Dumitru Matcovschi - Rabdă, inimă

Există, mai există lucruri sfinte.
Respiri cu ele, condamnat, uitat.
Culegi, alegi cuvinte din cuvinte...
Şi anii, clipe, trec, se duc, păcat.

Să fugi ai vrea, de lume şi de sine,
în simţământ să te ascunzi, în simţământ.
Î-mi pare rău că nu am două inimi,
cu amândouă să trăiesc, să plâng, să cânt.

De pâine inima cea dreaptă, nu de piatră.
Şi omului cu ea îi este dat
să fie om, să ţină foc în vatră,
să treacă-n lumea celor drepţi nevinovat.

Cum să trăieşti? Şi unde, unde, unde ?
Pe malul Nistrului războiul e în toi...
La judecata de apoi toţi vom răspunde!
Nu minte nimeni judecata de apoi.

Imensă lumea, are margini şi nu are.
Şi fiare-n lume, tare multe fiare sunt.
Cine aşteaptă, de la cine îndurare?
Mor oamenii – tineri, bătrâni, cărunţi.

Ca zăpada foaia albă de pe masă.
Scrii şi scrii, vin zile, nopţi pustii.
Nesăbuinţa arta cea simandicoasă.
Şi poeţii-alchimiştii mor de vii.

Bietul om! Nimicnicit de tăvăluge,
î-şi poartă crucea şi aievea, şi în vis,
şi anii trec şi ne petrec, viaţa se duce.
Iar dănţuim pe margini de abis.

Sărăntoace versurile mele.
Sărăntoc şi eu cu ele, ieri şi azi.
Şi mi-i ciudă, şi mi-i negru, şi mi-i jele,
şi pe tot ce-i artă moartă am necaz.

Rabdă inimă! Că alta n-ai ce face.
Este unul peste noi, mai sus de noi.
Crede-n el, numai în el, ca toţi săracii,
şi aşteaptă veacul de apoi.