Eta Boeriu - La capătul meu de-nserare

Cum cad dezlipindu-se-ncet de pe gură
şi mor lângă mine cuvinte!
Un gând nu cutez să mai scutur de zgură,
un pas să mai fac înainte.
Se umple de ţipătul lor de pe urmă
la sân încăperea tăcerii.
În larg pescăruşii se zbat ca o turmă
de miei hărăziţi înjunghierii.
Ce leneş destin prelungeşte-agonia
rostitelor, peste măsură?
Le-am supt pân' la ultimul strop cochilia
cu dragoste multă şi ură.
Şi totuşi întârzie să moară. Aşteaptă
noaptea prielnic adâncă
şi vântul să scuture inima coaptă
de rodul nespuselor încă.
Ce negru de scoici şi spuzit e prundişul
la capătul meu de-nserare!
Ce verde de păsări şi viu de frunzişul,
ce caldă şi umedă boare.