Lucian Blaga - De ce nu se crapă cerul?

“Umblând o dată pe uliță cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul se mișca din loc – ținându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă simțeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii. Începeam să-mi tălmăcesc viitorul pe linia de vis a acestei descoperiri, încât pentru nimic în lume nu m-aș fi încumetat s-o împărtășesc și altora.

În fiecare zi puneam zenitul la încercare, dacă se mai ține pe urmele mele sau nu. Aș fi fost fără îndoială dezamăgit de moarte să fi aflat într-o zi că zenitul mă trădează. Și continuam să țin taina sub trei lacăte și șapte peceți. Totuşi, odată, în răgazul dintre două jocuri, îi spun lui Adam al Vicii cât de ales este creştetul meu sub tăria cerului. Numaidecât Adam își ridică şi el ochii – și o ia razna. Pe urmă se-ntoarce și-mi zice: «Și cu mine vine cerul!». L-am privit cu un zâmbet de milă, cu îndoială apoi, și pe urmă cu nedumerire. Adam își întărea cele spuse cu un «zău curat», formula curentă a jurămintelor din sat.

«Zău curat – nu minți?», îl mai întreb eu o dată, cu toate că știam că orice asemenea întrebare este de prisos. «Zău curat – că nu mint», făcu încă o dată Adam c-o hotărâre ce mă rușina. Formula era pentru noi prea sacră ca să mai stau la îndoială. Eram dezolat că nu mă dovedeam a fi singurul ales, dar în aceeași clipă un alt gând mă îndrumă către o nuă încercare.

«Ascultă, Adam», îi zic eu, «tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos. Dacă cerul se ține de tine, cum zici, și vine și cu mine, cum zic, atunci crapă și zărim ce-i acolo înăuntru. Poate o să vedem chiar îngerii…» Și Adam, înduplecat și el de logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu pe uliță în jos. Dup ce mântuirăm suta de paşi, fără de a auzi nici un pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat.

Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. «Mergea cerul cu tine?», îl întreb. «Mergea», zise Adam. «Și cu mine mergea», răspund eu, «dar atunci de ce nu crapă în două?»”


Hronicul și cântecul vârstelor