Un afiş uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de
teatrul vechi şi de actorii lui, şi mă gândesc cu ce plăcere mergea
lumea la teatru pe vremea aceea, când toaleta era de rigoare şi
cucoanele se găteau ca de bal, ca să vadă şi să fie văzute.
Era o întrecere între frumoasele de atunci, şi
pregătirile începeau cu ceasuri înainte. Părul era pus în papiliote de
dimineaţă, fierele de frizat pentru zulufuri, cari se purtau de-a lungul
tâmplelor, stau gata la locul lor. Inelele scumpe, cerceii şi brăţările
erau scoase din bisactele, rochiile încercate şi potrivite, şi
slujnicile gata, care c-un ac în mână, care cu o sponcă, care cu
pămătuful de pudră.
Şi toaleta începea în faţa oglinzei, ochii vioi se
aprindeau de plăcere, sprinceana se arcuia cu negru, gura se rumenea de
trandafiriu, unghia se împurpura de carmin şi dinţii îşi încercau
fildeşul, schiţând surâsuri nevinovate. Apoi părul, cu pieptănătura lui
complicată, o dată aşezat, puful stârnea un nor alb de pudră, şi umerii
şi sânul deveneau mai albi, colţul urechei se rumenea şi el cu un pic de
roz, smaraldele aruncau sticlirea lor verde, rubinul lăsa un picur de
sânge pe un deget, egreta de diamant tremura în păr, mătasa foşnea, şi
când mănuşele erau puse, binoclul şi evantaiul luate, cupeul ce aştepta
la scară huruia pe lespezi şi urca dealul Copoului, unde era teatru de
atunci.
În curtea largă, echipaj lângă echipaj se rânduia frumos,
viziteii îşi trăgeau glugele peste cap, şi de-ar fi nins ori de-ar fi
plouat, de se juca comedie sau drama cea mai lugubră, dacă se asasinau
regi ori înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capră, făcându-se una
cu trăsura, nepăsători de-atâtea fantastice peripeţii.
Şi înăuntru, chilioarele mici cu marginea de catifea
purpurie se umpleau una după alta, împrăştiind toate miresmele,
frumoasele apăreau cu pieptănăturile lor arhitecturale, pietrele
sclipeau, umerii mai albi ca dantelele păreau ninşi, mâni graţioase se
plecau peste balustrade, capete se învecinau surăzându-şi şi nelipsita
orchestră cu alămurile ei ataca zgomotos eterna partitură. Poète et paysan.
Antractele erau lungi, şi lumea se vizita din lojă-n
lojă, îşi întorcea vizitele, cornetele cu bomboane şi tăvile cu
îngheţate apăreau, şi gurile mîncând lucruri dulci îşi spuneau poate
vorbe amare cu cel mai graţios surâs.
Aşa mergea lumea pe atunci la teatru, nu ca astăzi. Şi
actorii de pe vremea aceea îşi dădeau toată osteneala şi nu erau
ocoliţi, deşi trupele străine nu lipseau, precum nici impresarii care
ştiau afacerile de aur ce se puteau face în Iaşi.
Şi zidul cortinei o dată ridicat, rampa tainic învăluită,
iată măştile vechi şi triste, regii detronaţi, amorezii oftători,
lumina de foc bengal de pe morminte, Don Josè care iese dintr-o trapă
pân'la mijlocul trupului şi cere răzbunare, şi iată şi Cucoana Chiriţa
şi toţi eroii şi eroinele uitaţi acuma ai lui Alecsandri, întrupaţi în
fiinţa lui Bălănescu, cel mai iubit între toţi, veşnic răsplătit de
aplauze şi adorat de mulţime. Era de ajuns să apară cu înfăţişarea lui
bachică, peste măsură de gros, cu burta lui balonată, ca zâmbetul să
câştige lojă cu lojă, scaun cu scaun, până în înaltul galeriilor, şi
teatrul să se prefacă într-o gură imensă care râde. Şi iată Luchian, cu
faţa lui simiescă şi iată tragicul Gallino, ce clătina veşnic din cap ca
o potişă chinezească.
Acolo am văzut pentru întâia dată şi pe Aristiţa Romanescu jucând cu veselul Hasnaş, în Angelo Malapieri.
Hasnaş ţinea pe atunci rolurile de amorez şi juca dramă.
Era subţire şi zvelt, şi glasul lui avea un timbru neobişnuit de
simpatic.
Dar într-o zi, o flacără alergă sub streşini, fumul şi
scânteile au umplut aerul, decoruri şi costume, spezi şi pumnale de
lemn, chivere şi coroane de carton, lemnărie şi tencuială, toate au
căzut la pământ şi s-au prefăcut în cenuşă.
Zidurile singure au rămas, decoruri triste, şi între
ziduri, ici-colo, urme din chilioarele cu balustrade de pliuşă roşă,
unde atâtea guri frumoase au surâs, atâtea capete graţioase s-au
înclinat şi atâtea binocluri au cercetat, căutând o faţă cunoscută, un
profil iubit.
Apoi ploile şi zăpada au căzut peste ziduri, ruinele au
stat o bucată de vreme în faţa soarelui şi a lunei, şi într-o zi, în
căsuţele din dosul teatrului, ce rămăseseră neatinse de puterea
flacărei, s-a stins şi actorul cel mai adorat al mulţimei.
Într-o odăiţă scundă, joasă în tavan, cel ce stârnea
râsul tuturora, cu o lumină aprinsă la căpătâi, după ce murise de atâtea
ori, îşi dormea acum somnul cel din urmă.
Mâni graţioase şi înmănuşate puteau să bată şi să cheme, căci mortul ar fi rămas surd la aplauzele atât de iubite într-o vreme.
O mască tragică, lipsită de carminul întineritor şi de
pudra dătătoare de aparenţe, care era Madame Laşcu, apăru într-un gang,
desenă o siluetă neagră şi dispăru. Faţa-i era plânsă de adevărate
lacrimi, şi nu de lacrimi de cabotină, iar el, în sicriul de lemn,
pentru cea din urmă oară mă făcu să zâmbesc printre lacrimi, căci din
fiinţa lui, la lumina aceea, se vedea aproape numai pântecul enorm
boltit peste sicriu şi vârful picioarelor micuţe, faţa fiindu-i
acoperită.
Apoi şi zidurile au dispărut, cum toate sunt menite să dispară.
Viaţa s-a reînnoit, şi cele câte au fost ni se par acum
triste şi ofilite ca şi afişul acesta vechi, care poartă data unor zile
ce nu mai sunt.
