Nichita Stănescu - 5, 4, 3, 2, 1, 0

Din omida aceea scârboasă
mi s-a tras dorința de a scrie versuri.
Din pricina acelei mi s-a tras obiceiul
de a mă bucura că pot să-mi exprim în vorbire
mizeria.

Stăteam la armată și soldat fiind
cu Ionel Vianu, soldatul,
trași într-o recreație nedormită,
scăpați din paturile suprapuse
când iată că el
găsi de cuviință, o omidă.

Ea avea ciucuri oranj, ea avea
peri, dacă vă puteți imagina aceasta.
Păroasă ea era și ea avea peri.
Peri străluminați...
(mi-a luat Dumnezeu versul cel bun)

Aici trebuie să opresc vorbirea aceasta,
Dar nu pot s-o opresc
din dorința de a mă justifica.

Soldatul Ionel Vianu lăsa să-i curgă
din mână spre cealaltă palmă
scârboasa omidă.
Eu o priveam și rău mi se făcea
și greață mi se făcea pe când o priveam
și foarte mare neliniște mi se făcea
și jeg, de omidă.

Soldatul mi-a spus:
- Nu vezi cum curge dintr-o palmă într-alta?
Ca o pată de umbră! mi-a spus soldatul.

Ea curge ca o pată de umbră
dintr-o palmă într-alta
Ca o pată de umbră!

Am repetat și eu aceasta:
„Ca o pată de umbră”.
Mi-era o scârbă deplină de omidă,
dar ea curgea dintr-o palmă într-alta,
dintr-o palmă a soldatului într-alta
Ca o pată de umbră.

De aici mi se trage obiceiul,
din scârba de omidă mi se trage obiceiul,
blestematul obicei de a scrie versuri.

Ca o pată de umbră!
îmi spuse soldatul.
Ca o pată de umbră îi răspunse soldatul.