Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi
lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă, şi
morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă
rece. Când vedea drumeţ, or pe jos, or călare, or cu carul, lăsa baba
covrigul din gură, întindea dreapta şi se milogea tânguios numai din
vârful limbii: "Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată
păcătoasă fără putere!" Dacă-i da cineva ceva, zicea baba: "Bogdaproste,
măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să primească!... de unde dai să sporească
şi să izvorească!" Rar se-ntâmplă creştin drumeţ să treacă pe lângă aşa
bătrână nevoiaşă şi să nu se-ndure măcar cu ce, după potriva lui; dacă
nu o lescaie, măcar o fărâmă de pâine; dacă nici atâta, barem o vorbă
bună. Când îi zicea vreunul: "Crede, bătrânico, altădată!" ea răspundea:
"Crez, măiculiţă, crez... să ne crează Dumnezeu pe toţi, drăguţul!" Pe
urmă îşi muia covrigu-n năstrapă şi s-apuca iar de morfolit.
Într-o zi, fiind târg devale, a-nceput dis-de-dimineaţă
să se care într-acolo lume după lume de la deal. La dus, i-au mai zis
babei câte unii "crede"; da spre seară, la-ntors, i-au dat care ce l-a
lăsat inima... Păcum e obiceiul la târg: târguieşte omul ce târguieşte,
cumpără, vinde; apoi, mai cu rachiu, mai cu vin, mai cu vorbă,
se-nveseleşte, şi pe urmă îşi mai aduce aminte şi de sufletul
răposaţilor şi le dă pomană după putere. Şi aşa, a rămas baba pe ziua
aceea mulţumită destul cu traista plină.
Încet-încet, pe-nserate, s-au împuţinat drumeţii; tot mai
rari şi mai rari, până n-a mai trecut nimeni dupa asfinţitul soarelui,
când s-a arătat şi luna la răsărit. Dac-a-nnoptat bine, a căutat baba-n
traistă şi a scos nişte turtă dulce, căpătată de la una dintr-un cârd de
fete, care trecuseră p-acolo cântând, chicotind şi făcând fel de fel de
nebunii, cum fac toate codanele când se-ntorc aprinse de la joc, că-n
târg fusese horă mare. A muiat baba turta dulce, a gustat-o şi zice:
- Bogdaproste! am avut o zi cu noroc astăzi... S-o ţie Dumnezeu drăguţul pe fata aia, s-ajungă la bătrâneţi frumoase, ca mine!
Pe urmă s-a înfăşat baba-n cerga ei, şi-a pus traista
căpătâi şi s-a ghemuit de-a binele culcată pe partea stângă, cu spatele
la lună, să nu-i dea lumina-n ochi... Tocmai bine de dormit... Nici prea
cald, nici prea răcoare; de vânt, nici suflare; pe câmp, aşa linişte de
toate patru părţile că se puteau auzi cum ţârâiau şi forfoteau
gângăniile, miş-miş pân pâiş, şi apa cum gâlgăia afară din ghizdul
fântânii printre pietricele - că aşa e apa, ca viaţa omului! atâta numa,
că viaţa curge cât curge şi pe urmă stă; dar apa curge mereu de când
lumea şi cât lumea n-o să mai stea...
Baba-nchisese ochii şi, cu gândul cine poate şti la mai
ce, ofta din când în când... şi nu-i venea somnul; iar se mai gândea,
ofta şi mişca, să-şi potrivească oscioarele mai odihnit, geaba! nu putea
măcar aţipi. Se urcase luna cam de două suliţi, când iacă, i se pare
babei că vin paşi de la deal dinspre partea apusului. Trage cu urechea
şi aude bine că s-apropie drumeţ; mijeşte ochii, şi-l şi vede aci-aci.
Se ridică de mijloc, întinde mâna şi-ncepe duios, după canonul ei:
- Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!
Totdeodată, drumeţul a sosit în dreptul fântânii; abate din drum spre babă şi-i zice:
- Bună seara, băbuţo; da... n-ai adormit încă?
- N-am adormit, maiculiţă; că n-am somn, vai de păcatele mele!
Drumeţul se aşază jos lângă babă, în bătaia lunii, şi răsuflă adânc de oboseală...
- Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa pe drum?
- Hei! de unde viu eu... viu de departe...
- De departe, ai?... Şi... un' te duci?
- Hei! unde mă duc eu... mă duc departe...
- Departe, ai?... Da... cum te cheamă pe dumneata?
- Prichindel mă cheamă...
- Da... de câţi ani eşti?... că te vaz crud de tot…
- Merg pe şaptesprece...
- Da... părinţi ai?
- N-am, c-am fost copil lăpădat...
- Da... frăţiori mai ai?... surioare?
- Oi fi având, dar nu-i cunosc...
- Cum, ăi fi având şi nu-i cunoşti?... Ce vorbă-i asta?
- Păi nu-ţi spusei c-am fost copil lăpădat?
- Bine, aia am înţeles eu; da vorba e, vreau să ştiu...
- Ia ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând aşa?
- Că vreau să ştiu şi eu...
- Da ce-ţi pasă dumitale?
- Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Ştii
că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebuie să ştiu eu ce pramatie de
călător primesc noaptea-n gazdă?... ai?
- Da; da iar aşa, să-mi numeri toţi dinţii din gură...
- Uite, mă!... da ce, ţi-i scoţ dacă ţi-i număr? A făcut haz băiatul de vorba babei şi zice:
- Aoleo! la bună gazdă avusei noroc să pic!… În loc să
mă-ntrebi: "Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi?... ţi-o fi foame?"
dumneata îmi ei tacrirul pe nemâncate.
- Păi ce stric eu?... tu de ce eşti găgăuţă şi taci?... N-ai aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă ţâţă?...
- Ba, aia am aflat-o eu; da, dacă m-ai năvălit cu întrebările, când era să-ţi spui?
-Vino-ncoace, terchea-berchea!
Şi zicând astea, scoate din traistă o costiţă de purcel, nişte colaci şi turtă dulce şi mere, şi i le dă:
- Ia colea şi trage-i fălci, că dinţi, slava Domnului, văz că ai.
A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulţumit gazdei şi s-a aplecat la fântână să bea.
- Ce faci, mă?
- Ce să fac?... vreau să beau.
- Păi, apă rece să bei dupa costiţă afumată? Ia colea!... Şi i-a dat din desagă un clondiraş cu rachiu de izmă.
- Să-nveţi de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru gras, că ţi s-apleacă... Ai înţeles?
- Am înţeles... Da multe mai ştii dumneata.
- Ştiu, fireşte; cum să nu ştiu?... că pân la vârsta
asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un câine prin apă...
Vorba aia: uită-te la faţă şi mă-ntreabă de viaţă... Ehei! fătu-meu;
când aş sta să-ţi spui cine sunt eu...
- Înţeleg, a zis băiatul căscând; da vorba mea e, noaptea asta nu ne odihnim noi de loc?... e cam târzior...
- Să se culce cui i-e somn, fătu-meu!... eu ştiu ca mi
s-a speriat de tot somnul; pot sta de vorbă pân' la ziuă, dacă
pofteşti...
- Dumneata ăi fi putând, că n-ai umblat toată ziulica,
două poştii ca mine, pe jos... Da eu tare aş vrea să mă odihnesc, drept
să-ţi spui.
Şi iar a căscat.
- Atuncea - zice baba - culcă-te tu, somnorosule; că eu
mai stau... Ia cerga asta şi te-nveseleşte, că despre ziuă se lasă
răcoare. Dacă s-a culcat şi s-a-nvelit băiatul, zice baba:
- Întoarce-te pe partea ailaltă, mă; să nu-ţi dea luna drept în ochi... Vrei să-ţi spui un basm, s-adormi mai bine?
- Spune.
- Da, vorba e, asculţi?
- Ascult.
- ... A fost odata ca niciodată, că de n-ar fi...
- ... nu s-ar povesti... a mormăit băiatul.
- Bag sama pe ăsta-l ştii... zice baba.
- Ştiu numa-nceputul.
- Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul şi sfârşitul...
Şi a urmat aşa:
- ... pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi...
- ... şi sărea pân la cer... iar a mormâit băiatul.
- Mă, spune drept... dacă-l ştii pe ăsta, să-ţi spui altul.
- Dă-i-nainte, babo, şi nu mai mă sâcâi!
- Apoi, atunci, tacă-ţi fleanca ş-ascultă!... A fost
odată un împărat ş-o împărăteasă, bogaţi nevoie mare, putrezi de bogaţi;
şi se tot ruga la Dumnezeu să le dea şi lor măcar un copilaş... şi se
tot ruga, se tot ruga, şi degeaba se tot ruga... Şi aşa, când şi-a
pierdut ei toată nădejdea, că erau bătrâni-bătrâni, cocliţi de bătrâni,
numai iacătă că vine o ţigancă, mai bătrână ca ei, şi zice să le dea cu
ghiocul...
Aude baba ceva şi se opreşte din povestit... Prichindel
jos sforăia, şi luna sus de trei suliţi şi mai bine... Baba s-apleacă pe
o rână, să-l vază dacă-i învelit cumsecade, că-i era milă de el; când
se uită de-aproape, vede într-o parte învelitoarea băiatului cam
ridicată; i-o apasă... cerga iar se ridică; iar i-o netezeşte-n jos...
cerga iar în sus. Zice baba-n gândul ei: "Ia să vedem mai bine"... şi
trage încetinel cerga, pune mâna şi dă de o coadă. "Am înţeles!" Lasă
cerga la loc binişor peste băiatul adormit, şi s-apucă să-l mângâie
blând pân păr; o ia-ntâi de la ceafă şi, când ajunge cu mâna spre
frunte, dă de două cucuie tari - ce mai încape vorbă? -, nişte corniţe
în lege.
- Ei! zice baba, d-ăştia mi-ai fost?... Lasă, că-ţi cunosc eu dumitale meşteşugul!
Îi înfige o mână-n păr şi cu alta l-apucă de coadă şi trage ş-aşa ş-aşa. Băiatul sare din somn:
- Ce e, babo?
- Bine, mă puşlama, că n-am să-ţi zic mai frumos!... după
ce te-am găzduit, te-am ospătat şi cinstit boiereşte, tu, gogeamite
flăcău în putere, să-i tragi la aghioase, şi eu, o biata neputincioasă,
să moţăi deşteaptă, să-ţi spui basme şi să te apăr de muşte... ai? Pai
ce fel de vorbă-i asta?... Scoală, dulăule, c-ai dormit destul! Uite, ce
lună frumoasă!... hai ne plimbăm...
- Ce, nu ţi-e bine, babo?... Culcă-te acolo şi lasă-mă să mă odihnesc... Nu ţi-am spus ce obosit sunt?
- Ia, nu mai umbla cu mofturi... parcă nu ştiu...
- Of! Că multe mai ştii!
- Să ştii tu, că, dacă-i la o adică, te ştiu şi pe tine
cine eşti... Cui le tai tu?... ba, că eşti copil sărman; ba, că n-ai
fraţi; ba, că eşti prăpădit de drum... Parcă nu ţi-am văzut eu
podoabele, ghiavole!... Ce crezi?... Hai scoală, să ne plimbăm! n-auzi
tu?
Şi iar îl zgâlţâie...
- Astâmpără-te, babo, şi mă lasă!
- Nu te las, cioflingarule, pân' nu ne plimbăm...
num-aşa, niţeluş, de colea până colea, doar de mi s-o face şi mie
somn... Haide, scoală!
- Ei! zice băiatul; mi-am găsit beleaua eu baba asta... înţelege odată, babo, când îţi spune omul!...
- Da tu, om eşti?
- Da ce sunt?
- Om, ai? Da cine moaş-ta a mai văzut om cu codiţă şi
corniţe, mă?... Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? Hehei, băiete!
nu mă cunoşti cine sunt... Eu... d-ăştia mărunţei ca d-alde tine...
Să-ntrebi odată pe frate-tău, pe Aghiuţă - cu ăla barem ne cunoşteam de
mult - să-ţi spuie el; şi tu să-i spui de la mine, c-am zis eu aşa, că
de ce nu mai dă p-aci?... Ce? E supărat?... Hai ne plimbăm... Scoală
odată, că te plesnesc!
Da diavolul - ce alta are de lucru decât să ispitească şi
să păcălească pe bieţii muritori, şi să-şi bată joc de sufletul lor?
-ucigă-l crucea! Ce se gândeşte afurisitul de Prichindel, văzând că nu-i
chip aminteri să scape de babă? se ridică de mijloc şi zice:
- De! băbuţo, ce să-ţi spui?... Cum mi s-a speriat şi mie somnul, parcă-parcă mi-ar plăcea să mă plimb pe lună.
- Păi, atunci, ce stai?... Haide!
- Da, da nu pe jos...
- Da cum, mă?... călare?
- Călare, fireşte; călare, merg.
- Uite, măi! tu eşti cam ţicnit pesemne... Da un' să-ţi
găsesc cal acuşica?... Ce, acilea sunt grajdurile lui tat-tău, să baţi
numa-n palme şi să-ţi vie bidiviul gata la scară?... îmi pare rău de
boiul tăul... ce nu te gândeşti când vorbeşti?... nu şade frumos!
- Păi, eu "cal" am zis?... am zis "călare".
- Adicătele, cum vine vorba' asta?
- Şi mie-mi pare rău de dumneata, că-mi spuseşi adineauri
că ştii multe şi le-nţelegi pe toate, şi atâta lucru, bag seama, nu
pricepi...
- Ce să pricep, mă?
- Dumneata vrei să mergem la plimbare...
- Ei! da...
- Ei! eu merg bucuros, da numa călare merg... Ei?
- Ei?
- Ei! ia-mă dumneata în cârcă, şi hai să ne plimbăm... Uite, ce lună!
- Nu ţi-e ruşine! zice baba; coşcogea flăcăul zdravăn, în
floarea vârstei tale, să te bucuri tu la o biată şontoroagă de bătrână
ca mine, fără putere... să te ducă-n cârcă oscioarele mele!...
Auzi-auzi!
- Ruşine, neruşine, asta e... Dacă pofteşti, bine; de unde nu, lasa-mă să dorm.
- Aşa ţi-e vorba?
- Aşa... Dacă eşti bătrână fără putere, ce-ţi mai arde de plimbare?... Stăi de-ţi odihneşte "oscioarele"...
Şi zicând astea, Prichindel s-a aşezat la loc să
doarmă... Luna sclipea deasupra de tot... Baba s-a culcat şi ea; a-nchis
ochii, şi a stat aşa cât a stat; s-a mai învârtit, s-a răsucit, când
aşa, când aminterea, şi zice:
- Ai adormit, Prichindel?
- Iar, babo?
- Ia, scoală, mă, să-ţi mai spui o vorbă...
- Care vorbă?
- Mă, Prichindel, da dacă nu te-oi putea eu duce, mă? că tu trebuie să fii greu, cum te văz eu, voinic...
- Noi să-ncercăm... Ce pagubă?
- Ei! bată-te vina să te bată!... Auzi dumneata,
neiculiţă, drăcia dracului! ce i-a dat lui Tartorul pân cap: zor-nevoie,
la plimbare de-a călare!!... Mă, băiete, hai mai bine pe jos, că-i mai
frumos...
- Pe jos nu pot.
- Nu?
- Nu...
Mai tace baba ce mai tace, şi pe urmă:
- Ei! hai, scoală... să vedem ce putem!... să-ţi fac şi hatârul ăsta... să nu zici!
S-au ridicat amândoi... Baba s-a pus piuă, şi strigă lui Prichindel:
- Haide, hopa!
- Ţin-te bine, babo !
Şi ţup odată! în cârca babei; iar baba:
- Mă, băiete, ascultă; să nu te laşi greu şi să nu-mi dai
prea des călcâie ca ageamiii!... Apucă-te numa bine cu amândouă mâinile
pe după gâtul meu!... Haide, gata!
...Bine-i spusese baba că ea ştie multe şi el mai nimic.
Prostul de Prichindel - drac-drac, da n-a-nţeles. Cum a luat-o de gât,
baba s-a scuturat de zdrenţele şi urâciunea ei şi deodată s-a prefăcut
într-o femeie tânără şi voinică, înaltă şi frumoasă ca o zână,
strălucind şi ea pe pământ cum strălucea luna-n cer - fiindcă baba asta
era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedese la ştiinţa
fermecelor şi la meşteşugul vrăjitoriei, şi, pentru păcatele ei, fusese
blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerşetoare şi să nu-şi mai ia
înfăţişarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul,
ba încă, şi atunci, numai pe vremea nopţii. Aşa, până să vă lămuresc în
aste câteva cuvinte, baba, adică fata de-mpărat, or zâna, cum poftiţi,
era departe cu Prichindel. Alerga uşor ca vântul de parcă n-atingea
pământul; îi zbura pe deasupra capului lui Prichindel părul ei bălan
despletit; iar în lumina lunii, fâlfâia în fel de fel de ape zăbranicul
vioriu ţesut în fluturi şi-n fire de argint, cu care era-nvăluită...
Mult au alergat aşa...
- Să stăm, să mai răsuflăm! a zis Prichindel ameţit, când au ajuns într-o pajişte.
Dar ea, ce să-l asculte?... De unde-şi mai potolise fuga,
s-a pornit iar şi mai repede, şi tot mai repede, pân-au dat într-o
luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, şi aici a-nceput ea să
se domolească şi încet-încet să meargă în pas... Apoi, oprindu-se
locului, zice:
- Ascultă!
Şi deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiş glas de privighetoare.
- Îţi place, dragă Prichindel?
- Straşnic! a răspuns el.
- Îţi pare rău că ţi-ai pierdut somnul pentru plimbare?
- Ei aş!
- Vrei să mai mergem?
- Hai-nainte!
Şi iar a pornit fata de-mpărat...
S-au plimbat mult şi multe lunci au văzut cu câte flori!
şi atâtea cântări de păsări, care mai de care, au auzit!... Dar când,
departe de tot dintr-o pădurice ieşeau în largul câmpului înspre
răsărit, deodată strigă cu groază Prichindel:
- Se crapă de ziuă!
Ea se opreşte scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind
zorile, şi... p-aci ţi-e drumul! Şi ţin-te, goană!... Zbura cum zboară
calul-dracului, peste moşoroaie, gropi, mărăcini, buşteni, bălţi - că
bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei luni în loc de una. Cum a
sosit într-un suflet înapoi la fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo
mototol; iar ea s-a scuturat şi-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos -
tot baba de cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, şi zice:
- Mai rămâi sănătoasă, babo!
- Umblă sănătos, Prichindel maică!
A plecat băiatul şontâc-şontâc înapoi la deal cătră asfinţit unde scapăta luna... Dar baba strigă după el:
- Mă! n-auzi tu?... când mai vii p-aici?
- Altădată... Cine ştie când? a răspuns el fără să se mai uite-napoi.
- Mă, băiete, ascultă... să nu uiţi să-i spui lui frate-tău că-l aştept negreşit... Ai auzit?
Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat în pământ.
Oftează baba şi se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii
bine şi aude glasuri de drumeţi. Se ridică de mijloc şi, cu mâna-ntinsă,
începe duios, după canonul ei:
- Faceţi-vă...
Când unul dintre drumeţi îi taie vorba:
- De dimineaţă te-ai sculat astăzi, băbuţo!
- Ce să fac, măiculiţă? dacă n-am somn, vai de păcatele mele!... Faceţi-vă milă şi pomană de o biată păcătoasă fără putere!
- Crede, bătrâno! zice ălălalt. Şi îşi văd oamenii de drum.
- Crez, măiculiţă, crez! să ne crează Dumnezeu pe toţi, drăguţul!
Pe urmă, scoate din traistă o bucăţică de covrig, o-nmoaie-n năstrapă şi-ncepe s-o morfolească-n gingii.
