Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Plicul (1976) - ecranizare după Liviu Rebreanu




Plicul (1976) - ecranizare după Liviu Rebreanu



Redactor: Alexandra Orban
Producţia: Ecaterina Traicu
Lumini: Nela Şerban, Ilie Cuzcă
Regia de studio: Teodor Berca
Sunetul: Radu Boeriu, Emil Pîrvu
Scenografia: Ion Olaru, Cristian Varlam
Adaptare şi regie TV: Domniţa Munteanu

De Liviu Rebreanu
O abordare cu umor a moravurilor societăţii româneşti.
(Cât de bine se potriveşte zilelor noastre ……)

Actori:
Stela Popescu
Dumitru Rucăreanu
Cornel Vulpe
Iurie Darie
Mircea Şeptilici
Aurel Giurumia
Constantin Băltăreţu
Mihai Pălădescu
Anca Pandrea
Candid Stoica

Craii de Curtea Veche (1995) după romanul lui Mateiu Ion Caragiale




Craii de Curtea Veche (1995) - după Mateiu Caragiale



 Pasadia, Pantazi si Cara se intovarasesc cu marlanul Pirgu, pentru ca “totul e zadarnicie”. Pentru acesti printi ai noptilor pierdute, singurul lucru sfant e prietenia, iar “javra” e cea mai buna calauza intr-o calatorie prin noapte.”Un proiect anume pregatit pentru frustrarile epocii ceausiste (aflat, inca din 1970, pe lista urgentelor lui Liviu Ciulei), scos de la naftalina, e reciclat prin adaosuri erotice si limbaj licentios. Sigur ca o vizualizare a “Crailor” va fi intotdeauna un pariu cu imposibilul. Cum sa vizualizezi “parfumul” Orientului ? Dar, chiar sustras compararii cu modelul literar, filmul tot ratat ar ramane. Unde mai sunt pe ecran, “stricatii subtiti” intr-un film coplesit de cuvinte si citate ? E doar o pretinsa adaptare, trista, lipsita de afinitate, ilustrata de actori cu joc “tapan” de marionete. Dar ce film ar fi scos Ciulei de aici”. (Tudor Caranfil); Ecranizare dupa romanul “Craii de Curte Veche” lui Mateiu Caragiale.

Duiliu Zamfirescu - Ofelia


Pe cap cu veștedă cunună,
Cu ochii mari sub gene plînse,
Cu brațele de sine strînse,
Privește, mută, către lună,
Salcîmii, prinși ca de fiori,
Au nins pe apa de pe prund,
Încununînd cu albe flori
Icoana stelelor din fund.

Dar iat-o, a ajuns la rîu;
În juru-i rochia și-o strînge,
Dintr-un salcîm un ramur frînge
Și floarea și-o anină-n brîu.
Apoi, pe apa curgătoare,
Cu fața către cer senin
Și-ntinde brațele și moare:
Suflet, în lumea lui, străin.

Pe sub frunzișul înverzit,
Sub bolți feerice de stele,
În cîntece de păsărele,
Convoiul trece liniștit.
În lungul vremii, călător,
El se tot duce și se duce,
Căci moartă-i moarta din amor:
Nici țintirim, nici semn de cruce.

(1892)

Duiliu Zamfirescu - O noapte în pădure


Peste codri varsă luna
Clarul feței visătoare,
Luminînd ca-ntotdeauna
Taina apei din izvoare.

Unda se oprește-n maluri
Și se umflă, se ridică,
Crește, geme, bate-n valuri
Și deodată se despică.

Se desface apa-n două,
Iese-o zînă din bolboacă
Cărei ramurile plouă
Sărutări de promoroacă.

Rîd stejarii, fioroșii,
Scot din flori mirezme teii,
Ies din veacuri Făt-Frumoșii
Și din cremene ies zmeii.

Mura tremură pe viță,
Ard din aripi licuricii,
Vin zmeriți către Domniță
Uriașii și piticii:

Sîsîilă și Gînganul
Vin călări pe rîși de munte,
Caragață căpitanul
Pe-un haram cu corn în frunte;

Badea Vulpe din Straoane
Vine în olac cu coadă,
Bate patru lighioane
De gîndești că le deznoadă;

Ursu, vameș de prisacă,
Ține hîțele lui slabe:
Scoate sabia din teacă
Și salută-n două labe.

Vin cu toții, mic și mare,
Și purtînd la coifuri mîna,
Stau la front în nemișcare,
Așteptînd să treacă Zîna.

Zîna trece plutitoare
În lumina albăstrie,
Legănîndu-și pe izvoare
Scurta ei călătorie.

Și cum trece și se duce
Ca o stea pe valea vremii,
Ies voinicii la răscruce
Din versetele poemii:

Făt-Frumos Cercel-Palincă
Sare jos dintr-o poveste,
Bate malul din opincă
Și se-nchină la neveste.

Măriuța, bibilica,
Se spășește de rușine:
I-a-nlemnit gurița frica
Și-a uitat să se închine;

Gînditoarea dadă Uță
Stă c-o labă sub bărbie,
Scrisă-n chip de pisicuță
Gata de călugărie;

Magdalina, găinușa,
Numai-n horbotă de pene,
Își mlădie-n voaluri gușa
Tremurînd ușor din gene.

Doamna Clara lui Kir Vulpe
Din olacu-i vrea să sară...
Ce picior ! Și ce mai pulpe !
Ah ! zglobie doamnă Clară !...

Dar deodată printre ranguri
Șopăitul încetează;
Toți ascultă: patru granguri
Imnul Zînei modulează.

După dînșii tot poporul
Își înalță către Zînă
Rugăciunea sa și dorul
Cum îi vine la-ndemînă:

Ciripesc în somn copacii
Visul lor d dimineață;
Înstrunează pitpalacii
Cobzele de prin fîneață;

Lîngă vrabia cochetă
Stă mierloiul în picioare
Îndrugîndu-i din flașnetă
Dorul lui de zburătoare,

Pelicanii în jabouri,
Barza-n "doamnă preoteasă",
Rîndunelele din nouri,
Pitulicile din leasă;

Lume veche, lume nouă,
Totu-i viers, parfum și floare;
Dintr-o picură de rouă
Soarbe o privighetoare.

Pune-n scorburi vîntul strună
Doina-n ea să se alinte;
Cîntă tot, văzduhul sună
Hramul învierii sfinte.

Lună, tu, ce ieși din vremuri
Și plutești peste abisuri,
Cum de luminezi și tremuri
Fața gîndului de visuri?

Raza ta, lucind ușoară,
Pune-n mintea-mi fermecată
Amintiri de-odinioară,
Parc-am mai trăit odată.

Unde, cînd, sub ce domnie?
Pe ce văi de Himalaya?
Cine-o crede? Cine-o știe
Decît fața ta, bălaia ?

Tivoli, 1898 august

Duiliu Zamfirescu - La o fântână


Doarme Roma prin ruine
Umplu crinii atmosfera
Cu miresme de demult.
Sunători din mandoline
Trec, zicându-și “buona sera”.
Eu ascult:
Moare cântecul pe cale;
Gâlgâitul de chitară
Rar și rar îl mai îngână.
A rămas acum pe vale.
Strajă nopților de vară,
O fântână.
Salve, limpede făptură,
Tu, ce-ai pus prin împrejururi
Floare albă lângă floare!
Prin scirocco și căldură
Numai tu rămas-ai pururi
Cântătoare.
Roma (1896)
 
 

Duiliu Zamfirescu - August


Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.

Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Și prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Și-n lumea naltului plutesc.

Și când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele șoapte
Ce curg din spațiuri spre noi.

O, lege! cât îmi pari de mare!...
Ce farmec pui în toate cele!...
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanță, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.

Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăiește însăși ea în cer?

Duiliu Zamfirescu - Alt cântec


Pe subt umbrele de frasini, la fîntîna din pădure
Vin, Surată, vin.
S-adunăm culbeci de aur, să umplem cofiți cu mure,
Și din fugă, peste umeri, sărutări badea să-ți fure,
Vin, Surată, vin.
C-a plouat, și fundul văii cîntă din privighetori,
De gîndești că mersul zilei animatu-s-a de zori;
Iarba-i udă, tu pripită, și de-o fi din deal s-aluneci,
Ochii mei, privind din vale, amețiți ai să-i întuneci.

Sus pe greabănul de munte, în poiană la răcoare,
Vin, Surată, vin.
Să privim pe valea tristă, cum apune sfîntul soare
Și pe ramur cum se-mbucă două păsări surioare,
Vin, Surată, vin.
Că atîta are omul, ce e azi este al lui.
Ce-o fi mîine-i totdeauna marginea mormîntului...
Iar pe tine te-a scris firea cu un haz în colțul gurii
De mi-aș da, pe-o sărutare, sufletul Mamei-pădurii.

(1893)

Duiliu Zamfirescu - Fugind de tot


Fugind de tot: de lume și de tine,
Mă duc să dorm pe-ntidere de ape;
Acolo groapa vântul să mi-o sape;
Amurgul serii cadă peste mine.

Nespus de dulcea ei singurătate
Și-o poartă-n lume luna gânditoare:
Mă uit la dânsa, și nu mă mai doare
Viața-mi plină de pustietate.

O tu, acela ce mă faci să sufăr,
O suflete, întoarce-te prin astre
Și lasă-mă pe apele albastre,
Să dorm de veci, cu capul sub un nufăr.
Bruxelles, 1894
 

Duiliu Zamfirescu - Iulie


Călin, jitarul de la sat,
Cu pușca vecinic de-a spinare,
Era pe holde împărat
Și statul lui n-avea hotare.

În el tot câmpul se-ncredea,
Toți fluturii și toată floarea:
Sulfina, seara-l adormea
Și-l deștepta în zori cicoarea.

Odată, deșteptat în zori
De-acel miros de dimineață,
Își ridică ocii din flori
Și se uită peste fâneață.

Din pricina zilelor calde,
Mărica, zână printre fete,
Se coborâse să se scalde
Ș-acum... se descingea de bete.

Jitarul nostru, năzdrăvan,
Se subțiè ca o șopârlă,
Ș-ascuns de-un ciot, de-un bolovan,
Se strecură până la gârlă...

Cuptior, cuptior, câte mai faci
Cu vinovata ta căldură!...
Noroc numai că poți să taci.
Așa și eu: streajă la gură.
(1890)
 

Duiliu Zamfirescu - Ianuarie


Frigul, scriitor pe geamuri
Cu zăpezile se joacă
Și le schimbă-n promoroacă
Atârnând ciucuri pe ramuri.

Din fereastra-mi înghețată
Stau uitându-mă la cer:
Norii, plumbuiți de ger,
S-au strâns pată lângă pată.

Trist și singur ca un greier
Vălul timpului rupându-l,
Eu aștept să-mi toarcă gândul
Într-un colț mai cald de creier.

Iar afară numai fumul
Subțiratec își ia zborul;
Eu îmi leg de dânsul dorul
Și-n văzduhuri îi dau drumul.
1888
 
 

Duiliu Zamfirescu - La bal mascat


Veți zîmbi de vă voi spune că la baluri ți se întîmplă
Să găsești inimi în piepturi și sub măști cîte o tîmplă
Care să urzească-n umbră ițele unui amor
Sau să arză în tăcere la lumina unui dor.

Lumea vecinic e tot lume și femeia tot femeie:
Cea dintîi un foc de vreascuri, cea de-a doua o scînteie
Dar băgați bine de seamă că scînteia are-n mic
Tot ce are focu-n mare; universul în nimic.

Stam pe-o bancă. Lîngă mine, un domn sta lîngă o mască
Învățînd-o cu-al său spirit cum că chiar la bal se cască.
Iar de-o parte, o paiață, cu un glas răutăcios,
Spunea că-i mai sus prin oameni cel ce e mai caraghios.

Gazu'și trimetea din aer razele-i luminătoare
Arătînd că-n lumea noastră tot ce dă lumină, moare.
Dar că raza care moare, spre al omului necaz,
Străbătînd masca de pînză, vede masca de obraz.

Stam pe-o bancă; — gîndul însă se ducea ca o furtună
Către-o țară-n care astăzi nu mai mergem împreună.
Și plimbîndu-se prin umbra teilor îmbătrîniți,
Gîndul, mai bătrîn ca teii, îi găsea întineriți.

Vai ! și oare unde-s toate cîte le-am văzut în cale?
Unde-s plopii de pe muchie, unde-i șipotul din vale?
Cum s-a stins oare junețea celor care-au suferit?
Ce-a rămas din vijelia inimilor ce-au iubit?

Timp ! burete plin cu sucul care-aduce pacea minții !
De-aș putea să-ți umplu porii cu veninul suferinții,
Ca să plîngi și tu, să suferi și să-nveți ce-i a uita,
Timpule, aș rîde vesel de nenorocirea ta.

Astfel dar ședeam pe-o bancă cugetînd; cum stam pe gînduri
Văd o mască că se rupe din a danțurilor rînduri,
Și venind la mine-mi zice: — Spune-mi: tot o mai iubești?
Te văd trist... nu rîzi de lume? Rîzi ca mine !... Ce gîndești.

Ea-mi vorbea... Și-n tremurarea glasului recunoscusem
Vocea-n care altădată cu-atît drag mă încrezusem,
Vocea care îmi cîntase cîntecul unui cuvînt:
Cîntecul iubirii; astăzi, mai cîntat numai de vînt.

— Tu, la bal? Tu, vii să-ți cauți fericirea ta la baluri?
Vii să te îneci în lume ca un val în alte valuri?
Vii să-ți scuturi de pe aripi praful florilor cerești?
Ca în schimb să strîngi tot praful mișeliilor lumești?

Ea tăcea... dar mîna-i albă se-ncleștase de-a mea mînă
Și simțeam, simțeam că-asupră-și ea nu mai era stăpînă.
Atunci, surd la glasul minții, lîngă mine cum ședea
O dusei pînă-ntr-o umbră: — Voi a te mai revedea !

Ea, încet, își scoase masca...
                              De-aș trăi șapte viețe
Și de-aș fi menit să sufăr șapte grele bătrînețe,
Toate strînse-ntr-o durere, nu m-ar întrista mai mult
Decît hohotul pe care fui silit ca să-l ascult.

Era alta; era slută; era strîmbă, ca o cîrjă;
Fără nici un dinte-n gură, era țapănă și dîrjă;
C-un obraz ca turta dulce și cu-n nas ca un cosor
Ea rîdea, rîdea amarnic...
                          Iată tristul meu amor.

(1881)

Duiliu Zamfirescu - Boul


De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei,
Voinicul bou privește înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei.
Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte
Că a rămas el paznicul moșiei,
Căci toți s-au dus în lumea veciniciei,
Iar Lațiul e țară de morminte.
Trec norii, trec, spre asfințit de soare,
Înveșmântând senina lui tăcere
Într-un mister de umbre călătoare.
El pleacă trist să cate mângâiere
Urmând pe jos un lung șir de cucoare
Ce cântă-n zbor o notă de durere.

Duiliu Zamfirescu - Barza


Sus, pe Argeș, pe la munți,
Au rămas codrii cărunți;
Jos, pe vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi,
Iar un cuc cu pană sură
Și-a spus numele din gură:
“Cu-cu!”

De prin garduri, de prin vii,
Cintezoii aurii
Zis-au din ciripitură
Unei tufe de răsură:
“Soro fă, deșteaptă-te
Și spre soare-ndreaptă-te,
So-ro!”

Iar prin crânguri s-aud semne
Ghionoaia taie lemne,
Gaița, într-o gârneață,
Se proclamă cântăreață,
Iar din mreaja somnului
Ies gândacii Domnului
Ro-șii!...

Chiar și hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr-de călători,
Toamna făr-de cântători,
S-a umplut de rândunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă.

Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul diminețelor,
Paznicul fânețelor,
Și-ar fi tras pe-un vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă...
Ci-ne-i?
(1890)
 
 

Duiliu Zamfirescu - Culcate-s romaniţe


Ușor se mișcă tânăra fecioară,
Purtându-și trupul drept ca o făclie;
Cu amforele vine de la vie
Și vinde must, ca-n vremi de-odinioară.
Copilă albă, vina ta să fie
De te-o-ntâlni Polibus bunăoară:
Cum mâinile-ți sunt prinse de ulcioară
O să-ți sărute benghiul din bărbie.
Dar ea zâmbește. Colțurile gurei
S-ascund hoțos în gingașe gropițe
Iar ochii vineți iau coloarea murei.
Și iată-l el încununat de vițe,
Că-i sare-n drum. Pe pajiștea pădurei,
În urma lor, culcate-s romanițe.
Athena, 1892
 
 

Duiliu Zamfirescu - Corsarul


Într-un castel, pe malul mării,
Pe-a cărui turnuri crenelate
Furtunile le-a îndrăgit,
Trăiește singur, dat uitării,
Cu sufletul plin de păcate,
Corsarul alb, îmbătrânit.
Sub chiparosul din grădină
Se urcă iedera pe-o cruce
La capătul unui mormânt;
Prin ramuri aerul suspină
Și parcă din adânc aduce
Un glas de funduri de pământ.
Corsarul, care niciodată
De nimenea nu se rugase,
Nu se plânsese nimănui,
Corsarul avusese-o fată,
Și-acum plângea, se-ngenunchiase
La amintirea fetei lui.
Un ropot lung de vijelie
Cu țipete premergătoare
Chema pustiul din castel;
El tremura din temelie
Izbit de stânci spumegătoare
Ce le-aducea valul cu el.
Mugea oceanul de durere,
Își ridica în ceruri valul
Și se frângea căzând pe vânt;
Bătrânul hoț, făr’ de putere,
Vedea cum apa rupe malul
Cu iedera de pe mormânt.
Atunci sări drept în picioare
Și, vrând să lupte cu furtuna,
Corsarul s-aruncă înot;
Dar firea cea nepăsătoare
Învălui tot într-una
Corsar și iederă și tot.

Duiliu Zamfirescu - Că poate-atunci...


Răsare luna palidă pe dealuri,
Pe văi se lasă bruma argintie:
Erau atuncea alte idealuri
Ce niciodată n-au să mai revie.

O tu, ce tremuri, apă curgătoare,
Pe prundul gîrlei din pustietate
Întinde-ți brațul dorului ce moare
Și unda rece buzelor curate.

Și du-mă dus cît ține-n zări cîmpia:
Voiesc să dorm în brazdele cu soare,
Pe unde cîntă vara ciocîrlia
Și umblă trista straja de cucoare.

Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri,
S-ajungă noaptea chiotele firii
Pe nesfârșita curgere de lanuri
În preajma sură a nemărginirii.

Atuncea eu lega-mă-voi în gînduri
Din noi, și-oi rupe vraja de morminte,
Spre-a mai gusta, în somn de patru scînduri,
Înduioșarea ținerii-de-minte.

(1897-1898)

Duiliu Zamfirescu - Desgust


Sunt sătul de tot pe lume. Sunt sătul de suferință,
De ilusii, de plăcere, de suspine, de credință.
Le-am gustat pe fiecare si desgustul m-a coprins !
Tot ce-a fost mai sfânt, mai nobil, ele-n sufletu-mi au stins.
M-au desmoștenit de mine, mi-au ucis gândul de viu;
Nu mai știu nici să mă bucur, nici să sufăr nu mai știu.
Trec cum trece or ce apă curgătoare pe pământ:
M-am născut si deci voiu curge pân' la mare — la mormânt.
Ce-mi vorbiți de nemurire, de credința cea străbună?
Nemurirea, ca credință, nici de biblie nu-i bună,
Iar străbunii, strat de oameni, au lăsat ca orice strat
Geologilor de dânșii un desgust nemăsurat.

Suferința e ca valul mărilor spumegătoare,
Ce isbind aceiași stâncâ, albă și strălucitoare,
O-negrește. Corpu-n care inima s-a înegrit
                       E un chin însuflețit!

Stol de albe păsărele, ce cu tinerețea vin,
Zbor ilusiile toate de la cel d-intâiu suspin,
Iar în urma lor rămâne, repetând sinistre șoapte,
                       Dorul, pasăre de noapte.

De plăcere sunt departe cât e inima de cuget,
Cât e-o dulce respirare de al mării groaznic muget,
Cât e slaba noastră minte de al cerului mister,
                       Cât sunt oamenii de cer.

De suspine?... Dar suspine sunt pe lume-așa de multe,
Încât omul nu mai poate pe-ale altuia s-asculte.
Deci, să tac. — Dar câte-o dată sunt coprins de-așa durere
Încât singur socoteală mă-ncerc cerului a cere:
Cum se poate-ntr-o fiintă, într-un hârb tăiat din lut,
Dumnezeu să verse-n pace atât foc necunoscut?
De s-ar strânge azi suspinul de la fiecare chin,
S-ar vedea că omenirea e- întreagă un suspin.
Deci, să tac.

         Frumoase vremuri, când credința, un cuvânt,
Îmi da stelele din ceruri ca legate de pământ;
Când icoana, o icoană, cu bătrâna sa privire
Îmi vedea faptele toate, îmi citea or ce gândire;
Când aveam de moarte frică, când aveam respect de vii,
Când citeam pe aripioara fluturașilor zglobii
Notele ce le-a scris vântul în legănătoru-i zbor...
— Au trecut acele vremuri...
                    Timpul, vecinic călător,
Le-a luat, luând cu dânsul și credința cea străbună...
O repet: astăzi, credința nici de biblie nu-i bună!
Iară noi..., stratul de astăzi, vom lăsa ca or ce strat
Geologilor de dânșii, un desgust nemăsurat.

August, 1880

Duiliu Zamfirescu - Călătoria în refugiu


Odessa, 23 decembrie 1916

I

Pe vasul „Carolus Primus”
Am plecat din Galați în ziua de 9/22 decembrie 1916, la 8 ore seara. La această dată începe pribegirea noastră, a cărui sfîrșit nu se poate prevedea.
Cum aceste note sunt menite să formeze o bază serioasă a istoriei timpului, trebuie să se știe care era starea lucrurilor la Comisiunea Europeană a Dunării.
După intrarea României în război, cei trei delegați ai puterilor inimice au fost siliți să părăsească țara. Aceștia erau : pentru Germania, d-l Marhemecke, ministru rezident; pentru Austro-Ungaria, d-l de Telner, consul g[enera]l la Galați; pentru Turcia, Haidar-bey, idem.
Delegații rămași erau (în ordine de vechime) : pentru Rusia, d-l de Kartamîșev, consul g[enera]l la Galați; pentru România, Duiliu Zamfirescu, ministru plenipotențiar; pentru Marea Britanie, d-l maior Boldwin, consul g[enera]l la Galați; pentru Italia, d-l comandor Leoni, idem; pentru Franța, d-l Legrand, ministru plenipotențiar. Acesta din urmă, prins de război în Franța, n-a venit niciodată la Galați, dîndu-și votul prin telegraf, cînd i se cerea.
Aci, o mică explicație. Timp de doi ani, atît cît România a rămas neutră, am făcut tot ce era omenește cu putință pentru a împiedeca dezastrul de astăzi. Nefiind amestecat în politică, am vorbit în Academie de două ori. Discursurile mele sunt publicate în Anale, prin urmare, făcînd această afirmațiune, nu intru în categoria acelor mizerabili cari, după ce au împins guvernul din răsputeri către război, au neobrăzarea să-l acuze. Din momentul ce țara legală, adică regele, guvernul și Parlamentul, au declarat război Austro-Ungariei, datoria mea era să dau tot țării. Și, în adevăr, i-am dat tot : cei doi băieți. Alexandru și Lascar, din care acesta din urmă rănit într-o luptă de artilerie la Dragoslavele; averea toată, adică peste 150 pogoane vie, împărțite în 4 ogrăzi, toate în regiunea Odobeștilor, cu trei case mobilate, din cari una coprinzînd lucruri rare, tablouri de preț, argintărie, tot ce adunasem timp de 31 ani în cariera diplomatică, apoi vase de stejar pentru 34 mii decalitri vin și, în fine, producția anului acestuia, de peste 350 000 lei, toate acestea, devastate și pierdute, tocmai acum cînd scriu, cînd adică inimicul a ajuns la Focșani. Cu toată hotărîrea mea de a rămînea obiectiv, inima sîngera de durere, sufletul tremură de indignare cînd mă gîndesc că suntem bătuți numai din cauza incapacității îndrăznețe a cîtorva oameni. Despre acestea voi vorbi mai departe, sau poate altundeva.
Prin urmare, eram la Comisiunea Europeană numai patru delegați, în carne și oase, deoarece francezul era rămas la Paris.
Pe cînd, dar, drama dureroasă a războiului se apropia de noi, grija noastră se strîngea împrejurul intereselor Comisiunii. După căderea Turtucaiei, atunci cînd germanii luaseră Constanța, Cernavoda și toată Dobrogea, pînă la linia Babadag-Măcin, ne-am întrunit cu toții la mine[1] și am cerut delegatului rus să întrebe telegrafic la Petrograd dacă, la nevoie, guvernul său ar fi dispus să ne primească pe întinderea pămînturilor sale. Nici un răspuns. La cîteva zile, altă întrunire, tot la mine, pentru a telegrafia guvernului român să ne răspundă dacă, la nevoie, ne-ar da două vagoane, pentru a transporta în Moldova personalul și arhivele Comisiunei. Iarăși nici un răspuns. Atunci am scris d-lui Porumbaru, nedumeritul ministru al Afacerilor Străine, că, neprimind nici un răspuns de la d-sa și nemaiașteptînd să-l primesc, mă voi povățui de împrejurări, plecînd sau rămînînd, după vremuri. Mușcat de această declarație a mea, tardivul ministru al Afacerilor Străine îmi răspunse printr-o telegramă cifrată, lungă și nesăbăduită, în care face o teorie fantastică a Comisiunei Europene, afirmînd că deoarece guvernul teritorial a făcut întotdeauna cele mai mari concesiuni Comisiunei Europene, el singur este în drept să-i spună cînd să plece și unde să meargă. Este adevărat că chestiunea sediului Comisiunei poate forma obiectul unei discuțiuni de drept public internațional infinită; dar nici într-un caz nu aparține puterii teritoriale să decidă despre soarta și despre sediul Comisiunei, cînd el ar fi transferat de la Galați. România a intrat în Comis[iunea] Europeană a Dunării în anul 1878, prin votul tractatului de Berlin, anume prin dispozitivul art. 53, care însă zice categoric: „Elle (adică C.E.D.) exercera ses fonctions en complète indépendance de l’autorité territoriale”. Numai faptul că România este „teritorială» nu constituie un drept, deoarece Dunărea este declarată fluviu internațional încă de la Congresul de Viena; prin urmare, administrația curgerii apei, construirea canalelor, ridicarea piedecelor, impunerea taxelor de navigație aparțin sau tuturor riveranilor sau tuturor traficanților. România era, de fapt, putere teritorială și înainte de tractatul de Berlin și totuși nu făcea parte din Comisiunea Europeană, și aceasta nu pentru că era încă sub suzeranitatea Porții, ci pur și simplu fiindcă nu fusese admisă de tractatul și Congresul de Paris, care, cu toate astea, s-a ocupat foarte mult de noi. Afară de asta, independența României nefiind recunoscută decît în 1881, delegatul român a figurat în Comisiune timp de 4 ani alături de delegatul turc, care era încă suzeranul său. Prin urmare, numai voința Europei a valorificat în drept situația de fapt a României. Sîrbia și Bulgaria sunt și ele riverane, și totuși nu au fost primite în sînul Comisiunei, deși Sîrbia era independentă în momentului tractatului de Londra din 1883, cînd s-a regulat chestiunea brațului Chiliei. Faptul de fi putere teritorială dă oarecare drepturi de apărare în caz de război, cînd puterile excepționale ale Comisiunei cad, față cu drept[ul] suveran al statului teritorial, devenit stat beligerant. Dar atît și nimic mai mult. A voi să hotărăști despre sediul Comisiunei numai tu, putere teritorială, fiindcă Europa a pus acest sediu în Galați, oraș românesc, este o copilărie. La ministeriul nostru însă nimeni nu cunoaște chestiunea. După vremuri și împrejurări, Comisiunea Europeană este bună cînd ne apără de încălcarea altora, și este rea cînd trebuie să-i respectăm drepturile. La 1913, d-l Maiorescu, îndemnat de un funcționar din minister,[2] a iscălit o scrisoare absurdă, pe care a adresat-o Comisiunei. Din nenorocire era tocmai momentul cînd eu cerusem să fiu pus în disponibilitate, spre a mă bate cu colonelul Stratilescu, un delator, care astăzi trebuie să militeze în jurul dezastrosului general Iliescu; altfel aș fi oprit scrisoarea și aș fi convins pe bătrînul prim-ministru s-o retragă.
Așadar, în ziua de 9/22 decembrie, fiind informat de mai multe zile că frontul rusesc de la Babadag fusese rupt de cavaleria bulgară, am trimis pe Grant, girantul comptabilității Comisiunei și secretarul meu, la Reni, să întrebe pe amiralul Neniukov dacă se mai poate trece pe Dunăre. Grant, întors la orele 2 /2, a adus vestea că dacă nu plecăm imediat, vaporul nu mai trece pe la Isaccea, Tulcea fiind deja în mîinile inimicului. Își poate orcine închipui ce am resimțit la această știre. Am dat ordine să se împacheteze în cea mai mare grabă tot ce se putea strînge, efecte personale, dosare, previziuni etc., iar o trăsură cu un ușier a cutreierat orașul spre a înștiința pe funcționarii străini că la 5 ½ vaporul pleacă.
În adevăr, la orele 6 toată lumea era pe bord — toata lumea, afară de echipagiul vasului. E ciudat cum unele lucruri cari par absurde și cu neputință de a se lega între ele vreodată, ajung de se leagă și se contopesc, cînd ele sunt adunate într-o casă în care a fost întotdeauna ordine. Așa se întîmplă cu echipagiul nostru. Oameni veniți din toată lumea, cu bani primiți înainte, se adunară în ultimul moment, și am fi putut pleca la 6 dacă mașinistul-șef ar fi fost la postul lui. Din nenorocire, iahtul „Carolus Primus“ era dezarmat de mai bine de doi ani, căpitanul său, Firenza, era deportat, și cu el mai mulți marinari, șeful mașinist, Gradea, supus român, era mobilizat, iar credinciosul meu Gheorghe Olaru (fost feciorul meu personal mai mulți ani și pus de mine cămăraș pe bordul vasului) dus în război și, se zice, mort între tunuri. Pe la orele 7, văzînd că mașinistul nu vine, dădui ordine ca mașinistul-șef de pe vasul Comisiunei „Prince Ferdinand”, numit Luigi Zampieri, să treacă pe „Carolus”, ceea ce, în timpuri normale, s-ar fi făcut în două minute, dar în vremuri ca aceste se făcu într-o oră.
Nu aș insista asupra unor mărunțișuri fără însemnătate, dacă ele nu ar fi palpitante de viață.
Într-o oră, a curs de pe un vas pe altul casa întreagă a unui biet om care, prevăzînd că va trebui să fugă, spera să poată fugi cu vaporașul pe care servea. De la saltele, scaune, haine, pînă la lemne de foc, cărbuni, untdelemn și vin, găini, curci, șunci, păstrămuri, mandoline, murături, tablouri, o pușcă, un canar — arca lui tata Noe, cu toate complicațiile vieței moderne — toate defilară de pe un bord pe altul. Puntea vaporului era acoperită cu munți de lăzi, de valize, de cufere, de saci, peste care se aruncau curcanii lui Zampieri. Era o babilonie și o tivatură, de credeai că n-o mai luăm de loc.
Și cu toate astea, la 8 fix, vasul ridică ancora. Elegant, ca un cal de rasă încărcat cu cortul arabului, el își făcu întorsătura în mijlocul Dunării, și o pornirăm în jos. În momentul plecării, se auzi cornul de la mal, chemînd: „Carolus Primus”.
Cornul nostru răspunse: Ce dorești, „Ferdinand”? Au sosit bagajele d-lui delegat rus. Vin prea tîrziu. Ce să fac cu ele? Să le-arunci în Dunăre. Am înțeles.
Cu această glumă ne luarăm adio de la țărmul de pe care de atîtea ori plecasem fericit… Unde mergeam?
Mergeam către Marea Neagră, sperînd să ajungem la podurile de la Isaccea cît mai curînd, pentru a ne strecura noaptea pe sub malul ocupat de inimic. La Isaccea erau două poduri: cel din susul apei, românesc; cel din josul apei, rusesc. Ajunserăm la podul românesc pe la 11. Făcurăm obicinuitele semnaluri, dînd numele și calitatea mea. Bieții români se înhămară la frînghii și pontoanele se mișcară. Se auzeau ordinele și strigătele prin întuneric : „ține, măăă!” Focurile de pe maluri luminau pete de apă, acoperită de păcură, ce curgea de mai multe săptămîni, de pe Prahova pe Ialomița și de pe aceasta pe Dunăre. Trecurăm printre pontoane cu mare grije. Noaptea, senină, aducea cîte o undă de negură de nu se mai zărea nici o stea. Atunci vasul se oprea de tot. Fiecare întreba încet „ce este”. I se răspundea „nimic». După ce trecea negura, iar ne mișcăm. Începeau să se zărească fanalele podului rusesc. Către capul podului de pe malul stîng, ardeau focuri cu pălălaia pînă la cer, la care se încălzeau grupuri de soldați, cu palmele întinse. Remorchere cu șlepuri se învîrteau împrejurul nostru. Sirenele sunau, cerînd loc liber. După cîtva timp de așteptare, o luntre se desprinse de la vasul nostru, cu pilotul rus, cu căpitanul vaporului și cu Grant, spre a merge să parlamenteze cu comandantul- podului. Luntrea se întoarse fără nici o ispravă, după ce riscase să se răstoarne, prinsă în rățeaua de fier contra minelor. Altă misiune plecă pe uscat, printre focurile soldaților, dar și aceasta se întoarse fără nici un rezultat, deoarece comandantul podului dormea. Atunci ne hotărîrăm să aruncăm ancora și noi, și să facem ca vrednicul comandant al podului. Iahtul se întoarse cu vîrful în susul apei, iar noi încercarăm a ațîpi.
A doua zi ne deșteptarăm în bubuitul tunurilor. Prinși între cele două poduri închise, ne întrebam ce să facem. În zorii zilei, formele începeau să se desineze. Bruma scînteia în primele raze ale soarelui, pe cînd furnicarul omenesc se încrucișa pe pod. Ieșind pe puntea comandamentului, mi se înfățișă priveliștea cea mai interesantă. În Dobrogea, pe malul drept, se ridicau munții de la Isaccea, de pe crestele cărora artileria rusească trăgea în direcția Babadagului; de pe malul stîng, cîteva tunuri rusești trăgeau peste capul nostru, într-o direcție necunoscută. Trăsuri cu provianturi treceau, din țara rusească în Dobrogea, ridicînd un deal și scoborînd o vale, chiar în fața vaporului nostru. Și aci, vițiul organic al armatei rusești: la fiecare două trăsuri, o bucătărie, al cărei coș gîlgîia fumul trivial al borșului, pe cînd tunurile gîlgîiau fumul tragic al morții. O armată care în timpul luptei nu se poate hrăni cu conserve sau cu răbdări prăjite nu ajunge departe…
De către podul românesc începeau să vină tot felul de vapoare: semn că se deschidea podul rusesc. Pe fețele ofilite de nesomn, se ivea acum roșeața emoțiunei: vom ieși din capcană, vom înfrunta pericolul, vom ajunge la liman! Pericolul!… El se înfățișa, deocamdată, sub forma unor nourași albi, ce pluteau pe creasta dealurilor. Dincolo de Isaccea, necunoscutul.
Trei pontoane de către malul rusesc se desprinseră din linie și astfel podul se deschise. Erau orele 9 1/4. Trecură vasele în ordine, unul după altul, pînă ce veni și rîndul nostru. Cumintele „Carolus” alunecă printre bîrnele capcanei, ca un boier ce iese dintr-o casă de mahala. Fochiștii aveau ordine să întrebuințeze cardiff, pentru a ridica presiunea și a mări iuțeala: mergeam cu unsprezece mile în loc de șapte. Sub- inspectorul navigațiunei, Reynaud, luase comanda vasului. Toți copiii, toate femeile, toți bărbații netrebnici, fură trecuți pe puntea stîngă sau închiși în cabinele din latura stîngă. Sus, la roata cîrmei, fură așezate trei rînduri de apărători interne, scînduri groase din fundul vaporului, pentru a garanta pilotul contra gloanțelor. Tulcea fiind căzută, tot malul drept putea fi ocupat de patrule bulgare.
Noi n-aveam nici un fel de armă, decît cîte un biet revolver fără cartușe. Un obuz ne-ar fi făcut praf. Gloanțele ne-ar fi cauzat multe stricăciuni și poate ne-ar fi omorît lume. Din fericire însă, malul drept părea pustiu. Nici o barcă, nici o vită, nici chiar păsările cerului nu se iveau pe orizont, pe acest orizont limpede, plin de căldură și de lumină, în care văzusem plutind cîrduri infinite de păsări libere. Acum fugeam. Tăcut, dar neclintit de pe punte, nu vream să mă las durerii sufletului meu. Aveam de salvat o Instituțiune, și, mai mult, aveam de salvat patruzeci de persoane, care credeau în mine — prin urmare, toată încordarea cugetului meu se îndrepta acum către prima bifurcațiune a Dunării, către Ceatalul Ismail, de unde brațul Chiliei cotea la stînga, depărtîndu-ne de pericol.
Vremea era splendidă. Vaporul mergea cu o siguranță uimitoare, grăbit parcă a ieși din zona pericolului. Nimeni nu vorbea. Pilotul se uita cu încordare către orizont, căutînd să descopere farul de la Ceatal. Cu cît ne apropiam de Tulcea, cu atît temerea creștea. Pustietatea de pe malul drept ne îngrijea mai mult chiar decît prezența inimicului: ne temeam de vreo cursă.
Deodată pilotul se însenină:
— Domnule ministru, iată farul!
În adevăr, pe linia orizontului, la o mare depărtare, un turnuleț alb se îngîna cu sclipirea apei. Încă o jumătate de oră și eram salvați!… Știrea se răspîndi, cu repeziciunea luminei, printre toți călătorii. Unii îndrăzneau chiar să-și părăsească locurile, spre a urca pe puntea de comandă, să vadă farul, însă erau fără milă goniți la locurile lor.
Soarele se ridica tot mai radios, în această zi de decembrie, mîngîind dealurile Dobrogei și cîmpia Basarabiei, cu nepăr- tinirea căldurii sale. Eu fugeam, eu, fiul și stăpînul acestor țărmuri, umilit, dar cu o incomensurabilă ură în suflet împotriva […] acestor șerpi crescuți în beciurile noastre, cari astăzi își mușcă stăpînii. Dar va veni ziua în care stăpînul va strivi capul veninos al reptilei, și atunci nici tocul cizmei nu se va simți onorat de atingere.
Farul!
În unghiul ascuțit pe care-l formează Dunărea cu brațul Chiliei, Comisiunea Europeană a construit un dig ce intră în apă ca un stilet, iar la vîrf a zidit un mic far, care indică, noaptea, bifurcațiunea fluviului. La o mică depărtare de far, se ridică turnul bisericei românești din satul Carol.
Amîndouă acestea se vedeau bine.
Încă un sfert de oră și eram scăpați!
Eram, în adevăr, scăpați, dacă inimicul nu instalase tunuri la monumentul de la Tulcea, de unde ar fi putut să bată pînă la Ismail. Dar cel puțin nu ne mai temeam de gloanțe.
În sfîrșit, iată-ne lîngă far!
Vasul nostru trecu, grăbit, dincolo de acest prieten, pe care toată lumea îl dorea și de care acum toată lumea fugea. Intram pe brațul Chiliei, unde malurile începeau a se însufleți, casele începeau a fi locuite, arborii a adăposti caragațe guralive. Femeile și copiii de pe bord începeau a se înviora.

II

A venit timpul să-mi cunosc pasagerii. Ceea ce văzusem în seara plecării din Galați era atît de nedeslușit, încît nu știam cine-i sac și cine-i om. O învălmășeală nebună încurcase toate cele.
Mai întîi, locțiitorul de secretar general al Comisiunei, d-l Bitterlin, cu d-na Bitterlin, o perechie de inși cum nu se poate admite că există în natură, dacă natura ar fi cuminte și logică. El, un fel de supus francez, născut la Petrograd și crescut la Geneva, adus de vînturi la Galați și intrat la Comisiunea Europeană a Dunării acum 35 de ani, ca om de condei, poet și gazetar. În adevăr, la numirea mea ca delegat al României, acum opt ani, fiind informat că mă îndeletniceam și eu cu scrisul, mi-a dedicat o poemă, în numeroase cînturi; la fiecare An Nou, cîte un sonet; acum în urmă, aflînd că băiatul meu fusese rănit, mi-a trimis „un vis în versuri». Spirit mediocru și neliniștit. În vremile din urmă, atins de infirmități de tot felul : un ochi beteag; picioare țapene, care-l sileau să se dea pe gheață în loc să umble. Ca funcționar, nul. Soția sa, o calamitate voluminoasă, care fusese silită să se culce pe jos, deoarece nu intra în paturile de pe vapor. Bărbatu-său o numea „ma pauvre muse”, iar ea îl bătea. Era unguroaică.
În rîndul al 2-a, venea d-na Rey, soția secretarului general al Comisiunei, plecat în Franța de doi ani și jumătate, om de reală valoare. Nu se poate spune îndestul bine despre această femeie. Rămasă la Galați, singură, cu trei copii, mica burgheză franceză se puse să cucerească prietenia lumei întregi, iubind țara, lucrînd în spitale cu tot sufletul, simplă, măsurată la vorbă, harnică la treabă. După intrarea României în război, s-ar fi zis că nu mai trăiește decît pentru răniții noștri. Nici o operație gravă nu se făcea de către doctorul Carnabel fără asistența ei. După operația fiului meu Lascăr, rănit la Dragoslavele, ea îmi trimise scrisoarea următoare:
22 Nov.
„Spitalul temporar 191. Salle d’opérations. 1916
5 Décembre
Cher Monsieur, Vous trouverez, ci-joint, l’éclat d’obus retiré par les soins du Dr. Carnabel dans la jambe de votre fils. Il a subi cette petite opération sans chloroforme, avec, seulement, l’anesthésie locale; l’extraction n’a pas eu lieu sans douleur ni sans jurons; mais le patient a été brave.”
Echilibrul perfect al acestei femei reiese din rîndurile de mai sus, scrise cu sobrietate și cu arta infinită a inimei, care a făcut-o să găsească expresiunea „ni sans jurons”, din care se pricepe deodată că rănitul e bine.
Am onorat-o cît am putut, cedîndu-i cabina mea de pe vapor, spațioasă și elegantă, în care încăpea cu toți copiii, făcîndu-i înlesniri de tot felul etc. S-a despărțit de noi plîngînd: „J’ai été heureuse dans ce pays; je ne puis le quitter sans qu’il m’en coûte”.
Băiatul său, Georges, era frumos ca un înger și neastâmpărat ca o rîndunică. Un marinar trebuia să se țină pururea după el, ca să nu cadă în mare. Între Isaccea și Ceatal, pe cînd maică-sa îl ținea în brațe de frica gloanțelor, băiatul o întreabă:
Maman, où’s qu’est le Bulgare?
Mais, de l’autre côté, mon chéri.
Laisse-moi y aller, que je le tue.
Al treilea la rînd venea d-l Melas, cu soția și fiica. Funcțiunea d-sale era un amestec de „redactor» și de „maistru de ceremonie», combinat cu „secretarul Prutului», și de cînd bătrînul Kapeler fusese luat în surghiun. Bun funcționar, cam nesigur, frate — pe nedrept — cu un faimos spion rus, astăzi închis. Atins, acum în urmă, de o ușoară dambla, care îi ridicase colțul gurei și îi plecase ochiul stîng,: de părea că gustase mere pădurețe. Supus român, sau grec, sau rus; poate chiar austriac sau german. Soția sa, franceză de tată, româncă de mamă, grăsuță, cam coptuță, romanțioasă în mod onorabil, adică așteptînd cu stăruință pe d’Artagnan. Fata, curată, cu tonul de la Călugărițele din Galați, preocupată de legitimitatea la tronul Franței.
Al patrulea, d-l de Savoie, unul din secretarii Comisiunei, supus francez, băiat bun în toată puterea cuvîntului, cu mustața în vînt, fost pe front și întors acasă pentru cauză de boală incurabilă, o vechie dragoste la Galați. Eram cu deosebire fericit de a salva pe acest tînăr, a cărui funcțiune era de o însemnătate capitală pentru navigabilitatea Dunării, fiind însărcinat cu comanda vinurilor în străinătate. În adevăr, nimeni nu cunoștea mai bine „les crus et les chais”, sau „les chateaux», cum numea el vinurile superioare de Bordeaux.
Al cincilea, Charles Grant, secretarul meu și subdirector al comptabilității centrale, cu soția sa (o creatură de elită) și cu copilul lor, Efi (Ephingam).
În fine, oameni de serviciu, printre cari, credinciosul Iacopo, italian din Toscana; bucătarul Filippo, sicilian, vorbitorul unui dialect absurd și asasin-culinar.

Note

  1. Infamia și dezorganizarea drumurilor-de-fier era ajunsă la așa grad, încît, dacă nu dispuneai de un automobil sau nu erai favoritul Marelui Cartier General, ca să-ți acorde un curier (adică o locomotivă cu un vagon), te prăpădeai. Încercînd să merg de la Galați la Focșani în vagoane deschise de petriș, sau pe locomotivă, sau cu drezina, veneam bolnav (n.D.Z.).
  2. D-l Burghele, om de treabă, dar mărginit (n.D.Z.).

Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri


Te-a zămislit blânda natură
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ți-a zugrăvit, rotunda gură,
Iar din albastrul de cicoare
Ți-a-nduioșat privirea vie,
Așa că bine nu se știe
De ești femeie sau ești floare.
La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Și nu știu ce ți-a pus în sân
Și de la sân pân-la genunchi,
Că parcă-i fi un vis croit
După gândirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald și liniștit.
În trista mea singurătate
Au răsărit colo și colo
Vedenii cu cap de Apollo
Și ochi plini de bunătate:
Dar dacă tu ai ști anume
Cât farmec e-n făptura ta,
Ai face aripi și-ai zbura,
Căci prea ești singură în lume.
(1886)
 
 

Duiliu Zamfirescu - La lună


E noaptea caldă. Stelele ușoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.

Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Și umple bolta de singurătate.

O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.

Această nouă formă a durerii
Tu o cunoști... Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!
1894
 
 

Duiliu Zamfirescu - Harpista


Orgia se sfârșise... ieșeau grupe glumețe
De capete aprinse, de ostenite fețe,
Mergând să se întinză sub cerul cel senin,
Beți unii de câștiguri, iar alții beți de vin.
În umeda tavernă abia mai rămăsese
Câțiva bețivi de fructe ce dormitau pe mese,
Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmari
Și Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă rază
Pe bucle catalane ușor se-mprăștiază...;
Din harpa încântată zburând accente vii
Spun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspin
Spun notelor murinde omorantoru-i chin.
Ș-atuncea... tot mai tare la sân harpa și-o strânge
Și plâng coardele mute și însuși glasu-i plânge:
“Spre tine, ah! Spre tine, țărm vecinic înverzit,
E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...
La tine, golf poetic, cu apele senine,
Speranța mea visează... la tine, tot la tine!
Adio, cer albastru, ca sufletul senin,
Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,
Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...
Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...”
Și glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penel
Ar fi voit să puie, în umbra delicată,
Doi ochi plutind albaștri în lacrima-nfocată;
Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,
Te-ar fi făcut să cauți un lung cântec de dor...;
Orpheu, îți găseai dorul cântat într-o tavernă
Și tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmar
Sculându-se, la dânsa veni cu un pahar:
– Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.
Mai bine bea... Îneacă-ți suspinul tău în vin.
În vin! Ce fericire!... Bea Paola și cântă!
Ce stai cu ochii-n lacrimi, spășită ca o sfântă?
Sărută-mă mai bine, îți dau doi gologani...
– Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?
Și-n fața mamei sale va mai veni ea mâine?
Doi bani!... O șoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.
Primește!
Trist atuncea ea capul și-l întinde
Iar el, cizmarul vesel, în brațe-o și coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa frunte pe orișicare pernă
La orișicare bal?
O... da, căci sunt pe lume mizerii omenești
Ascunse, fără milă, în piepturi femeiești.
Sunt suflete pe care mizeria le pierde
Cum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureri
Ce sunt și-n corp și-n suflet și nu sunt nicăieri;
Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soare
Ce vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.
Și când gândesc că-n lume sunt suflete menite
În veci de blânda rază a nu fi încălzite,
Când văd că sunt ființe ce port pe frunte scris
Eternă suferință și-n trai, și-n somn, și-n vis,
Mă-ntreb de nu-i mai bine a-și duce fiecare
Adânca sa durere pe șesuri sau pe mare
Spre groapă sau spre bal?
De nu e drept să moară talente prin taverne
Și ochii mari să plângă, pierduți pe negre perne,
În nopți de carnaval...?
Cu ochii stinși de vițiu, cu sufletul de rele,
Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nșele,
Își dau sudoarea frunții pe cărțile murdare
Ș-apoi câștigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă și iubitor de vin,
Venise lângă dânsa să vadă-un alt Călin
Ce-n ochii ei cu lacrămi, ușor se oglindea...;
Ș-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!
– Ascultă-mă, fetițo, stai, cântă-ncetinel:
Ai ochi limpezi ca vinul și-mbătător ca el.
Vin vechi, asta se știe... - Dă-mi ochii să-i sărut;
Îți dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?
Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,
Spre casa mamei sale în care vede-un nor.
Din norul de lumină o mână stă întinsă
Poruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.
– Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani...
De ce nu pot a-ți vinde și zilele-mi pe bani?
...........................................................

Și când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,
De candela madonei atârnă o cunună,
Apoi ușor se pleacă pe-a mamei față mută
Și buclele ei albe cu drag i le sărută.
Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strânge
Și plânge și-o sărută și-o-ntreabă și iar plânge:

– Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare
Unde-ai cântat în duo cu întristata mare
Suspinul unui val,
Vii astăzi să-ți duci harpa prin orișice tavernă,
Îți pleci frumoasa-ți frunte pe orișicare pernă,
La orișicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:
– Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!
1880
 
 

Duiliu Zamfirescu - Preludiu


În fund de peșteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Și din adâncul lor răsar fântână.

Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Și răspândește unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste sălcii plângătoare.

Așa în suflet picură cu-ncetul
Viața, ceasuri de melancolie:
Fântână clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.
1896

Duiliu Zamfirescu - Sosesc


Sosesc cocoarele, sosesc
De după deal de țintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Și noi îmbătrânim.
Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Și când ardeam cărțile scrum
Și școalei dam ocol.
Și mai târziu când am plecat,
Ce veselie în trăsură!...
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat,
Pe când plângea un biet argat
C-un deget dus la gură.
Și vreme lungă mai târziu
Când m-am întors cu dor de bine,
Nehotărât fără să știu
Ce pot să fac și ce-am să fiu
În lupta mea cu mine.

Duiliu Zamfirescu - S-aud...


S-aud pâraiele cum curg
În pacea palidei lumine,
Se umple valea de amurg,
Iar eu mă duc gândind la tine.
S-aude clopotul la schit:
Merg pustnicii să se închine;
Luceafărul a răsărit,
Iar eu mă duc gândind la tine.
S-aude buciumul în munți
Înfiorând cu lungi suspine
Tăcerea codrilor cărunți...
Eu mă tot duc gândind la tine.
1894

Duiliu Zamfirescu - Salbele


Când a fugit către zori
Noaptea a lăsat pe flori
Câte trei rânduri de salbe
De mărgăritare albe.

Soarele cum s-a ivit,
Razelor a poruncit
Salbele de i-a adus
Și la gâtu-i și le-a pus

De-atunci orișicare floare
Plânge scumpele odoare...
Iar de vreți cătați în zori:
Veți găsi lacrămi pe flori.
1880
 

Duiliu Zamfirescu - Fluture


Fluture, fluture, fluture,
Aripa vîntul ți-o scuture,
Craiule tînăr al florilor,
Crainic al zorilor.

Dau pentru clipa-ți ușarnică
Toată viața mea harnică;
Dau pentru leagănul vîntului
Tronul pămîntului.

Du-mă prin lunci, unde soarele
Bînd dimineața izvoarele
Merge nuntaș, iar tu ginere
Florilor tinere.

Doi spînzurați ce prin fetele,
Unul furîndu-le betele,
Altul, mai sprințar,vederile,
Dorul și vrerile.

Mușcă-te-ar dragostea, fluture.
Friguri de dor să te scuture:
Plînge-te-ar roua cu zorile;
Rîde-te-ar florile.

(1899)

Duiliu Zamfirescu - Poeții și politica


1918

I

În vremurile dureroase prin care trecem, poeții au dreptul să facă politică? Sau se cuvine să rămînă în rolul lor, deocamdată pasiv, de cîntăreți ai acestei dureri?
Răspunsul nostru categoric este că ei au dreptul să facă orce, ca unii ce sunt oameni liberi, cu obligațiuni egale cu ale celorlalți cetățeni. Dacă este ceva în lume liber și inviolabil, acest ceva se refugiază în gîndire, de la care decurge convingerea și, prin urmare, dreptul de a lucra într-un sens sau în altul.
Dar întrebarea se pune altfel: este în interesul patriei ca un mare poet, chiar dacă are și calități de om de stat, să cînte nefericirile țării sale, sau să lucreze, politicește, la salvarea ei?
Aci răspundem categoric că un mare poet, dacă există în vremuri de grea cumpănă, are îndatorire să cînte, iar nu să lucreze; acesta, pentru că poezia are în sine o atît de mare valoare, încît covîrșește tot restul, iar, din punct de vedere utilitar, acțiunea ei poate fi mult mai puternică asupra maselor decît o lege sau un decret regal.
Însă, în realitatea vieții adevărate, întrebarea nu se pune nici așa, ci într-un al 3-a fel.
Suferințele țării noastre, <…> durerea ei nu s-au sfîrșit. Cînd și cum se vor sfîrși? Nu știm.
Cît timp durează această stare de lucruri, în care suferința însăși este în funcțiune de devenire, orce adevărată inspirație este imposibilă. Se nasc o sumă de impresii, critici de detaliu, constatări de mizerii, nedreptăți și scandaluri, în cari poetul nu a încetat de a fi un instrument de analiza și nu a început încă a înregistra ca sinteză.
În asemenea împrejurări, instinctiv, fiecare om de treabă caută să-și facă datoria cît mai complect, și, de îndată ce are un moment de reculgere, fiecare român are un singur gînd: să-și salveze țara. Cum? În toate felurile, dar mai cu seamă într-unul: ridicînd sus sufletele. Pentru aceasta, orce mijloc e bun. Acțiunea directă sau indirectă; pe calea tiparului sau a discursului; în versuri sau în proză. Nu există sacrificiu de sine destul de mare față de salvarea patriei.
* * *
Este interesant să cunoaștem părerea poeților ei înșiși. Să luăm poeți contemplativi și poeți combativi, cîte doi din fiecare popor civilizat: doi francezi, doi germani și doi englezi.
Unul dintre poeții contemplativi cei mai bine caracterizați, care a jucat și un rol politic însemnat, Lamartine, zice:
„Poetul nu este omul în întregimea sa, după cum închipuirea și sensibilitatea nu sunt tot sufletul lui. Ce ar însemna un bărbat care, la sfîrșitul vieții sale, ar constata că nu a făcut altceva decît să legene visuri poetice, pe cînd contemporanii săi se luptau, cu orce armă, pentru patrie sau civilizație, și toată lumea se trudea, împrejurul lui, în zămislirea ideilor și a faptelor? Un asemenea om ar fi un fel de trubadur, bun cel mult pentru a amuza pe semenii săi și care călătorește la furgonul de bagaje, cu muzicanții armatei. Orce s-ar zice, este semn de mare neputință sau de egoism sălbatec izolarea contemplativă a oamenilor de gîndire, în vremuri de luptă sau de grea muncă. Gîndirea [și acțiunea] se completează una pe alta, și amîndouă creează omul.”
Ar fi multe de zis împotriva acestei teorii. Dar Lamartine are dreptul să fie ascultat, fără contraziceri, cînd vorbește în numele lui Jocelyn.
Victor Hugo, al 2-lea poet francez, a jucat un rol politic atît de mare, încît a avut o înrîurire serioasă nu numai asupra formelor de guvernămînt din țara sa, ci chiar asupra propriei sale inspirații poetice. În 1852, la Jersey, scrie Les Châtiments, care este poate opera cea mai complectă, cea mai profundă, a acestui om rar, și care e datorită unei politice ce inspira geniul său poetic. Gonit de la Jersey și refugiat la Guernesey, concepe și scrie prima parte din La Légende des siècles, opera cea mai perfectă a maturității sale, în care ura contra tiraniei persistă cu o rară conștiință. În timpul asediului Parisului, la vîrsta de 68 de ani, face de gardă ca orcare cetățean francez și întrebuințează venitul unei noi ediții din Châtiments pentru a turna tunuri și a organiza ambulanțe. Ales deputat în 1871, se rosti contra păcii; cînd izbucni Comuna, fu contra ei; cînd Comuna fu învinsă, se ridică împotriva măsurilor luate contra comunarzilor. Astfel își trăi viața de apărător al tuturor libertăților acest mare scriitor, pînă ce muri, în 1885, în apoteoza extraordinară a unui popor întreg.
Trecînd la germani, despre cei doi mari poeți ai lor, Schiller și Goethe, nu se poate vorbi decît cu rezervă. Cel dintăi n-a făcut niciodată politică, iar cel de-al doilea a făcut-o ca un suveran constituțional, lăsînd răspunderea prostielor pe socoteala altora, iar gloria succesului pe a sa. Dar și unul și altul au contribuit la rectificarea conștiințelor politice ale timpului lor, Schiller, prin violența dramelor tinereții sale, Die Räuber, Fiesco, Kaballe und Liebe, în cari entuziasmul pentru libertate domină totul, Goethe, prin superba stăpînire a frumuseții asupra restului existenții. Goethe a fost amestecat mai direct în politică, prin viața sa intimă la curtea de la Weimar, dar, fie ca ambasador, fie ca ministru, a știut întotdeauna să pună politica la picioarele poeziei, spre complecta bunăstare a ambelor dame.
Venind la englezi — nu știi cu cine să începi, atît este de mare confuzia între cele două cariere. De la Bacon pînă la Gladstone, toți oamenii politici sunt și scriitori și toți poeții sunt și oameni politici. Însuși marele și nefericitul Oscar Wilde a trăit o parte din dramele sale în lumea politică, iar lordul Illingworth rămîne ca tipul diplomatului englez, din care țara noastră a putut cunoaște un exemplar, pe lord Dufferin.
Dar să luăm pe cei mai idealiști, un poet și un istoric, Shelley și Carlyle.
În timpuri normale, mi-aș permite să trimit pe cititor la încercările mele precedente asupra lui Shelley. Dar cine mai are bibliotecă — și mai cu seamă românească?
Shelley este un tip unic în istoria omenirei, care, în scurta sa viață de 30 de ani, a putut răscoli atîta suflet, a băut atîta lumină și a iradiat atîta ideal. Eu am umblat după dînsul pe la Livorno și la Spezzia, să văd insula unde încercase să se refugieze, marea în care se înecase, țărmul pe care rămășițele sale pămîntești fuseseră arse în prezența lui lord Byron, și de cîte ori n-am mers la cimitirul protestant de la
Roma, să mă odihnesc la umbra molifților sub care doarme pururea cenușa marelui om!…
La vîrsta de 20 de ani fu izgonit de la Oxford pentru o compoziție de student, Necesitățile ateismului, și imediat începu o viață bătută de vînturi — dar totdeauna susținută de idealism — amorul său platonic pentru vară-sa Hariet Grove; apoi raptul și căsătoria cu o fetică de 16 ani, H. Westbrook; apoi prietenia cu Godwin și amestecul în politica militantă, pentru care trebuie să fugă urmărit de poliție; apoi neînțelegerile și separațiunea de soție; în fine, fuga cu Mary Godwin. Vorba „în fine” e numai o necesitate de stil, căci finele acesta era mai mult un început. Familia îi taie mijloacele de existență; soția îi moare; se căsătorește cu Mary Godwin, abia ieșit din niște încurcături cu Clara Clairmont, una din prietenile lui Byron, care trăia acum pe socoteala lui Shelley împreună cu o fetiță a lui Byron, Allegra. În mijlocul acestei rafale de viață, două din cele mai frumoase poeme ale literaturei engleze ies la lumină: Spiritul singurătății și Revolta Islamului. S-ar zice că omul acesta numai singur nu trăia, dar ce-i faci sufletului trudit!… În 1818 fugi din Anglia și se statornici în Italia, unde regăsi pe Byron, căruia consemnă pe fiica sa Allegra și cu care legă cea mai strînsă prietenie. Aci avea să cunoască pe încîntătoarea Emilia Viviani, pentru care scrisese pe Epipsychidion și, în fine, pentru nefericitul Keats, lucrarea sa de căpetenie, Adonais.

II

În numărul precedent ne-am oprit la Shelley, către sfîrșitul scurtei sale vieți.
Îmi aduc aminte de un articol al lui Paul Bourget, intitulat Sensations d’Oxford, în care vorbește despre Shelley cu mare competență. Căci așa e de greu de pătruns în cauzalitatea unor mari poeți, ca în sanctuarul templu din Cartagina, unde se păstra misteriosul Zaimf — încît numai inițiații au dreptul să încerce a străbate pînă la dînșii.
„Acest suflet, prins de Absolut, era stăpînit de nevoia unui idealism pur. Pentru el, ca pentru Spinoza, ca pentru Hegel, n-a existat niciodată vreo deosebire între Idee și Fapt, între Spirit și Realitate. Oare nu există cea mai strînsă legătură între Gîndire și Natură? Oare nu este aceeași putere care susține și persoane și lucrurile noastre și care se dă pe față, în noi, prin gîndire, în afară din noi, prin forme? Am putea noi oare să pricepem cel mai mic detaliu, cea mai neînsemnată porțiune din lumea asta înconjurătoare, dacă legile rațiunii noastre nu ar fi de aceeași esență cu legile existenței lumii? Aplicată în politică, această concepțiune de identitate între Ideal și Real a condus pe Shelley la revoltă contra societății existente. El a văzut limpede imagina Justiției și a priceput deodată că așezămintele vechii noastre Europe sunt întemeiate pe nedreptăți seculare…“
* * *
Să se oprim un moment și să nu pierdem din vedere titlul nostru, Poeții și politica.
Va să zică; aplicînd această înaltă concepție de idealitate lumei reale, Shelley vede imagina Justiției mînjită.
Tocmai așa o vede țăranul român:
Fără a se ridica la cauzalitate, el știe un lucru hotărît: că pentru el nu există dreptate. De cincizeci de ani de cînd avem Constituție și Tribunale și Casație și avocați și jurisprudență, asta s-a statornicit în sufletul lui : nu există dreptate:
Acum între noi, așa este sau nu este așa?
Să vedem.
Justiția noastră nu e mai rea decît armata noastră, decît administrația noastră, decît diplomația noastră, decît agricultura noastră. Da. Dar asta nu-i destul. Ea trebuie să fie cu mult mai bună, fiindcă hotărăște despre onoarea și averea cetățenilor.
Luată în indivizi, justiția românească prezintă numeroase și cîteodată chiar remarcabile excepțiuni. Luată insă în sine, ca instituția supremă de balanță socială, e detestabilă. Ea are două viții organice: 1) e justiție politică, 2) e justiție formală.
Ce însemnează justiție politică?
Necesitatea de a parveni a falsificat sufletul magistratului, alipindu-l de un partid sau de o grupare, a cărui șef amenință să devină ministru de Justiție — ceea ce face că procesele se cîștigă sau se pierd după importanța și crezul politic al avocatului care pledează, iar nu după fondul afacerii: De la cel mai mic Tribunal pînă la înalta Curte de Casație, opinia publică desemnează mai dinainte care va fi partea care cîștigă, după compoziția secțiilor și după numele avocaților.
Ei bine, lucrul acesta este grozav.
În toate celelalte ramuri ale vieții publice, instituția vițiată nu periclitează onoarea și averea cetățenilor.
Și justiția noastră mai este formală, adică de procedură și de fiscalitate. Într-o țară ca România, care nu are cadastru, chestiunea ipotecilor și, în general, a titlurilor de proprietate, este o nenorocire. Un om de cea mai perfectă bună- credință, care și-a dat banul de la cheotoare pentru a-și cumpăra un imobil, se vede deposedat de avutul său, fiindcă bunica despre tată a soției vînzătorului fusese măritată de două ori. De aceea asistăm la spectacolul extravagant că românii cumpără de preferință moșii puse la Credit, adică grevate de sarcini ipotecare, chiar atunci cînd pot și doresc a plăti prețul integral. Dreptatea omului cinstit este totdeauna răpusă de forma pehlivanului.
Pentru țăran apoi, procedura și fiscalitatea sunt adevărată mizerie: de la cel mai de jos zgîrie-brînză pînă la „domnul aucat”, timbrul fisc, timbrul mobil, timbrul de ajutor; termenul de apel, termenul de opoziție, termenul de recurs; citația, somația, afiptele. Cînd a intrat în proces, își vinde găina, vita, căciula, și cu asta se alege.
* * *
Un suflu nou, de generozitate, trebuie să treacă peste țara noastră. Fiindcă politicienii au adus-o aici, să vină poeții și entuziaștii s-o salveze.
Un om, un erou!
Niciodată teoria lui Carlyle nu apare mai adevărată decît în vremile și-n țara noastră. Orce societate condusă de mediocrități merge către descompunere.
Generația românească de la ‘48 și ‘59 era cu adevărat o generație de eroi, a cărei cea mai înaltă expresie a fost Alexandru Ion I și Kogălniceanu. De atunci ne-am coborît, ne-am coborît, iar astăzi am ajuns atît de jos, încît am atins fundul. Turpitudinea infinită în care bălăcește viața noastră publică este revoltătoare.
Plutocrația incultă, care a secătuit pămîntul și pe țăran, iar acum s-a aruncat asupra băncilor, s-a organizat în partid politic pe acțiuni și speră să exploateze țara mai departe.
Asta nu se poate.
Poeților și vizionarilor, toți acei cari mai vibrați la o idee generoasă și pe care soarta vitregă v-a silit să vă lăsați căminurile și să rătăciți pe pămîntul ospitalier al Moldovei, aduceți-vă aminte, aici, la Iași, de Anastasie Panu, de Alecu Russo, de Costache Negri, de Vasile Alecsandri — de toți aceia cari și-au sacrificat interesele lor personale, pentru alcătuirea unei Românii de sine stătătoare. Această Românie, astăzi primejduită, trebuie salvată.

Duiliu Zamfirescu - Curgea Siretul liniștit


Trecuse toamna gînditoare
Pe rîpi, prin garduri, peste vii,
Și închinase toate celea
Aceleiași melancolii.
Departe, pe întinse șesuri,
Curgea Siretul liniștit,
Sub zbor de pasări călătoare
Călătorind spre răsărit.
Înaltă, mișcătoare dungă,
Ce-abia te vezi pe cer senin,
Cîte speranțe zbor cu tine
Ce primăvara nu mai vin !
O umbră goală, trecătoare,
Viața noastră pe pămînt !
O pasăre ce pleacă toamna
Descurajată, fără cînt,
Și nu mai vine, nu mai vine,
Căci tinerețea-i o poveste
Pe care noi o știm c-a fost,
Dar niciodată-o știm cînd este.
O toamnă, scumpa mea suroră,
Te-ai dus și tu, ca orice bine,
Și noi rămas-am să te plîngem
Cu alți nenorociți ca mine.
Eu m-am deprins de mult cu toate,
Și trist, în sufletu-mi m-am strîns,
Dar viața e așa de crudă
Încît și astăzi încă-am plîns:
O amintire de durere,
Un biet amor ne-mpărtăsit
Ce ca și toamna, ca și toate,
S-a dus și nu a mai venit.
Și care azi, sub umbra tristă
A tinereții apunînd,
Mi-a răsărit în amintire
Mai dureros ca orișicînd.

(1893)

Duiliu Zamfirescu - Plecată cu capul...


Plecată cu capul pe albe genunche
Fecioara cu ochi liniștit
Din apa curată adună mănunche
De ramuri de tei înflorit.

O rază de soare furiș se coboară
Și lung o sărută pe gît,
Iar dorul deschide în gînd de fecioară
O poartă pe-un cîmp de urît.

Cu raza cea caldă vin visuri nebune,
Vedenii cu aripi de fluturi,
Ce cad din lumină pe genele-i brune
Ca ploaia din crengi ce le scuturi.

Atunci de pe dealuri, văzînd-o că-i goală
Și soarele prea arzător
Un vînt se adună, din lanuri se scoală,
Și pleacă încet spre izvor.

El părul ei moale cu vinete unde
Ușor i-l desprinde în sus,
Și-ntreaga-i ființă în păr i-o ascunde,
Și trece tăcut spre apus.

(1889)

Duiliu Zamfirescu - Pe Acropole


Luna tragică privește, într-o mută contemplare,
Pacinica singurătate din împărăția sa,
Strejuind de peste ape valea clasică, în care,
Pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormita.
Ah! și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
La priveliștea acestei, unice în univers,
Protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
Monument, al cărui nume sunător e ca un vers.
Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
Timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee,
Totul piere sau se schimbă; — neclintit ești numai tu.
Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare,
Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
Tu ești toată poezia omenirii gânditoare
Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic1.
Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
În imensa, infinita liniște de orient,
Din trecut și pân’ la tine se întinde ca o punte,
Peste care tot trecutul se coboară în prezent.
Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
Drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă
Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis și Corint.
Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag8,
Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
Născătorul de iluzii, de dureri și poezii,
Astfel cum îl vrea Sophocl1, răsturnând o-mpărăție
Și putând să locuiască pe obraji trandafirii.
(1893)
 
 

Duiliu Zamfirescu - După Mărășești


Se apropie Paștele. În curînd fiecare bun român își va zice: „Christos a-nviat“.
Cu inima strînsă de durere, dar cu sufletul plin de speranță, el va merge la preotul moldovean să aprindă făclia de Paște. Bietul om și-a lăsat cula pe malurile poetice ale Amaradiei sau via la Drăgășani, și, pornit în pribegie, a ajuns într-un spital, fără să știe cum.
Ceea ce el știe cu siguranță este că și-a făcut datoria cu vîrf și îndesat, s-a bătut, a suferit, s-a îngropat sub pămîntul obuzelor, iar acum a înviat a treia zi după Mărășești.
Preotul care ii va da lumina și care s-a bătut și el în lunca Siretului de la Cozmești va spune olteanului de pe Amaradie și piteșteanului de pe Argeș și gorjanului de pe Jiu, să-și ridice fruntea sus, <….>.
Cît farmec e în vorba asta „acasă”.
Ea pune în mintea soldatului taina cîmpului întins, brazda plugului, cîntecul ciocîrliii; codrii întunecați de umbra suroră a ramurilor; coarda mănoasă a viei. Și, în sărăcia lui, românul se vede primenit, îmbrăcat în straie curate, mergînd la înviere, cuminte, așa cum l-a lăsat în pămîntul Daciei divinul nostru împărat.
Că doar ceea ce este admirabil în acest popor al nostru e tocmai fericita îmbinare a tuturor temperamentelor — vesel la greu, liniștit la bucurie, îndurător la durere — s-ar putea zice despre dînsul că s-a născut cu secreta intuiție a esteticei de a trăi.
Și cei ce l-au chemat să se bată au avut dreptate să creadă în priceperea și în brațul lui. Că, deși nu știe carte, bietul om a înțeles că viața strămoșilor lui a fost bătută de vînturi, băjenari, pribegi, împinși de turci, siluiți de ruși, trădați de unguri; a înțeles toate, din glasul codrului și din puterea doinei. <… >
Era gata să sufere orice, dar să învingă.
În înțelepciunea lui rusticană, el a priceput că atunci cînd strămoșii lui fugeau în pribegie, veneau năvălitorii peste el, iar el n-avea putere să se lupte; dar cînd domnii lui pămînteni se sculau din scaunul lor și-l chemau la arme, atunci dușmanii își lăsau oasele la Călugăreni sau la Valea-Albă <… >

* * *

Dar de ce n-au avut unelte și de ce s-au retras rușii?
El nu cunoaște pe d. Const. Diamandy nici pe generalul Iliescu și poate nici pe d. Ion Brătianu. El a auzit vorbindu-se de aliații noștri și i-a văzut sub forma palpabilă a ofițerilor francezi, a medicilor francezi cari au murit de tifos exantematic, (a tunurilor franceze cu care a cîștigat bătălia de la Mărășești, și e încredințat că aliații l-au ajutat. Dar atunci de ce n-au avut unelte și de ce s-au retras rușii? Rușii nu erau aliați? <….> — cum să spunem țăranului, că n-a avut tunuri, și puști, și muniții, și îmbrăcăminte, din incapacitatea generalului IIIescu? Bunul lui simț ne va întreba: „pentru ce n-a fost destituit generalul acesta incapabil?”.
Ce să răspund eu, alegătorilor mei de mîine, despre fuga rusească?
Ei au să mă întrebe care sunt cuvintele pentru care văditul incapabil ministru de la Petrograd a fost ținut pînă în ultimul moment în postul cel mai primejdios al diplomației noastre, unde nu a înțeles nimic, nici din politica țarului, nici din politica lui Kerenski, nici din enorma și spăimîntătoarea revoluție rusească? Actele secrete, publicate de guvernul maximalist, printre care, în primul rînd, raportul generalului Polivanov, ministru de Război, dovedesc absoluta incapacitate a acestui agent.
Care sunt cuvintele pentru care d-l Al. Em. Lahovary, vinovat de a fi împins la război, cît și d-l Diamandy, a fost ridicat de la Paris, unde era persona gratissima și unde cunoștea lumea și lucrurile, spre a fi dus la Roma, unde nu mai cunoștea pe nimeni? Un domn Victor Antonescu, care se pare că ar fi fost cîndva ministru de Finanțe, s-a născut rudă cu d. Brătianu și, ca atare, zînele i-au pus în scăldătoare regretabila floare a norocului.
Care sunt cuvintele pentru care d. dr. Angelescu (doctor în medicină, spre deosebire de dr. Creangă6, doctor în agronomie și în compatibilitate) a fost numit ministru la Washington…. Nimic nu-l indica pentru acest post. D. Angelescu fusese ministru al Lucrărilor Publice, ceea ce poate tot ar avea oarecare legătură cu medicina, pe laturea dezinfecțiunei trenurilor cu formol: Dar ministru la Washington!… Nici măcar englezește nu știa nevinovatul bărbat.
Mai e nevoie să vorbim despre absurda ambasadă a d-lui N. Xenopol la Tokio și de a d-lui Victor Ionescu la Lisabona? Cel dintîi mergea să studieze altoirea crizantemelor în calapăr, iar cel de-al doilea constituția republicană a coborîtorilor lui Vasco de Gama; căci nimic nu seamănă mai mult cu un portughez decît un tachist, ambele aceste variante de popoare neolatine fiind de o precoce veselie.
Care sunt cuvintele pentru care inteligentul ministru de la Roma, Dem. Ghica, a fost lăsat pe din afară?
Ce pot răspunde la aceste întrebări, decît că mizerabila organizare a partidelor noastre cheamă la locurile de căpitenie ale statului oameni inferiori. Cîți miniștri nuli nu am văzut în Externe, timp de 33 de ani; cîți maniaci, cîți ignoranți, cîți secretari ridicoli, în stilul răposaților Esarcu, Stoicescu și alții (spre a nu vorbi decît de cei morți); cîți dintre cei vii nu și-au bătut joc de legi, de carieră, de merite; cîți nu au tripotat în fondurile secrete în mod scandalos, tîrguind asupra cheltuielilor de drum ale unui biet interpret de la Ianina și dînd sute de mii de franci favoritului de la Berlin sau din altă parte.

* * *
Ce să spui soldatului și alegătorului?
Ochii tuturor, osteniți de a căuta oameni politici curați și necompromiși se întorc către front, străbat liniile și ajung pînă la generalul Averescu. Către el se îndreaptă astăzi privirile unui popor întreg, rănit în tot ce avea el mai scump. în aspirațiile, în pămîntul, în gloria lui. Pe acesta îl cunoaște frontul, adică tot românul care s-a bătut; pe acesta țăranul îl socotește ca părintele lui și l-ar alege în toate colegiele, <….> pe acesta vor să-l abată intrigile celorlalte partide, ca pe un stejar, copiii cu oile <…>.



Notă

  1. Cele trei puncte încadrate între semnele :  <...>    indică intervenția cenzorilor timpului în care au apărut articolele respective.

Duiliu Zamfirescu - P. P. Carp


1914

Cunoscut de prieteni și de adepți sub numele de соnu Petrachi, bărbatul acesta e o figură politică de mîna întăi, intr-o vreme în care țara românească are oameni de reală valoare.
Sunt 30 de ani de cînd eu aștept să văd pe d-l Carp în fruntea unui minister extraordinar, care să facă acte mari, să ia Transilvania, să reguleze chestia agrară etc., etc., și nu văd nimic. La 1888, după căderea lui Ion Brătianu, mi se părea că se înfiripează ceva din marele minister — dar n-a fost nimic trainic.
S-ar părea că de la Kogălniceanu încoace, oamenii de imaginație au dispărut și au rămas oamenii de memorie și de voință. Acela a fost geniul inventiv al României, care, cu vodă Cuza, reprezintă rasa noastră. Regele Carol, cu toți oamenii săi politici sunt neinventivi. Ion Brătianu, Lascar Catargiu, Al. Lahovary, Dem. Sturdza, T. Maiorescu, P. P. Carp sunt atîtea laturi ale aceleiași prisme, și s-ar putea zice că singurul fapt istoric din care țara noastră a ieșit mărită, campania Bulgariei din 1913, a fost făcută de voința poporului, fără consimțimîntul regelui Carol și fără voia primului său ministru, T. Maiorescu.
În adevăr, cîteșitrei acești bărbați hors concours, d-nii Sturdza, Maiorescu și Carp, sunt oameni de memorie. Speram că d-l Carp va face vreo nebunie de geniu. Era gata s-o facă acum o lună, cînd voia să mergem, în ruptul capului, cu germanii și austriecii, împotriva lumei întregi. Era nebunie, dar nu era de geniu.
Și, cu toate astea, o mare simpatie învăluie personalitatea aceasta.
Născut boier, ca și d-l Sturdza, și, ca și d-sa, moldovean din județul, Vaslui, d-l Carp este ginerele aceleiași doamne Cantacuzino care a dat zile d-nei Zoe Sturdza, dar care n-a fost deopotrivă de darnică cu fiica sa, d-na Irena Carp. Ca și d-l Sturdza, d-l Carp a învățat în Germania, de unde s-a întors cu aceeași reverență pentru noțiunea de „stat“, astfel cum o concepuse Bismarck. S-ar putea zice că acesta este singurul punct de atingere între cei doi cumnați. Intrat, încă de la început, în „Junimea“ de la Iași, d-l Carp a fost recunoscut numaidecît ca șef politic al acestei grupări literare, în numele căreia gîndea, vorbea și lucra, cu o morgă extraordinară, tratînd pe toți colegii săi de gogomani. Este evident că spiritul revoluționar și individualist al acestei grupări de tineri, care, dealtfel, era foarte disciplinată, avea ceva ștrengăresc și nou, ce nu se potrivea cu vremurile lui. Am cunoscut pe cei mai mulți dintre fondatorii grupului, din cari patru trăiesc și astăzi: d-nii Carp, Maiorescu, Todiriță Rosetti și Iacob Negruzzi.
Cînd voi vorbi de „Junimea” de la 1882, aceea care luase formă politică hotărîtă, cu Romania liberă ca organ, voi reveni asupra fondatorilor grupării. Deocamdată să rămînem la d-l Carp.
Figură enigmatică în toată puterea cuvîntului, omul acesta este, rînd pe rînd, admirabil dar incomplect în toate actele vieții sale politice. Dinastic hotărît, de la suirea pe tron a regelui Carol pînă în zilele noastre, este singurul bărbat de stat care a îndrăznit să spună suveranului adevăruri crude și din această cauză să se facă nesuferit aceluia ce are o așa de mare putere. Pornit de la formula „regele și dorobanțul”, care însemna un adînc dispreț pentru regimul reprezentativ și deci pentru toate ficțiunile Constituției noastre, d-l Carp s-a opus întotdeauna la schimbarea acestei Constituții, iar cînd a făcut alegeri, ele au fost aproape libere. Devenit ministru și președinte de consiliu, morga d-sale față de suveran trecea peste toate mărginele și nu arareori spunea în mod crud ceea ce s-ar fi putut spune cu delicatețe sau s-ar fi putut tăcea cu elocvență. Așa, bunăoară, înainte de a părăsi mininisteriul și a lăsa locul d-lui Maiorescu, într-o violentă explicație cu majestatea-sa, care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru a intra în campanie, d-l Carp a zis regelui: „Dacă nici de asta nu te-ai ocupat de aproape, ce ai făcut timp de 45 de ani?»
Ar fi ceva nou și plin de demnitate în această invectivă dacă ea ar porni dintr-o necesitate organică a unei naturi sălbatece, un Cromwell vorbind celuilalt Carol I; dar cînd se știe că această îndrăzneală previne dintr-o morgă dezmățată, cum numai Tiberiu putea să fi moștenit de la familia Claudia, atunci gestul d-lui Carp rămîne o simplă bravadă.
Ei bine, același om, în momentul cel mai grav al zilelor de astăzi, a fost singurul sprijin al regelui. În consiliul de coroană ce s-a ținut, în august, la castelul Peleș, după declararea războiului franco-german, bărbatul care a îndrăznit să „vorbească” a fost d-l Carp. Regele, luînd cuvîntul, a expus situațiunea internațională, căutînd să convingă pe asistenți că România trebuie să meargă alături de Germania și de Austro-Ungaria. „A venit momentul, domnilor, să facem din țara noastră o mare putere”, a zis regele. Tăcere mormîntală. După oarecare foire și șopăială, d-l Th. Rosetti a ridicat un glas sfios ca să spună că rangul de mare putere poate să fie primejdios și greu de ținut. A mai vorbit unul și altul, d-nii Marghiloman, Jean Lahovary, Brătianu, Take Ionescu, rostindu-se mai toți pentru neutralitate. Atunci a luat cuvîntul d-l Carp. A fost o execuție în regulă, aruncînd în obrazul fiecăruia fățărnicia tutulor: „Toți sau mai toți ați fost consilierii tronului; toți știați că politica noastră externă merge în calea Triplei Alianțe; toți ați suferit cînd, la 1877, Rusia, drept răsplată, ne-a luat Basarabia, prin urmare, cu toții ați consimțit la această politică. Iar astăzi, cînd a venit vremea să ne ținem de cuvînt, vă dați la o parte. Cum lăsați pe omul aista singur?!” (a întrebat, arătînd către rege).
Scena mi-a fost raportată de ministrul Afacerilor Străine, d-l Porumbaru.
Este cu atît mai interesantă purtarea d-lui Carp de astăzi, cu cît a fost mai crudă purtarea regelui și a Partidului Conservator cînd cu decapitarea sa.
Era în 1912, septembrie, cu puțin înaintea războiului balcanic. Regele convoacă un consiliu, în care declară că se pregătesc evenimente grave și România va avea să-și spună cuvîntul său. Drept aceea, se simte nevoie de formarea unui minister tare. Suveranul declară că nu are nici un motiv de a se despărți de Partidul Conservator, dar cere ca acest partid să fie întregit, să se facă repede alegeri, iar ministeriul să se prezinte țării într-o formațiune omogenă, fie sub prezidenția d-lui Carp, fie sub a d-lui Maiorescu.
Această indicațiune a d-lui Maiorescu era o subtilitate care ascundea intenția regelui de a decapita pe d-l Carp.
Nu trebuie uitat că mai tot timpul cît stătuse la guvern pînă atunci, guvernul conservator se întroienise în chestia tramvaielor. Această afacere, de tarabă liberală, nu ar merita să fie cunoscută de posteritate dacă n-ar fi punctul de plecare a decapitării d-lui Carp. În ce constă ea? În formarea unei societăți pe acțiuni, în capul căreia se afla d-l Vintilă Brătianu, fratele șefului Partidului Liberal, societate care obținea creațiunea a noi linii de tramvai, în condițiuni oneroase pentru comună și avantagioase pentru acționari. Venind la guvern Partidul Conservator, cu d-l Carp la prezidenția consiliului și d-l Al. Marghiloman la Interne, acesta din urmă denunță convențiunea tramvaielor ca cea mai scandaloasă afacere brătienistă. Justiția însă se pronunță în favorul societății. Lumea fu agitată timp de un an, iar chestia tramvaielor ajunse în Parlament, cu violența cu care aleargă la noi toate scandalurile. D-l Carp se înhămă la ea, ca un cal de sînge, și trase, pînă ce căzu în ham. D-sa născoci formula „fierului roșu” împotriva d-lui Brătianu, șeful liberalilor, care, pus astfel de-a dreptul în cauză, răspunse cu violență, provocînd scandal și retrăgîndu-se din Parlament. În intervalul acesta, Camerile votară o lege specială, care însă fu declarată de Curtea de Casație ca neconstituțională.
Iată-l pe d-l Carp, care nu vrea să renunțe în ruptul capului la „fierul roș”, pus în marea încurcătură de a înghiți sentința Casației și a debarca pe d-l Marghiloman, sau a pleca d-sa de la guvern.
Cronica intimă zicea că d-l Marghiloman nu apăra atît comuna București, cît își răzbuna pe d-l Brătianu că-i hrăpise femeia.
D-na Eliza Marghiloman (născută Știrbei) părea hotărîtă de soartă să fie soția unui șef de partid, în orce caz. Eu am cunoscut-o și ca d-na Marghiloman și ca d-na Brătianu. Îmi aduc aminte de cea dîntăi ca de o adorabilă persoană. Musset zicea despre engleza din poezia Une bonne fortune că nu poate s-o compare mai bine decît cu o picătură de lapte. Eu aș zice despre d-na Marghiloman că nu pot s-o compar mai bine decît cu o piersică: rotundă, roză și parfumată, cu puful care împiedecă pe nervoși de a o atinge, d-sa era un fruct cugetător, căci se ocupa de poezie, rîdea ca o floare ce înflorește, chema la sine ca fundul apelor adînci. Am cunoscut-o și ca d-na Brătianu: fructul era mai copt, puful mai aspru, rîsul mai rar, apa mai puțin adîncă; cugetul înălțat în sfere ideale, de patriotism și de poezie: am cetit o lucrare tradusă de d-sa în cea mai frumoasă limbă românească.
Prin urmare, acest măr de discordie (tot în lumea fructelor — oprite) părea a fi adevărata cauză a „fierului roșu”, așa că intransigentul meu amic, d-l Carp, ia conturul soarelui, ce apune cîteodată cu masca ironică a zădărniciei.
S-ar zice că nimeni n-a ținut socoteală de sforțarea morală a d-lui Carp, în această împrejurare, și regele mai puțin decît toată lumea. Ca și cum n-ar mai fi fost o figură retorică „fierul roșu”, ci un instrument real, roșit în foc, cu care d-sa alerga după toată lumea, toți fugeau de d-sa, pînă ce, în întrunirea de la d-l G. Gr. Cantacuzino, în care se propunea colaborarea cu d-l Take Ionescu, d-l Carp își iscăli dimisia din șefia Partidului Conservator și părăsi puterea și pe foștii săi amici.
Cum ajunsese Partidul Conservator la necesitatea înlăturării d-lui Carp?
Iată cum: după indicațiile date de rege în consiliul de la castelul Peleș, d-l Maiorescu se puse pe lucru și începu să trateze, pe de o parte cu d-l Carp, pentru a-l aduce înapoi, pe de alta cu d-l Take Ionescu, pentru a-l face să fuzioneze. Persoana care fu, în mod special, însărcinată de către d-l Maiorescu să vadă și pe d-l Carp și pe d-l Take Ionescu fu generalul Argetoianu, pînă atunci ministru de Război. Om integru, cam naiv și nedeprins cu șiretlicurile tratativelor, d-l Argetoianu chemă pe generalul Averescu și-l însărcină să vorbească amicului său Take Ionescu. Acesta îi trimise răspuns că nu poate sta de vorbă cu d-l Carp „deoarece e nebun”. Generalul Argetoianu, în întrevederea sa cu d-l Carp, reproduse întocmai cuvintele raportate de generalul Averescu. D-l Carp îl însărcină să spună d-lui Maiorescu că este un trădător, iar d-lui Take Ionescu că este o canalie.
După ce generalul Argetoianu se achită de misiunea sa într-un mod atît de imparțial, declară d-lui Maiorescu că se retrăgea și d-sa de la Ministeriul de Război, pentru că dezaprobă colaborarea cu d-l Take Ionescu; d-l general voia fuzionarea, care era altceva decît colaborarea.
În timpul tratativelor, regele ar fi dorit să excludă și pe d-l Marghiloman din noua formațiune ministerială, ca să-l învețe minte să nu mai umble cu fierul roșu, care era un instrument bun de marcat vitele, iar nu șefii de partide. Se pare că d-l Marghiloman izbuti să convingă pe cei în drept că invențiunea aceasta era exclusivă a d-lui Carp; că d-sa fusese gata să trateze și cu d-l Take Ionescu și cu d-l Brătianu…
Și iată-l deci pe d-l Carp al meu, care n-avea nimic de împărțit cu d-l Vintilă Brătianu, nici soțul d-nei Eliza Marghiloman nu fusese, nici pe generalul Averescu nu-l destituise, iată-l retras de la guvern și de la șefia Partidului Conservator, pentru că nu voise să renunțe la un cuvînt: fierul roșu.
Asta zugrăvește pe om, și în rău și în bine. În rău, îl arată ca pe un amator, un artist care sacrifică o situație unui cuvînt, un zeflemist incorigibil; în bine, ca pe un bărbat în toată puterea cuvîntului, care gîndește limpede și spune fiecărui ce gîndește, chiar și majestății-sale.
Din acest punct de vedere, d-l Carp este cel mai original român.
O lăture a acestei frumoase inteligențe este darul de a vorbi. Fără flori retorice; fără infinitele adjective ale lui Delavrancea; fără schimele și mimica lui Maiorescu; fără strălucirea cam goală a lui Take Ionescu — discursurile d-lui Carp se ascultă cu o uimire plăcută și se citesc cu dragoste, ca istoria lui Mommsen. Cînd d-sa vorbește, cu monoclul în ochi, cu capul pleșuv, cu faimoasa funtă de cravată neagră, purtînd redingota ca un englez de rasă, toată lumea e subjugată. Moldovenismele stilului său oratoric ii dau un farmec mai mult.
La București are casă mare, unde primește, iarna, toată societatea bucureșteană, căreia are aerul de a-i face o nespusă onoare prin faptul că d-sa, d-l Carp, nu se duce să se culce. D-na Irena Carp este foarte cuminte damă, cu totul absorbită în personalitatea bărbatului său, care, cred, a înșelat-o cu profuziune.
La Țibănești, domeniul părintesc, d-l Carp oferă vînători, mese, primblări prin pădurile sale, ținute cu o regularitate germană, purtînd monoclul cu aceeași notă intimă de dispreț, care are aerul de a zice: „Ascultă, dragă, tu ești un gogoman”.
Soții Carp au mai mulți copii, mai cu seamă băieți, și o fată care a luat în căsătorie pe vărul ei primar, căpitanul (astăzi colonelul) Alexandru Sturdza. În momentul căsătoriei, toată lumea se mira de înclinarea reciprocă a tinerilor și unii tachinau pe d-l Carp că și-a dat fiica după fiul „celui mai mare prost din Principatele Unite”, cum califica d-sa pe cumnatul său, Dem. Sturdza. D-l Carp răspundea că a luat ce era mai bun în casa Sturdza, lucrul ce nu e încă probat.

Duiliu Zamfirescu - Seara de toamnă


Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu fața purpurie,
A nopților fermecătoare Doamnă.

Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie
Strălucitoarea-i negură albastră,
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!

Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristețe:
Există oare-atâta frumusețe
În fire, — așa cum o simți tu, poetul?

Ori suntem pradă — o! gândire-amară!
De-a simțurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neștire,
Și totuși, Doamne, ce frumoasă seară!

Duiliu Zamfirescu - La Orșova


Dunăre bătrână, spune, ce ascunde
Trupul tău în unde,
De te zbați în maluri, urli de mânie
Până ce Carpații piscurile-și pleacă,
Apa ta să treacă,
Gâlgâind în mersul ei de vijelie?

Din adânca umbră de pe malul verde
Gândul meu se pierde
Peste nesfârșirea căreia-i plutești,
Peste timp de astăzi și de altădată,
Când bătea curată
Inima în pieptul lumii românești.

Că de-au fost păcate, lipsă de credință,
Păs și neputință,
Lifte peste lifte, unguri și tătari,
Au mai fost și oameni, fost-au pământeni,
Domnii și moșnenii,
Drept-coborâtorii din legionari.

Și-a mai fost stăpânul stâncilor cărunte,
Bourul de munte,
Străjuindu-și singur codrul la pripoare,
Decebal voinicul, fiu de fiu localnic,
Ridicându-și falnic
Fruntea către oastea lor năvălitoare.

Tu, ce pe sub malul negru de ruine
Te frămânți în tine
Năbușind avântul apei furioase,
Și prefaci în trâmbă lucie de brumă
Șipote de spumă,
Ca să legeni raza stelelor sfioase,

Tu mai speri că, poate, au să mai coboare
Lungile pripoare
Dacii cu Zamolxe și Boeribiste
Ca să ia virtute, bând apă din tine,
Și să ți se-nchine,
Și să-și lumineze fețele lor triste.

Nu mai vin. Dar vremea, care schimbă toate,
Multe vrea și poate,
Multe le preface și le-ntinerește:
Pune vis în codri, umbră în poiene,
Doruri pe sub gene,
Viers și bucurie pune-n tot ce crește.

Salve, ție, apă binefăcătoare,
Ce te-nalți spre soare
Și te lași pe holde, rod și avuție!
Crească-ți flori pe maluri jururi-împrejururi,
Tânăro de-a pururi,
Tânăro, eterno, salve, salve ție!!

Duiliu Zamfirescu - La villa Aldobrandini


Tăcute lacrămi picură din plante
Și-alunecă pe jgheabul de porfiră;
Sub șipot stă Orfeu cântând din liră
Pe-un glob purtat de gârbovul Atlante.
Păuni stelați podoabele-și resfiră
Pe-un capitel de frunze de acante;
Un grup voios de fauni și bacante
Ironici stau și de păuni se miră.
Domnița vine, văduvă-ntristată,
Și singurică șade la fântână,
Cântând încet un vers al ei de fată.
Un gâlgâit de apă o îngână,
Pe când pe vârful plopilor s-arată,
În clarul zilei, luna ca o zână.

Duiliu Zamfirescu - Levante și Kalavryta la Missolonghi


Voi, ce-n fața mea, tăcute, mari ruini de amintire,
Înălțați zidiri știrbite, triste resturi de mărire,
Vorbiți, spuneți, ce e timpul, voi care-ați purtat pe umeri,
Veacuri mari ca vecinicia, ani ce nu mai poți să-i numeri!
Spune, Zante, unde-i timpul când Byron, în liniștire,
Pe-ale mării tale valuri dorul său și-l legăna...,
Ș-ale vântului suspine când nebuna sa iubire
Cu suspine le-ngâna?
Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale,
Surâzând mureau toți grecii ca eroii din povești?
Unde-s sfintele morminte după adormita vale
Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale?
Unde-i Botzaris eroul?... — Missolonghi, unde ești?
Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecător”
Iar pe mare echo strigă, prins de-un val spumegător:
“E trecător..., e trecător...”

I

De la Zante care-și scaldă portocalii săi în mare
Împrejur, cât vede ochiul în nemărginita zare,
N-a purtat vreodată valul, pe-al său braț legănător,
Lopătar mai fară grijă, mai frumos decât Levante
De la Zante.
Către seară când el cântă, glasul lui tremurător
Mână somnul înspre crângul de tufani de iasomie,
Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori;
Iar pe grecele frumoase când râzând el le îmbie
Să privească cum în unde moare-o rază aurie
Ce voios se furișează printre lungi gene de nori;
Ele vin la țărmul mării, cum albinele ușoare
Vin din stupi să se îmbete pe un sân deschis de floare.
Vin să vadă jocul apei, să asculte plânsul mării.
Să aspire adierea răcoroasă, dulce-a serii.
— Zantiote cu lungi gene, spuneți, unde-i Kalavryta?
Unde e stăpâna voastră? Căci, pe Venus Pandemos,
Am trecut o noapte neagră întrebând cerul frumos
De nu are printre stele vreo stea rătăcitoare
Ce-a venit din altă lume, luminând ca și un soare
Stelele din jurul ei;
Am cătat-o pe la vânturi; — am oprit noaptea din cale
Întrebând-o de nu are printre spiritele sale
Sufletul unei femei;
Cercetat-am marea lină, vrând să știu dacă în unde,
Printre albe Nereide, marea însăși n-o ascunde...
Dar nimic — Cer, noapte, mare, lung la mine au privit
Ș-au zâmbit.
Zantiotele râd toate, iar Thaisa le oprește:
— O..., Levante Hyacinthus, eu ți-o spui într-un cuvânt:
Ești frumos, dar n-ai viața ce-n oricare grec trăiește...
Tu o cauți printre stele, ea te-nșală pe pământ.

II

Subt o boltă-ncondeiată cu lungi litere arabe,
Unde aurul se leagă cu granitul african,
Unde stau, ieșiți din ziduri, sfincșii dormitând pe labe,
Ce port vase de-alabastru, stâlpi cu capiteluri albe,
E întinsă-o masă mare de porfir egipțian.
Pe sub negrele arcade, mii de candele ușoare
Imitând floarea de nufăr, dau lumini scânteietoare,
Ale căror slabe raze lin se pierd în neagra noapte,
Cum se pierd în depărtare, năbușite, tainici șoapte,
Prinsă-n două mari inele de argint, o fină plasă,
Peste care stau întinse draperii lungi de mătasă,
Poartă, legănând pe brațu-i, ca pe-un val tremurător,
Corp de tânără femeie, plin de grații, alb, ușor.
Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingașe făptură,
N-ar avea un ochi mai lânged, o mai rumenită gură,
N-ar avea mai negru părul, fruntea mai cugetătoare
Zâmbetul mai mort pe buze, buza mai tăinuitoare...
Tânjitoarea ei privire, printre umbre rătăcită,
Pare-a urmări în zboru-i o vedenie iubită,
Ce, pe căi nestrăbătute, dinainte-i vecinic fuge,
Iar când doru-i, nici chiar doru-i călător, n-o mai ajunge.
Năpădită-atunci de lacrămi însăși sânul și-l cuprinde
Vrând în el să stăpânească un necunoscut fior...
Sânul însă n-o ascultă, alba-i față i s-aprinde
Și oftând, mai fără voie, zice: “Ah, mi-e dor!... mi-e dor...”

III

După capul Kalogria, pe o coastă,-ntre lagune,
Doarme dusă Missolonghi la al mării glas ușor,
Iar legenda ei măreață veacul veacului o spune,
Unda, vântului ce trece, seara, orelor ce zbor.
Stai, luntraș! Nu vezi cum superi prin a viselor lovire
Majestuoasa ei odihnă, visul ei de fericire...
Nu vezi fruntea ei cernită ce măreț i-o încunună
Cu-ale sale raze albe vecinic călătoarea lună?
Nu vezi tu cu ce sfială lunga-i haină i-o sărută
Marea mută?
Stai! Oprește-te!... Ascultă!
— Nu!... Și barca cea ușoară,
De lungi aripi legănată, ca un gând pe valuri zboară...
Iat-o... Vine... Se-ndreptează spre castelul cel arab
Unde sir Hoowards englezul, mai bogat ca un Nabab,
Și-a adus smintitu-i spleen și răceala-i englezească,
Ca la lungi raze de soare calde să și le-ncălzească.
— O..., Archipelagul mândru, câți englezi n-a-nveselit,
Câte suflete răcite soarele-i n-a încălzit!...
Iată barca... Iat-o vine. Lanțul ei lin se anină
După gâtul unui tigru; marmură sculptată, fină;
Iar din luntrea cea grăbită sprinten sare chiar Levante
De la Zante.
El tăcut se furișează printre sălile pierdute
Întrebând lampele stinse, vorbind zidurilor mute,
Cercetând ușă cu ușă și la orișice mișcare
Simțind inima-i cum bate, sufletul cum îi tresare;
Iar în fund pierdut de lume, el aude-ncetișor
Un glas tainic ce-i șoptește: “Vino... ah, mi-e dor, mi-e dor...”
Un pas, înc-un pas... și iată-l! Iată cleftul la intrare
Pironit de gelozie, rămas mut de întristare...
El privește la englezul ce sărută în uimire
Mâna ei, alba ei mână, căreia nebuni se-ntrec
Zantioții toți să-nchine neschimbata lor iubire,
Luntrea, armele și capul, tot ce poate da un grec!
Cum îl vede, ea spre dânsul tremurând mâna-și întinde:
— Vin, îi zice cu privirea, Kalavryta e a ta.
Vino, vis trimis de noapte și de buza-mi ce s-aprinde,
Dor cu ochii ca seninul, vin, lipește-ți buza ta.
Însă el, smintit de ură, vechi pistol din brâu apucă
Și ochește... Un foc roșu trece viu ca o nălucă...
Un corp cade... O, pistolul era vechi, dar era bun!
Kalavryta plânge-n umbră... Grecul râde; e nebun.
(1879, iunie)