Constantin STERE - Ororile din Basarabia

Coloanele ziarelor sînt din nou pline cu „ororile din Basarabia”. Această temă revine periodic în discuţiile din presă şi din cînd în cînd chiar în Parlament. În ultimele zile ale sesiunii actuale, au fost anunţate  mai multe interpelări care denunţau acte de  jaf cu mîna armată, asasinate şi alte crime săvîrşite în Basarabia de diferiţii reprezentanţi ai autorităţilor.
Guvernul a fost silit să recunoască executarea unora din aceste grozăvii şi să făgăduiască „anchete” şi „sancţiuni”.
Nici una din aceste învinuirile aduse cu acest prilej administraţiei din Basarabia nu a fost categoric dezminţită de Guvern.
N-am intenţiunea să adaog noi fapte senzaţionale în această privinţă. Adevărul este binecunoscut de oricine vrea să vadă şi s-audă. Şi chiar faptul ca rezultatele anchetei parlamentare au fost înmormîntate în comisiune şi n-au fost aduse în discuţia publică, vorbeşte de la sine asupra constatărilor pe care a trebuit să le facă comisiunea.

Am luat condeiul mai mult să învederez confuziunea în spiritele cele mai bine intenţionate relativ la „ororile din Basarabia”.
Cei mai mulţi cred că îşi fac datoria denunţînd opiniei publice un fapt precis de arbitrar şi cerînd anchete şi sancţiuni.
Deja această atitudine, mi se pare, dovedeşte numai că patina lume îşi dă seama de situaţia reală din Basarabia.
Oricît de mari şi de strigătoare la cer ar fi actele izolate de samovolnicie denunţate opiniei publice, - şi în adevăr se săvîrşesc grozăvii înspăimîntătoare,- nu în ele este centrul de gravitate al chestiunii. Şi chiar dacă toate „anchetele” şi „sancţiunile” pentru cazurile izolate n-ar fi fost numai fiorituri* de retorică guvernamentală, lucrurile încă n-ar fi stat cu mult mai bine.

Faptul grozav în toată puterea cuvîntului este regimul însuşi căruia este supusă Basarabia.
Trei milioane de suflete trăiesc în afară de legi şi sînt, în mod normal, la discreţiunea oricărui agent administrative de la cel mai de sus pînă la cel mai de  jos. Toate garanţiile unei vieţi cetăţeneşti organizate şi ocrotite de legi lipsesc.
Un stat modern nu se poate înţelege fără un minim de aceste garanţii.
Basarabia nu cunoaşte niciuna.

Dacă ne vom întreba, de pildă, în ce măsuri Basarabia se poate bucura de libertatea individuală, libertatea presei, de justiţia independentă şi imparţială, nu poate fi nici o îndoială în ce priveşte răspunsul.
Orice basarabean poate fi arestat de orice agent al forţei publice, menţinut în închisoare după plac.
Un cetăţean basarabean n-ar în această privinţă nici un mijloc de apărare legală, afară doar de plîngerea către şeful agentului abuziv care-l expune numai la noi prigoniri.
Libertatea presei? Nicăieri cenzura nu serveşte mai mult pentru a acoperi „netrebniciile” administraţiei ca în Basarabia.

Justiţia independentă şi imparţială? S-a pierdut pînă şi noţiunea de justiţie. Un om poate fi condamnat şi executat cu procedura cea mai samara de către „tribunale” improvizate, necunoscute de nici un text de lege în condiţiuni de care popoarele civilizate nici pentru timp de război nu le-ar putea tolera.
Şi cînd lipsesc garanţiile legale de libertate individuale, libertatea presei, justiţia independentă şi imparţială – aceşti trei stîlpi ai „statului de drept”– ne putem mira că în Basarabia viaţa, onoarea şi averea cetăţenilor sînt la discreţia celui dintîi ajutor de subprefect, jandarm rural sau chiar a oricărui caporal-şef de echipă?

Grozăviile izolate care pătrund în presă sînt un produs fatal al acestui regim. Toate „anchetele” şi „sancţiunile” nu pot da nici un rezultat şi n-au nici o însemnătate cîtă vreme rămîne în picioare oroarea sistemului însuşi pe care nici negrii din coloniile africane nu îl pot invidia.
În Africa e cel puţin spaţiu, sînt păduri virginale, în care populaţia se poate ascunde şi cu preţul unei existenţe mizerabile şi sălbatice să aibă cel puţin siguranţa zilei de mîine.
Dar unde ar putea fugi negrii din Basarabia de urgia unei administraţii, care se zice că i-amîntuit de jugul rusesc?
Mulţi ne vor spune că regimul excepţional din Basarabia e necesar pentru a stîrpi „banditismul” şi „bolşevismul”.

E o concepţie naivă, care, după atîtea experienţe istorice, singura poate caracteriza nivelul de cultură şi educaţie civică din cercurile noastre administrative. Niciodată nu se poate stîrpi banditismul dacă administraţi nu se bucură de simpatia şi sprijinul populaţiei.
Dar populaţia din Basarabia, din toate straturile sociale, vede un duşman în orice reprezentant al autorităţii. Şi cine omeneşte ar avea drept să-i aducă vreo învinuire pentru aceasta?
Mai mult. Actele de banditism şi bolşevism chiar cînd nu sînt de a dreptul inventate, pentru a justifica menţinerea regimului excepţional, sînt de cele mai multe ori un produs direct al acestui regim.
Un om torturat, jefuit, a cărui cinste familiară a fost grozav atinsă, în neputinţă de agăsi nicăieri dreptate, în urma unui act de desperare, adesea nu mai are altă ieşire decît calea tradiţională a haiduciei, calea pădurii.
Dar Basarabia nefiind în Africa, pentru a putea trăi, el iese din cadrul vieţii normale,- sîntem în faţa unui „bandit”sau „bolşevic” în toată regula.

Oricît s-ar „înăspri” starea de asediu, oricîte noi comandamente s-ar suprapune înBasarabia, situaţia s-ar putea, numai în aceste condiţii, agrava încă şi mai mult, justificînd noi înăspriri şi noi comandamente supra-superioare, provocînd alte acte de „banditism” şi„bolşevism”.
Cum s-ar putea rupe acest cerc vicios?
Şi mă întreb: n-au putut folosi bărbaţilor noştri de stat măcar lecţiile lor de istorie din liceu?
A fost vremea în Anglia cînd un călător, ieşind din zidurile Londrei, trebuia să-şi scrie testamentul. Bande de tîlhari infectau nu numai toate potecile şi drumurile de ţară, dar chiar şi străzile oraşelor mari.
Lupta se ducea împotriva acestui banditism şi „bolşevism” cu străşnicie.
Contemporanii ne descriu copacii de pe marginea drumurilor pe care atîrnau spînzuraţii ca nişte „pere”.
În legislaţia penală engleză se numărau peste 200 de infracţiuni care atrăgeau după sine pedeapsa cu moartea.

Astăzi, în Anglia nu mai este pedepsită cu moartea decît o sigură infracţiune, - omorul cu premeditare.
Străşniciile administrative au trecut demult de lumea legendelor. Şi totuşi banditismulşi „bolşevismul” sînt necunoscute.
Pentru ce?
Şi pentru ca să vorbim de„provincii unite”. Anglia sub George III, care este ultimul rege cu veleităţi de absolutism, a pierdut coloniile americane, cu toate că ele au fost locuite pe atunci de o populaţie curat englezească.
Iar Anglia de astăzi, după ce a cucerit prin forţa armelor Transvaal cu populaţia lui străină, nu are nici o grijă pentru viitorul acestei provincii.
Generalul Smuts, unul din comandanţii armatei care se lupta împotriva Angliei, este unul din reprezentanţii cei mai loiali şi devotaţi ai imperialismului britanic.
Pentru ce?
E un singur răspuns.
Prin teroare şi opresiunea stăzi nu se mai pot cimenta statele.
Numai regim de libertate cetăţenească, dezlănţuind toate energiile, poate închega şi toate forţele vii ale unui popor.

În ce priveşte Basarabia, problema se pune în faţa bărbaţilor noştri de stat foarte simplu şi foarte limpede.
Populaţia rurală a acestei provincii, care a suferit enorm sub jugul ţarist, e în majoritate covîrşitoare de origine romînească. Nu eram în drept să ne aştept la simpatia firească a ţărănimii moldovene care nu ne cerea decît un minim omenie şi orînduială?
Populaţia orăşenească, în majoritatea evreiască, nu avea de asemenea nici un fel de simpatie pentru de regimul rusesc sub care, era atît de crunt prigonită. Şi aici, un regim de omenie şi libertate cetăţenească ne putea dar da toate chezăşiile pentru viitor.
Ce orbire ne-a adus la infernul de astăzi din Basarabia? Cine avea interesul să semene în sufete deznădejdea şi ura împotriva regimului romînesc? Şi undeva ne va duce acest sistem de ocîrmuire?
Pentru cei ce scrutează trecutul şi pentru cei care îşi dau seama de vremurile prin care trecem, răspunsul nu este îndoielnic.

E un daltonism istoric care în momente critice împiedică vederea clară puternicilor zilei.
Pentru viitorul Basarabiei şi al ţării întregi, dorim din sufet,cîtă vreme nu e prea tîrziu, ca cei care au răspunderea să-şi dea, în sfîrşit, seama de realitate.
Nu avem multă vreme de pierdut. Numai un regim de legalitate şi libertate cetăţenească desăvîrşită ne mai poate scăpa.
Pe calea „înăspririlor” stării de asediu şi a comandamentelor extraordinare mergem sigur spre peire.
(„Aurora”, I, nr.65, 7 ianuarie1922, p.1)


Constantin Stere (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, judeţul Soroca, Basarabia - d. 26iunie1936, Bucov, judeţul Prahova) politic, jurist, și scriitor. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare în Siberia (1886-1892).
La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept.  În 1916 peacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică fiind fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la 1 martie 1906.
A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918), jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România.