreun fior (personal!) de
dragoste care i-ar fi aprins inima pentru vreun tânăr sau vreun bărbat sadea.
Nu mărturiseşte de nicio îmbrăţişare, de vreun gest de tandreţe, de vreo
sărutare, sau de... Această taină, această nemărturisire să fi avut vreun motiv
mai special? Nu se ştie…Chiar dacă e de necrezut ca dragostea, fie şi sporadic,
sincopat, să nu-i fi luminat viaţa atât de grea, atât de zbuciumată, atât de
dramatică… În timpuri pe care poetul Osip Mandelştam, mort în Gulag, le
definise, interogativ, ca: „Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea/ Să privească în pupilele tale/ Şi cu sângele
tău de a încleia/ Vertebrele a două veacuri fatale?” (1922), căruia, în 1934,
în percuţie de tragic ecou, i se alătura, confirmativ, vocea Marinei Ţvetaeva:
„Veacul meu – otrava mea, veacul meu – cumplitul meu,/ Veacul meu – duşmanul
meu, veacul meu – iad”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)