Ion Luca Caragiale - În vreme de război

I

În sfârşit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câţiva voinici, spoiţi cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoţia de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.

Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deşi foarte tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cît se poate de bine. În timp de un an şi jumătate, cumpărase două sfori de moşie, ridicase un han şi o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, şi mai avea, se zice, şi bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La aşa stare, trebuia, se-nţelege, să se oprească ochii tâlharilor.

Într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alţi doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopţii, iacăte oaspeţii negri: l-au legat, l-au schingiuit şi i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greşala să ţipe, şi tâlharii o omorau, cum s-a şi întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.

De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraş minunat şi două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva şi mai curios – câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu dedaseră măcar un semn de viaţă! Hoţii au fel-de-fel de meşteşuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine ştie ce.

Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrab, şi bietul om a povestit, gâfâind şi cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise.

Nu trecură nici două săptămâni şi se auzi de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare.

Arendaşul de la Dărmăneşti a fost călcat de cu seara. Omul trăia acolo cu o rudă bătrână, o babă, care-i îngrijea de casă. Baba a făcut neghiobia să ţipe, şi arendaşul, şi mai neghiob, a tras cu revolverul. Atâta le-a trebuit! L-au chinui, i-au fierăstruit până i-au dat gata. Nu se putea şti cât jefuiseră, desigur fusese o sumă însemnată – arendaşul vânduse de curând o cătăţime mare de bucate.

Dar în sfârşit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiţi cu negru căzuseră în lanţurile justiţiei az-noapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăştiase într-o clipă ca o lumină liniştitoare peste câtetrele hotarele bântuite.

Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestraşul lui, popa Iancu. Şi calul şi omul erau zdrobiţi de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, - vindea vite şi cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aştepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, fratele-său mai mare.

Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea şi aşteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreşit trebuia să-i vie şi lui rândul odată şi-odată.

Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătea să închiză.

-Neică, zise el privind ciudat şi sperios în toate părţile, aş vrea să-ţi spui ceva numaidecât.
-Ce?
-Ai să vezi. Închide şi aide-n odaie amândoi... am venit la d-ta ca la un duhovnic...
După aerul şi tonul tânărului, fratele mai mare nu ştia ce să crează; totuşi înţelese că preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi şi pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei şi poarta hanului, şi, după ce toată lumea se linişti, intră în odăiţă unde-l aştepta popa trăgând tutun şi oftând greu.

-Ce e, mă?
-Am venit la d-ta ca la un duhovnic... N-aude nimeni?
-Aş! cine s-auză?
-Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit!
-De ce?
Popa a-nceput să plângă cu hohot şi să se bată cu pumnii în cap. Neica Stavrache nu înţelegea deloc.

-Ce să mă fac?... ce să mă fac, neică?... spune d-ta, că mi-eşti frate mai mare...
Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nţeles, fireşte; aşa de greu că d-l Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează.

Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atîtea acareturi şi cuprins, mai bogat decît multă lume dimprejur! - frate-său! preotul - să fi fost capul bandei de tâlhari! Şi cu toate astea era adevărat. Dracu-l împinsese! Şi nenorocitul îşi povesti din fir în păr toate isprăvile. Călcarea de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile. Cu câteva zile înainte, un notar de stat - era cam beat - duşman vechi al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: "Bun buiestraş ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!" şi pe urmă: "Bine-ţi mai merge, părinţele! mai cumpăraşi o sfoară de moşie! Cum de nu ţi-e teamă să te calce tîlharii! pesemne că eşti dres!"

Neica Stavrache ascultă în sfârşit şi povestirea isprăvii din urmă de la arendaşul Dărmăneştilor... Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la aşa crudă faptă; ce era să le faci însă? erau îndârjiţi: baba ţipa şi arendaşul a tras cu arma - nu mai era chip să stăpâneşti pe băieţi.

Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poteraşii şi pe el... Dar toţi cetaşii sunt prişi... Or să-i pună la cazne.. ei au să spună tot... tot... Or să pună mâna şi pe el. Şi popa, apucat de cutremur, îşi smulgea părul din cap.

-Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă!
-Cum?... Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îţi putrezesc oasele.
Pe cînd vorbea d-l Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, strigăte şi bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniţi.

-Nu deschide! zice popa scoţând un revolver de subt anteriu.
Dar bubuiturile se-ndesesc, - sunt oameni mulţi afară. D-l Stavrache, fără să mai asculte de stăruinţele popii, care tremura ca varga, îl împinge cât colo şi trece-n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul înţelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă şi mai tăcută; nu râde şi nu chiuieşte aşa cu chef pe la miezul nopţii. Şi d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: "Numaidecât!" aprinde lampa şi merge să deschiză.

În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câteva trăsuri, conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi rezervişti către Dunăre - la război. Poposesc două-trei ceasuri aci, să odihnească şi caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineaţă la staţia cea mai apropiată - cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt muşterii buni, băieţi cu dare de mână, şi cântă, şi râd, şi fac fel-de-fel de nebunii.

D-l Stavrache face tot ce poate ca să-ndatoreze pe bavii tineri. După ce au băut binişor, se aştern unul lângă altul, ticsiţi, în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiţi, tinerii fără grije dorm buştean. Hangiul, posomorât, stă câteva minute la gânduri adânci; dar deodată faţa i se luminează: înăuntrul frunţii a scânteiat o mare inspiraţie. Omul trece repede în odaia unde îl aştepta cu atâta nerăbdare cainicul.

Ce şi-au vorbit cei doi fraţi nu se poate spune, atât de-ncet şi de discret şi-au şoptit. E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a aşezat pe un scaun în mijlocul odăiţii. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece şi a-nceput să-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscăleşte. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine şi la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degrabă.

La patru despre ziuă, voluntarii s-au deşteptat, s-au pus la rând şi s-au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci şi cinci de lei şi, mulţumindu-le, le-a zis:

-Uite ce e... e aici un tânăr care ar vrea să meargă şi el volintir cu d-v... Îl primiţi?
-E vîrstnic?...
-Da.
-Are părinţi? ori copii?
-N-are nimic.
-Are formele gata? a întrebat ofiţerul.
-Forme n-are; dar... să le faceţi d-v.
-Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie.
-Da' nu s-ar putea să-l luaţi cu d-v. şi să-şi facă formele acolo unde vă duceţi?
-Ba... s-ar putea.
-Atunci...
Şi d-l Stavrache aduse în faţa camarazilor pe domnul Iancu Georgescu - un tânăr foarte voinic, frumos şi curat, ras proaspăt - o înfăţişare demnă şi severă. Camarazii l-au salutat cu un "ura" puternic de s-a cutremurat hanul, şi d-l Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi.

*

De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu... Se-necase? Îl răpusăse cineva? Nici urmă nu lăsase, parcă intrase-n pământ. În locul lui se orânduise alt preot; nu-l putuseră aştepta oamenii cât lumea; nu putea rămâne sat de creştini fără liturghie.

Când d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la-nceputul lui decembrie - (bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineaţa, la 28 noiemvrie) - se-ntâlni cu factorul rural... O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Măgurele şi cu data din ajunul morţii bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai aştepta zadarnic veşti de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în odăiţă şi desfăcu nervos plicul:

"Iubite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sănătate, a dumitale şi a maichii"...
D-l Stavrache îşi şterse ochii cu colţul şorţului şi, foarte înduioşat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de aşa de departe ca să aducă în liniştitul sat un fel de răsunet al zbuciumului din locurile războiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj şi cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag de la inamic, intr-o încăierare unde ai noştri erau aproape zdrobiţi; fusese numai sergent pe câmpul de onoare, căpătând "Virtutea militară" şi o decoraţie rusească. În curând Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate.

Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înţelesuri din chipurile oameneşti, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului.

Hangiul mototoli hârtia dupa ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma... Plevna era luată - asta se zvonise oficial în toate unghiurile ţării.

Primarul mai ştia, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberaţi zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârşit.

-Dar... întrebă distrad d-l Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinşi astă-primăvară?
Tâlharii fuseseră osândiţi la diferite pedepse şi desigur erau şi aşezaţi la locurile de muncă.

"Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popa, despre capul şi gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători!

...Dar o să-ndraznească să se mai întoarcă?
...Dar dacă îndrăzneşte şi se-ntoarce?... Atunci, ce-i de făcut?
...Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba!
...Dar dacă-i vine aşa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplându-se orice s-o întâmpla! că odată a purtat barbă şi plete.
...Da, dar atunci procurorul îl rade şi-l tunde de-a binele.
...O veni?... n-o veni?..."
Pe când d-l Stavrache îşi ridică aşa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele - de astă dată însă e slovă străină... Slovă străină!... Ei! lucru dracului!...

"Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaştem, dar venim să îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat în grad în timp de campanie, mort pe câmpul de onoare cu trei gloanţe inamice primite în pântece. Am stat la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Mare păcat că s-a prăpădit aşa viteaz soldat! Un moment nu a arătat laşitate; deşi foarte slăbit de atîta durere şi pierdere de sânge, tot glumea; zâmbind şi-a cântat singur popeşte foarte frumos: vecnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale şi ne-a rugat să-ţi scriem negreşit să-l ierţi, fiindcă acuma s-a spălat de sânge, şi să-i spui maică-sii, bătrânii, pe care o cunoşti, să-i poarte regulat de grijă sufletului. Pe urmă a-nceput să aiurească şi s-a sfârşit.
Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu".
D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-şi facă inimă! Nu trebuie să se lase copleşit de aşa durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brişcă şi a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor.

II

Demult, acuma, d-l Stavrache stăpâneşte mirazul rămas de la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da şi despre care nici nu se mai pomeneşte.

Avocatul povăţuise destul de limpede pe hangiu...

Un om stăpâneşte o avere ; cu drept ori fără drept, o stăpâneşte. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenţie asupră-i, el n-are nevoie să ia nici o măsură legală. Şi mai mult la urmă situaţia d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.

-Averea a fost a popii?
-Da, a popii.
-Făcută de el, din munca lui?...
-Cea mai mare parte.
-Popa are copii?
-N-are.
-Are femeie?
-Nu.
-Are părinţi?
-Nu.
-Mai are alt frate?
-Nici unul, decât pe mine.
-Atunci... stăpâneşte sănătos, a adăogat avocatul, şi dacă te-o supăra cineva, atunci vino la mine... Numai unul singur te-ar putea călca...
-Cine? întrebă d-l Stavrache.
-Popa.
Moştenitorul zâmbi şi cu siguranţă răspunse:

-Aş, nu mai poate călca, săracu!
Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios:

-Cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu. dacă n-a mai venit el la avutul lui atâta amar de vreme!
Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul să neliniştească pacinica stăpânire a hangiului.

Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mişcă ; orice minune a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoţie vizita înstrăinatului, care venea cine ştie de unde, de departe.

D-l Stavrache stă în odăiţă, căutând să desfacă nişte socoteli încurcate, cînd intră nenorocitul fugar.

Stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipa morţii, ocnaşul era îmbrăcat în haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prin minune, pilindu-şi lanţurile.

Umblase prin codri nemâncat ; trecuse prăpăstii ; haina şi nădragii îi erau numai zdrenţe ; opincile sfâşiate ; palmele şi tălpile picioarelor şi gleznele pline de sânge. Dar în sfârşit, ajunsese la frate-său.

-Ticălosule! Strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!
Fugarul a plecat oftând şi când a ajuns în prag:

-Nene, zice, fă-ţi pomană, dă-mi o bărdacă de apă.
Atâta a putut să zică şi a picat jos moale ca o cârpă.

Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă ; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. Ocnaşul în luptă cu moartea s-a acăţat de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos ; a incercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri - degeaba: toate puterile şi sudorile fuseseră de prisor ; trupul greu ca plumbul era peste putinţă de dezlipit de la pământ.

Hangiul simţind că se frânge de la mijloc, voi să dea drumul murindului şi să se ridice în picioare ca să răsufle şi să-şi recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu şi mai grea decât cea dintâi: ocnaşul, în ceasul morţii, se încleştase cu o putere covârşitoare de gâtul şi de braţul hangiului.

Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la pământ pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbătu din toate încheieturile şi, biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îl trânti jos şi-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi începu să râză ca un nebun scrâşnind din dinţi şi-i zise:

-Gândeai c-am murit, neică?
A stat mult d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnaşului ; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit şi el de frica morţii, a făcut o săritură deznădajduită... Ocnaşul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în uşă, uşa s-a deschis de perete, şi mototolul a pierit în întunericul nopţii.

D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci... Dor de frate - bine ; dar urâtă vizită.

Până la ziuă, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo până colo ; s-a-nchinat într-una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaţilor, şi a băut mereu rachiu bun, ca să-şi îndepărteze gândurile rele.

A doua zi s-a dus la biserică şi a aprins lumânări pentru sufletele morţilor. Apoi, deşi zdruncinat, şi-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea... mai cu seamă şi-a petrecut vremea cu nişte vin care pornise să se turbure şi să se oţeţească... acu era limpede ca untdelemnul franţuzesc şi dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima nimica ; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză ; tocmai înspre seară de tot a gustat niţel peşte sărat cu usturoi şi a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s-a-nchinat frumos şi s-a culcat cu gândul la cine ştie ce.

.......................................................................................................................

Afară plouă mărunţel, ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, faceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea suntelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine aşa de larg încât conştiinţii îi era peste putinţă din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta - omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbiţe... militari, desigur.

Hangiul ascultă mai bine: cântecul străluceşte din ce în ce mai tare. Se apropie.

D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii.

E o zi luminoasă de primăvară.

În adevăr nişte militari, o companie care urcă la deal în marş de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alai după militari.

Au ajuns în faţa hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc.

Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul!

Căpitanul bagă sabia în teacă şi înaintează către d-l Stavrache ; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede uşa şi-ncearcă s-o încuie ; dar până să clipească, uşa sare din ţâţâni şi căpitanul s-arată-n prag şi, râzând cu hohot, strigă:

-Gândeai c-am murit, neică?
Stavrache trece-n tindă - căpitanul - după el ; fuge în odăiţă - degeaba: nesuferita arătare îl urmăreşte de aproape. Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede sălbatic şi apucă de gât pe căpitan ; acesta se lasă fără a face o mişcare.

Hangiul se-ndârjeşte şi-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în muşchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare cu atât chipul căpitanului se luminează ; cu cât el scrâşneşte, cu atît militarul râde mai zgomotos şi mai vesel. Şi când d-l Stavrache îşi descleştează degetele amorţite şi cade pe o laviţă, căpitanul îl întreabă:

- Gândeai c-am murit, neică?
Şi rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucişate şi cu privirea ţintă asupra lui Stavrache. Apoi făcu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Ieşiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, trâmbiţele sunară, soldaţii îşi ridicară armele şi urmată de obştea satului compania plecă, în frunte cu căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trîmbiţelor şi zgomotul mulţimii.

.......................................................................................................................

Dis-de-dimineaţă, d-l Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului rugându-l să vie negreşit până seara să-i facă sfeştanie acasă.

III

Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş, de nu mai ştia vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. Deşi aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârşit ca-n puterea nopţii ; ba nici glas de câine nu se mai auzea - cine ştie în ce adăposturi se odihneau paznicii curţilor! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte aşa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte; ploaia a contenit; a-nceput ninsoarea mărunţică şi deasă, şi s-a pornit crivăţul s-o vârtejască. Aşa vreme ţine trei zile şi trei nopţi: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare!

D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfoleşte un covrig uscat şi se gândeşte mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înţeleg să se canonească negustorul când ştie pentru ce; dar aşa, degeaba! Pe aşa vreme e de prisos să mai aştepţi muşterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia şi trece-n odaie, la căldură: călători n-or să mai treacă, şi toată lumea din sat ştie să intre pe portiţă-n curte şi să bată la uşa din dos.

În adevăr, după ce se dezmorţeşte bine d-l Stavrache la gura sobei, iacăte, pe-nseratele că bate cineva la uşă.

-Cine-i acolo? întreabă hangiul.
-Eu, domn' Stavrache, răspunde un glas slab de copilă... Deschide...
Hangiul trage veriga. Vântul de afară duhneşte pe uşă aruncând înăuntru o fetiţă foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi; fălcile îi sunt înţepenite de frig, deşi, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămăşuţă minteanul lui tată-său; pe picioarele goale nişte cizmuliţe vechi ale mă-sii, şi pe cap un testemel.

-Ce vrei?
-M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, şi taica de doi bani ţuică.
Şi fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire.

-Da'... zice să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate... Şi... să măsori bine...
-Da' bani ai adus?
-Ba!... zice că să scrii.
-Iar să scriu?
Şi d-l Stavrache, urmat de fetiţă, trece-n prăvălie bolborosind:

-Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi!
În prăvălie d-abia se mai vede. Fetiţa, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă ţuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea, fetiţa întinde mâna, ia covrigul şi să să-l vâre iute sub mintean; dar s-l Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori ştia că fusese un covrig pe tarabă şi acu pierise? că, fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul îngheţat.

-Lasă covrigul jos, hoaţo!... De mici vă-nvăţaţi la furat, firea-ţi ai dracului!
Fata a lăsat covrigul şi a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean şi a pornit afundându-se în negura nopţii viscoloase.

Hangiul a încuiat uşa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruţ, a mai cotrobăit prin odaie... Să fi trecut aşa ca la un ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară... Ascultă cu dinadinsul - urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Muşterii.. călători... Cine dracu mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare şi trece-n prăvălie la uşe, unde cei de-afară bat mereu.

-Care-i acolo?
-Oameni buni!
E o sanie cu clopoţei afară. D-l Stavrache deschide.

-Bună vremea! zice o momâie de om, înalt şi spătos, cu glugă mare, şi intră, pe când altul, tot aşa de îmbrobodit, stă în faţa cailor, care nu se pot astâmpăra locului de bătaia vrmii.
-Bună să-ţi fie inima! răspunde gazda.
-Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiţi; noi, degeraţi. Să punem caii la grajd şi nouă să ne dai un colţişor până la ziuă.
-Bucuros, zice hangiul... Dar dacă o fi poarta nemeţită, e greu de deschis.
Din norocire, poarta era nemeţită numai pe dinafară; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argaţi ieşiră din grajd, poarta trosni spărgându-şi lipiturile de gheaţă, sania fu trasă în curte şi caii puşi la iesle.

Cei doi musafiri suiră pe prispă, îşi scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă şi intrară în căldură. Se vedeau pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine ştie ce...

Când d-l Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin şi pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare încălzindu-se lângă sobă, acela care intrase întâi; celălalt era culcat pe pat cu faţa la perete: drumeţ obosit, se-ntinsese să-şi dezmorţească oasele.

-N-ai ceva mezelic?
Se afla... Măsline, costiţe de râmător afumate, pastramă şi telemea... Pe când gazda căuta în prăvălie, cu uşa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind aşa de încet că nu putu înţelege un cuvânt. Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie.

-Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, şi aşezându-se singur la masă, începu să guste cu mare poftă.
Mâncând, fireşte, începu vorba.

-Straşnic viscol, domnule!
-Da' de unde sunteţi d-v.?
-De departe...
-Şi încotro vă duceţi?
-Nu ştiu... Să mă crezi că nu ştiu. M-a luat prietenul cu el aşa, tovarăş de drum, şi uite ce sfântă de vreme ne-a apucat.
-Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile; să umble omul aşa pe drumuri fără să ştie unde merge...
-Ei de! răspunse simplu musafirul; vezi?
Şi-şi urmă gustarea liniştit. După ce se gândi niţel, gazsa:

-Dumneavoastră sunteţi... negustori?
-Nu.
-Foncţionari...
-Ştii, nici tocma funcţionari; dar... cam aşa.
-Am înţeles: vorba vine, umblaţi la inspecţii.
-Ba nu!
După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin:

-Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache.
-De unde ştii că mă cheamă Stavrache?
-Mi-a spus prietenul.
-Da'... dumnealui... de unde ştie?
-Ştiu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm pe aşa vreme; zice: n-ai grije ; mînem aici aproape, la han la neica Stavrache.
-Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul şi dete să se apropie de pat, să vază pe omul care dormea cu faţa la perete. Când deodată:
-Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni? zise omul din pat râzând şi ridicându-se drept în picioare în faţa hangiului.
Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea!

Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă, peste înfăţişarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălţându-şi gâtul afară din umeri, ca şi cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înşurupat... Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-şi gâtul în umeri, ca şi cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară şi-ncepură să frământe sec din degete; ochii-şi întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolţii capului, în alte depărtări mai adânci poate; gura se-nchise şi fălcile se-ncleştară.

-Şezi, necă, zise fratele mai mic, aşezându-se la masă.
Hangiul ascultă.

-Te miri fireşte că mă vezi...
Hangiul zâmbi.

-Mă credeai mort, nu-i aşa?... Aş! scrisoarea din urmă a fost o glumă...
Hangiul începu să râză.

-Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi... E vorba de dreptate frăţească... Dumneata ai la mână chezăşie averea mea. Eu... de! până acuma m-am învârtit prin lume cum am putut; de-atâta vreme nu te-am supărat... Acu... ce să-ţi mai spui? Am umblat cu banii reghimentului... şi de-aia am venit... să nu mă laşi! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai... Nu bei şi d-ta cu noi?
Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleştată, tremurând şi, ca şi cum ar fi băut, deşertă paharul peste bărbie pe sân.

Musafirii se uitară lung unul la altul.

-...Dacă până poimâine nam cincisprezece mii, trebuie să mă-mpuşc... Neică! adăogă omul cu multă căldură; neică! să nu care cumva să mă laşi... Nu zici nimic?
Drept răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane ; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strigându-şi genunchii în coate.

Pe când musafirii steteau nedormiţi, uitându-se când la unul când la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare şi să geamă.

Dormea?... Visa urât?... Aşa de repede s-adoarmă?... Se preface?...

Dar n-apucară să-şi pună din ochi atâtea întrebări, şi horcăielile se porniră ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare şi mai tare clănţănind din dinţi.

Fratele se apropie de pat şi atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine ştie ce vis. La acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roşcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa şi o trânti de duşumea, făcând tot ţăndări.

Lumânarea căzând se stinse, şi odaia rămase luminată numai de candela icoanelor şi de tăciunele din vatră.

Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor şi se năpusti asupra lu frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el.

-Săi, că mă omoară!
Tovarăşul voi să apuce pe Stavrache de la spate; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc şi-nhăţă pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ.

-Mă strânge de gât! vrea să mă muşte!
Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârşită putere faţă de amândoi uniţi, hangiul mai avea şi o repeziciune de mişcări ne'nchipuită. S-ar fi asfârşit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de la brâu... Stavrache ocupat cu tovarăşul nu lua seama că i se întâmplă ceva la picioare; fratele i le apucă, le-nfăşură de două ori strâns bine şi închise capătul curelii în cataramă; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăş, dete să se-ntoarcă în loc; dar picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un pumn straşnic în furca pieptului aşa că Stavrache şovăind nu-l mai ajuse cu mâinile şi se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind.

Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.

Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului şi i le legară strâns cu brâul tovarăşului, pe când Stavrache îi scuipa şi râdea cu hohot. Acu era legat butuc.

Tovarăşul se sui pe pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi şi o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popeşte.

-Ce-i de făcut? zise tovarăşul cu groază.
-N-am noroc! răspunse fratele.
Zdrobit de luptă şi de gânduri, omul se aşeză încet pe pat şi privi lung asupra celui ţintuit jos, care cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta.