A apărut, acum de curând, o nouă
modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că
sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar
posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem
bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile
universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și
cuget numai prin acest criteriu universal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc
românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă
social universală. Nu. Ei pur si simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să
fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemti,
scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.
S-au săturat până în
gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de
argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o
rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de
creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult
de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria
Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au
luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier
care contează în istoria și cultura “româneascã” nu e de origine română:
Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc.
etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.
Sunt slavi, evrei,
armeni, nemti, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu
pot judeca; românii sunt deștepti, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori,
nici creatori.
Dacă le pronunți
vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.
Este din Oltenia?
Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania?
Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc,
sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărați este
de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.
Nu cred că se află țară
europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de
neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul
lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere,
altei țări.
Toti tinerii aceștia
au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepti
și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile
sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești,
cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în
pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic,
cine nu uită: “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca
să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viața interioară” acela nu
poate fi om, nu poate cunoaște valorile vieții și ale culturii, nu poate crea
nimic. Românii sunt deștepti – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La
ce-ți folosește faptul că poți cunoaște, superficial, realitatea – când îți
lipsește facultatea de a imagina probleme, îți lipsește boala prin care poți
întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice?
Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame,
nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au
descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării.
Si pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas,
în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene),
tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce
nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate
aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești
– tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui
rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu
are valoare filosofică, nu are valoare umană.
Alimentați de
lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate
care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă
– tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de
atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență
și o simțire proprie. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-
doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian
Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile și publicațiile lui publicațiile lui N. Iorga)
care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și
încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești.
Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a
ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția
conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca
să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat
azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm
câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.
Acei care desperează
de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele
poporului. Ei vor problematici, îndoiali, eroism – iar poporului român îi e cu
totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiarã.
Pentru un tânăr intelectual credința și îndoiala au
valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran
român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc
florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de
proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism,
de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).
Intelectualii au despre eroi o
conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă
individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii
despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și
apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile
lor, familiare, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de
vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de
popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic –
de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viața asociată, ceilalți
concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.
Apoi, tinerii
intelectuali judecă întotdeauna un popor prin ce creează, nu-l
judecã prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o
concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este
adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu
se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se
întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva
aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că
ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt
posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau
le putem ignora, pur și simplu.
Dar nu e nici cavaleresc, nici
eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că
nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov, sau Dostoiewski.
Pg.137-142
(Mircea
Eliade Oceanografie, A nu mai fi român!)
