Vasile Alecsandri - Lunca din Mirceşti

Bate vânt de primavară şi pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca râde.
Sub verdeaţa dragalaşă dispar crengile pe rând.
Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierând.

O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalţă cătră ceruri de pe veselul pământ.

Tot ce simte şi viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naşte, saltă, zboară, cântă.
Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş.

El se duce după visuri; inima lui creşte plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri şi-n ochi lacrimi de amor.

Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ş-a sperărei zâmbitoare, ş-a plăcerei, ş-a iubirei,
Paserea-şi găteşte cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeaţă, lanul scumpele-i comori.

Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subţire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.

Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Şi, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiţi
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.

O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultaţi!... stejarul mare grăieşte cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.

Şi stejarul zice ierbei: „Mult eşti vie şi gingaşă!”
Fluturaşul zice florie: „Mult eşti mie drăgălaşă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Şi Siretul te închide cu-al său braţ dismierdător.

Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiţi.

Şi-i încântă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum şi de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai!