Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nicolae Labiş - Dans de odinioară


Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.

Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.


Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965

Mihail Eminescu - Muşatin


Codru-i alb şi frunza-i neagră:
A lui mii de rămurele
De zăpadă îi sunt grele,
Vîntul doar trece prin ele,
Vîntul rece, şi vreo ţarcă
Scuturînd le mai descarcă...

Albă-i noaptea cea cu lună
De departe codrul sună,
Lupii-n pîlcuri se adună;
Suflă vîntul, suflă-ntr-ună,
Crîng şi cer mi le-mpreună.
Te-apuc-o jale nebună,
Jale lungă şi întinsă
Ca şi ţara toată ninsă;
Codrii tremur ca o varga
Cît îi zarea ta de largă,
Lupii peste culmi aleargă,
Străbătînd ninsorile,
Pîlcuri sboară ciorile.

În temei de codri deşi
Nu e pîrtie să ieşi,
Nu-i cărare, nu-i răzor,
Nici urmă de vînător.
Viscolind troienele,
Au umplut poienele,
S-au lăsat pe crengi uscate,
Peste frunze scuturate,
Peste ape, peste toate,
În pădurea nepătrunsă
O căscioară e ascunsă,
Nu-i aproape sat nici drum,
Singurică, nu ştii cum
Doar din horn îi iese fum . . .
Cine-n casă o să-mi şadă,
De nu-i pasă de zăpadă,
Care cade ş-o să cadă
Tot grămadă pe grămadă,
De-ntrece gardu-n ogradă?
Pîn' la straşin-o s-ajungă
De s-alege iarna lungă.
Văduvioara tinerică
Şede-acolo singurică.
Cîte zile sunt lăsate
Nu mai merge pe la sate,
Cîtă-i vremea unei ierne,
Cît zăpada se aşterne,
Ea tot deapănă şi ţese
Fire albe, pînze-alese.
Pe cînd focu arde-n vatră
Lupii urlă, cînii latră,
Iar ea toarce din fuior
Legănînd pe un picior
Albia c-un copilaş
Adormit şi drăgălaş.
Şi cum cîntâ, cum suspină,
Glasul codrului o-ngînă.

*
În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i,
Că, de-a fost vreodată cale,
Ea s-a prefăcut în vale,
Că, de-a fost cale vreodată,
Ea-i cu frunze îngropată,
S-a umplut cu spini şi scai
Că de urmă nu-i mai dai,
De-i cărare undeva,
N-o mai ştie nimenea.
Că-i pierdură urmele
Ciobănaşi cu turmele
Şi-şi pierdură semnele
Pădurari cu lemnele
Şi uitară ţarcurile
Vînători cu arcurile.
Nime-n lume nu mai ştie
Că-mprejur numai pustie
Care-i sînt hotarele,
Unde-i sînt izvoarele
Creşte iarba, mări, iară
Bătută de vînt de vară,
Unde mi-i pădurea rară,
Dar în iarba cea frumoasă
N-a intrat vreodată coasă.
Unde mi-i pădurea deasă
De desişul din pădure
Nu s-atinse vreo secure,
În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i,
Ci-i o rarişte de brazi
Şi un ochi voios de iaz
Ş-o grădină cu prilaz
Ş-o căscioară cu necaz,
Iar la uşa casei creşte
Teiul vechi care-o umbreşte
Ca un viu coperămînt;
Floarea-i cade fără vînt
Scuturată la pămînt,
Iar pe prispă cin' se vede
Cine Ungă leagăn şede?
Văduvioara tinerea
Ce se ştia numai ea.
Şi, cum codrul se frămîntă,
Ea îşi cîntă, ea-şi descîntă.
Legănînd cu un picior
Ea zice încetişor:
Nani, nani, puişor,
Nani, nani, copilaş,
O poveste spune-ţ-aş,
Nani, nani, între noi
O poveste spune-ţi-oi.
Şi în pilde o s-o-mbrac
Şi frumos am s-o desfac
S-o pricepi numai cînd tac;
Către alţi nu zic nimica,
Lacrimile vale-mi pică.
Tată-meu era cioban.
Cîte clipe-s într-un an,
Tot atîţia baci avea
Cu mii turme-alăturea,
Turme mii de mieluşele,
Ciobănaşii după ele,
Turme mîndre şi de oi,
Ciobănaşii dinapoi
Cu fluiere şi cimpoi,
Mai avea, de mă pricepi,
Herghelii de cai sirepi
Ce ca vijeliile îi împleau cîmpiile,
Îi păşteau moşiile
Şi de-a lungul rîurilor
S-aşterneau pustiurilor
Şi în valurile ierbii
Păşteau ciutele şi cerbii
Şi prin munţi pierduţi în nouri
Avea cîrduri mari de bouri:
Rîuri reci, izvoare reci
În umbră-mi curgeau pe veci
Ş-avea munţi, ş-avea păduri
Şi cetăţi cu-ntărituri.
Ş-avea sate mii şi mii
Presărate pe cîmpii,
Ş-avea sate mari şi mici
Pline toate de voinici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium
Cînd sunînd voios din bucium
Chema ţara la hotare
De-alergau cu mic cu mare
De curgeau ca rîurile
Şi-nnegreau pustiurile,
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg
Ele tot mai tare merg.
Şi frumoasă mai eram
Cum n-a mai fost neam de neam,
De-aur mi-erau pletele
Şi le-mpleteau fetele,
Rumănă ca un bujor,
Eram dragă tuturor.
Au venit, mări-au venit
Împăraţi din răsărit
Să mă ceară în peţit,
Dar s-au dus cum au sosit.
Veneau crai şi veneau soli
Învăţaţi în multe şcoli,
Cu cuvinte aşezate
Mă cerură cu dreptate.
« Bună vreme, baci bătrîn,
Împăratul nost' stăpîn
Ne-au trimis a întreba
De măriţi fata ori ba! »
El răspunde-atunci cinstit:
«Dragi voinici, bine-aţi venit,
Dragu-mi-e să v-ospătez,
Cu voi să mă desfâtez,
Dar oricît m-aţi întrebat,
Fată n-am de măritat».
Da-mpăratul din apus
Au venit şi nu s-au dus,
Două vorbe că mi-au spus,
Inima că mi-au supus.
Era mîndru şi-narmat,
Un oştean împlătoşat,
Era mîndru şi voinic,
N-avea grijă de nimic.
El înalt şi eu înaltă
Ne sta bine laolaltă,
Potriviţi cu de prisos:
Eu frumoasă, el frumos.
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg,
Ele tot mai tare merg.
Auzit-au de-auzit
Peţitori din răsărit
Că eu stăm să mă mărit,
Iară cum m-am măritat
Multe neamuri s-au sculat,
Casa doar ne-o vor strica
Şi pe noi ne-or depărta;
Mii de limbi curgeau în rîuri
Răsărite din pustiuri
Şi veneau adunături
Răsărite din păduri,
Mai călări şi mai pe jos
Tot veneau în nour gros;
Veneau roiuri, veneau turmă
Şi lăsau pustiu-n urmă;
Veneau turme, veneau vale
Şi surpau cetăţi în cale.
Geaba omul meu da piept
L-împingeau tot îndărăpt;
I-au înfrînt oştirile,
I-au răpit măririle,
Pustiit-au ţările,
I-au luat averile,
I-a-nnegritu-i soarele,
I-au robit popoarele.
Eu în codrul cel pustiu,
Rătăcind într-un tîrziu,
Am aflat din limbi străine
Că bărbatul nu-mi mai vine.
Am aflat dinspre apus
Că bărbatul mi s-au dus,
S-a dus cale nenturnată
De toţi oamenii urmată.
Am aflat din răsărit
Că bărbatul mi-au murit,
Ş-au murit şi mi-l bocea,
Lumea-ntreagă îl plîngea,
Plîns-au toate schiturile,
Toate răsăriturile
Şi apusurile toate
Şi noroade, limbi şi gloate,
Miazănoapte, miazăzi:
Nu-l mai putură trezi.
Plîns-au, mări, pe cei regi,
Pe-mpăraţii lumii-ntregi,
Ş-o furtună se lăsă
Ce pămîntul l-înecă
Miază noapte şi apus
Neamuri mii pe cale-au pus,
Roiuri mari şi prădătoare
A străinelor popoare
Ce curgeau, mări, curgeau
Capăt nici nu mai aveau,
Ca să puie moştenire
Pe sărmana omenire.
Cînd gîndesc l-aşa dureri
Pare-mi-se c-au fost ieri.
Cînd gîndesc l-ai mei ciobani,
Pare-mi-se mii de ani...
Iară cînd am auzit
Că bărbatul mi-au murit,
Teiu-acesta am sădit,
Creşte teiul şi-nfloreşte
Şi viaţa mi-o umbreşte.
Şi în umbra-i cum trăiesc
Eu nu mai îmbătrînesc.
Dragul mamei copilaş
Multe-n lume spune-ţi-aş.
Dar mă tem să nu mă laşi,
Dar mă tem că mi-i pricepe
Şi-o să creşti şi vei începe
Cum că codrii nu te-ncap
Şi vei lua lumea-n cap.
Ci mai dormi, mări, un pic
Că eşti crud de ani şi mic,
Dormi la umbră, dormi în pace
Că mama ţie ţi-a face
Sub cel tei bătut de vînt
Aşternutul la pămînt.
Cînd soarele-o asfinţi
Atunci vîntul v-aromi
Iară tu vei adormi.
Bate-or rămurelele.
De-or străbate stelele,
Iară luna va străbate
A noastră singurătate,
Şi cînd vîntul va sufla,
Teiul se va legăna,
Florile-şi va scutura,
Iarăşi te va deştepta
În temeiul nopţii mari
Şi la freamăt de stejari
Sub rotirea norilor
În căderea florilor,
Sub lucirea stelelor
Şi la jocul ielelor,
Sub frunza stejarilor,
La glasul izvoarelor.
Unde-i crucea de la căi
— Nu mai plînge, măi
— Cresc ca fraţii doi molizi,
— Rîzi, puiule, rîzi
— Unde-s păsări în copaci
— Taci, puiule, taci
— S-adun fete şi flăcăi
— Dormi, puiule, hăi!
— S-adun cerbii cei domoli
— Scoli, puiule, scoli
— Şi cum cîntă, cum suspină
Glasul codrului o-ngînă.

*
Săracă ţară de sus
Toată faima ţi s-a dus!
Acu cinci sute de ai
Numai codru îmi erai,
Împrejur creşteau pustii,
Se surpau împărăţii,
Neamurile-mbătrîneau
Crăiile se treceau
Şi cetăţi se risipeau
Numai codrii tăi creşteau.
Verde-i umbra nepătrunsă
Unde-o lume e ascunsă
Şi în umbra cea de veci
Curgeau rîurile reci
Limpegioare, rotitoare
Avînd glasuri de izvoare.
Bistriţa în stînci se zbate
Prin păduri întunecate
Şi mereu se adînceşte
Unde apa-abia clipeşte,
Şi deodată vede că
Apa i se-mpiedică
Şi de stînci i se iezeşte;
Ea s-adună şi tot creşte,
Se iezeşte-n mîndru lac
Ale cărui ape tac,
Iar copacii umbră-i fac,
Pe deasupra frunza deasă
În adine apa veghează
Iar stejari din mal în mal
Pe deasupra-i se prăval,
Vîrfuri sprijin deolaltă
Şi îmi fac o boltă-naltd,
De vîrfuri ei se-mpletesc
Şi în umbră stăpînesc
Şi în vecinică răcoare
Undele-s seînteietoare.
Dintr-un mal la celălalt
A căzut un trunchi înalt,
Mi-a căzut de-a curmezişul
De îi spînzură frunzişul,
Punte lungă de-un copac
Peste-o linişte de lac,
Punte lungă, punte mare
De mi-o poţi trece călare.
Iar Muşatin, tinerel,
Trece puntea singurel,
Cu pieptarul de oţel,
Cu cuşma neagră de miel,
Cu zeghea albă pe el;
Cum venea la vînătoare
Purta arcul pe spinare,
Tolbă de săgeţi el are;
Cu lungi plete pîn' pe spate
Dar la frunte retezate.
Copilaş în haine strîmte
Uşurel mi se mai simte;
De ocheşte-o căprioară
Şoimul pe deasupra-i zboară;
De-şi întinde mîna-n sus
Şoimu-n palmă i s-a pus;
Şi tot vine chiuind
Şi din frunză tot pocnind
Şi cînd prinde a cînta
Codrii-ncep a răsuna:
«Auzi dragă, auzi mamă
Pe Muşatin cum te cheamă? »
Nime-n juru-i nu era
Numai mierla şuiera,
Iară el se cobora
Unde apa tremura.
[Iar în codru] mierla zice:
« Ce câţi tu, băiat, pe-aice ?»
« Creşte, codri, şi te-ndeasă,
Numai de-o cărare-mi lasă,
Să te trec în curmeziş,
Doar de-oi da de-un luminiş
[Şi în el] izvor de apă
Să văd şoimul cum s-adapă ».
Zice codrul liniştit:
« M-am pus de am înfrunzit
Pentru că tu m-ai dorit,
Iară valurile sună
Mişcătoare se adună,
Printre pînzele de frunză
Cearcă soare să pătrunză,
Ard în umbră la răcoare
Petele scînteietoare
Şi pe-a undelor bătaie
Varsă lumina văpaie,
Pe şiroaie limpezi, lungi
Zboară razele ca dungi »
Sub un vechi stejar pletos
Ce-şi lăsa crengile-n jos
Muşatin se întindea
Punînd arcu-alăturea.
« Codri, codri, dragul meu
Pare că ţi-am spus-o eu
Să suni din frunză mereu.
Că, de cînd nu te-am văzut,
Multă vreme a trecut
Şi, de cînd nu te-am cătat,
Multă lume am umblat.
Codrule, Măria-ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica

Fără num-o rămurea.
Să-mi atîrn armele-n ea.
Să le-atîrn la capul meu,
Unde mi-oi aşterne eu
Sub cel tei bătut de vînt
Cu floarea pîn-în pămînt.
Să mă culc cu faţa-n sus
Şi să dorm, dormire-aş dus,
Dar s-aud şi-n visul meu
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rarişte de fag,
Doina răsunînd cu drag,
Cum jelind se tragănă
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vîntul molcomit
Va vedea c-am adormit
Şi prin tei va răscoli
Şi cu flori m-a coperi».
Codrul i se închina
Şi din ramuri clătina:
« Măi Muşatin, măi Muşatin,
Voios ramurile-mi clatin
Şi voios ţi-aş cuvînta:
Să trăieşti, Măria ta...
Hai, Muşat, să ne-nţelegem
Şi-mpărat să ni te-alegem
Împărat izvoarelor
Şi al căprioarelor,
Aşezat la vrun părîu
Să scoţi fluierul din brîu,
Tu să cînţi şi eu să cînt,
Frunza-mi toată s-o frămînt,
S-o pornesc vuind în vînt
Pe izvoară
Din ponoară
Unde păsările zboară,
Unde crengile-mi se pleacă
Şi căprioarele joacă ».
Apa-i zice: « O, copile,
Mîinile întinde-mi-le,
Vino-n fundul luminos
Că tu eşti copil frumos! »
Iar Muşatin îi răspunde:
« Geaba mă momeşti în unde,
Geaba, codri, dragul meu,
Îmi suni din frunze mereu
Căci m-oi duce de la tine,
Frunza-o plînge după mine,
Că de suflet mă apucă
Dor de cale, dor de ducă,
Şi deşi mi-aşa de jele
De plînsul măicuţei mele,
Eu m-aş duce, m-aş tot duce,
Dor să nu mă mai apuce.
Şi m-aş duce-n cale lungă,
Dor să nu mă mai ajungă,
În zadar pe vînt mă cheamă
Dor de casă, glas de mamă,
În zadar răsună-n vînt
Căci aşa menit eu sînt:
Să-mi fac cale pe pămînt,
Să-mi întind cărările,
Să cutreire ţările,
Ţările şi mările.
Fire-ar tare glasul meu,
Ca să treacă tot mereu
De ori unde oi fi eu:
Peste ape, peste punţi
Peste codri de pe munţi
Să ajungă pîn'acasă
Unde mama-mi stă de ţasă
Şi să-i spue-n multe rînduri:
Nu muri, mamă, de gînduri ».
« Nu te duce, măi copile,
Ci de ai [în] lume zile
Toate dăruieşte-mi-le !»
Tu să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru, ci cetate,
Dar de mult sînt fermecat
Şi de somn întunecat,
Numai noaptea cînd soseşte
Luna-n cer călătoreşte,
Umbra-mi toată mi-o petrece
Cu lumina ei cea rece.
O, atunci din corn îmi sună
Toţi copacii împreună,
Sună jalnic frunza-n lună
Iară lumea mea s-adună,
Căci copac după copac
Toţi deodată se desfac.
Din stejar cu frunza deasă
Iese mîndră-o-mpărăteasă
Cu păr lung pînă la călcîie
Şi cu haine aurie,
Mîndră-i este rochia
Şi o cheamă Dochia!
Din copaci fără de număr
Ies copii cu şoimi pe umăr
Şi copile multe iese
Cu-a lor mînece sumese,
Şi pe umcrele goale
Poartă doniţe şi oale;
Se porneşte-atunci un zbucium,
Sună un dulce glas de bucium,
Pe cărări fără de urme
Vin cerboaicele în turme
Şi mugesc încet atît
Cu talangele la gît
Şi aşteaptă răbdătoare
Mîni frumoase de fecioare,
De le mulg în donicioare.
Căci să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru ci cetate,
Dar vrăjit eu sînt de mult
Pînă cînd o să ascult
Răsunînd din deal în deal
Cornul mîndru triumfal
Al craiului Decebal.
Atunci trunchii-mi s-or desface
Şi-n palate s-or preface,
Vei vedea ieşind din ele
Mii copile tinerele
Şi din brazii cît de mici
Vei vedea ieşind voinici,
Căci la sunetul de corn
Toate-n viaţă se întorn».
Iară şoimul, sprintenel,
Pe deasupră-i zboară el:
«Hai Muşatin, măi Muşatin,
Voios aripile-mi clatin
Pe-al tău coif m-aş aşeza
Şi din gură-aş cuvînta:
— Să trăieşti, Măria ta — ».
«Rămîi, codri, sănătos,
Că mă cheamă apa-n jos
Şi menit în lume sînt
Să-mi fac cale pe pămînt! »
Şi Muşatin s-apropie
De Bistriţa argintie,
Luntrea se juca pe val,
O dezleagă de la mal,
Sare-n ea şi îi dă drum,
Ca săgeata zboar-acum.
Şi, [plutind pe] repezi ape,
[Dorul zării nu-l încape]
Şi mergînd, mergînd departe,
Apa-n două o desparte,
Cu largi brazde de argint
Ce se mişcă strălucind,
Şi în umbră mi-l cuprind
Şi prin valea boltit oare
Numai p-ici şi pe colea
Soarele mai pătrundea,
Ici e umbră, colo soare
Pe ape tremurătoare.
El pe maluri înflorite
Vede turme rătăcite,
[In poieni] el vede cerbii
Trecînd valurile ierbii,
Caii pasc lîngă pîraie,
Ca la lebede se-ndoaie
Gîtul lor. Iar capul mic
Ei deodată îl ridic
Şi urechile ciulesc
Pe cînd luntrea o zăresc.
El plutea, plutea mereu.
Codrul sună blînd şi greu,
Cînd deodată zi se face
Codru-n două se desface
Şi pe ape rotitoare
Scînteiază mîndru soare.
Si-naintea-i vede-un munte
Cu-a lui creştete cărunte,
S-a clădit stîncă pe stîncă
Începînd din vale-adîncă
Şi purtînd cu el păduri
Peste nourii cei suri,
Îşi ridică în senin
Creştet de zăpadă plin.
Şi spre mal şi-ndreaptă iară
Luntrea mică şi uşoară,
Iar Muşatin se coboară,
Calea muntelui apucă
Pînă-n vîrfuri să se ducă,
Pîn' ce noaptea l-a ajuns
în cel codru nepătruns.
Dar cu noaptea-n cap porneşte,
Se tot urcă voiniceşte,
Doară culmea va sui-o
Pe cînd s-o miji de ziuă.
Pe culmea cea înălţată
El ajunge deodată
Şi, făcîndu-şi ochii roată,
El priveşte lumea toată;
Vede cerul sfîntului
Şi faţa pâmîntului:
Că, departe, se-ntind şesuri
Ce cu ochii nu le măsuri,
Unde soarele cel sfînt
Parcă iese din pămînt;
Colo-n zarea depărtată
Nistrul mare i s-arată
Dinspre ţările tătare
Şi, departe, curge-n mare.
La liman, ca şi o salbă,
Se-nşiră Cetatea Albă.
Iar pe faţa mării line
Trec corăbiile pline,
Trec, departe de pămînt,
Pînzele umflate-n vînt.
Iar privind spre miazăzi,
Dunărea el o zări
Într-un arc spre mare-ntoarsă
Şi pe şapte guri se varsă.
De la Nistru pîn'la ea
Ţară mîndră se-ntindea,
Vede şesuri fumegînd,
Dealuri mîndre înverzind,
Vede codri cum coboară,
Deal cu deal, scară cu scară,
Răsfîrîndu-se pe şes
Unde rîurile ies
Şi, pe vîrfuri de păduri,
Mănăstiri cu-ntărituri.
Vede tîrguri, vede sate
Pe cîmpie presărate.
Vede mîndrele cetăţi
Stăpînind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi
Iară hergheliile
Petreceau cîmpiile
Şi s-aşterneau vîntului
Ca umbra pâmîntului
Şi de-a lungul rîurilor
Se-aşterneau pustiurilor.
Iară şoimul tinerel
Pe deasupra-i zboară el
Şi din gură-i cuvinta:
« Să trăieşti, Măria ta!
Cîtă lume, cîtă zare
De la Nistru pîn' la mare:
Fă-ţi odată ochii roată
C-aceasta-i Moldova toată».

*
Dragoş Vodă cel Bătrîn
Pe Moldova e stăpîn
Şi domnind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava,
La Suceava lăudată
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră-nalt şi gros
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc cu de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mîndri să şi-i joace
Cînd încolo, cînd încoace.
Iar din negri trunchi de stîncă
Peste valea cea adîncă,
Pe deasupra de cetate,
De biserici şi palate,
Stă domneasca cetăţuie
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite înspre nori
Peste codri sunători,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi
Şi cu turnuri pe la colţi,
Ziduri grele şi cu creste
Cum au fost şi nu mai este.
Printre arcurile grele,
Printre negrele zăbrele
Abia soarele străbate
Intre tinzi întunecate;
în pereţi de piatră goală
Au înfipt făclii de smoală,
Fumegînd cu flăcări roşii
Luminează-ntunecoşii
Stîlpi de piatră grei şi suri
Unde-atîrnă armături,
Arătînd a lor rugină
Sub făclia de răşină,
Paveze, mănuşi leite,
Caşte mîndre, poleite
Şi pieptare, obrăzare
Şi arcuri de vînătoare.
Iar în fundul salei drepte
Se-nalţă pe şapte trepte
Tronul Domnului creştin,
Coperit de-un baldachin,
Iară-n jeţul auriu
Şade Dragoş brumăriu,
Barba albă pînă-n brîu,
Cu ochi negri viforoşi;
Coroana de aur roş
Strălucind frumos pe frunte
Peste pletele cărunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sînt cusute;
Şi cu faţa înţeleaptă
Şi cu schiptru-n mîna dreaptă
Ochii mîndri şi-i îndreaptă.
Iar l-a tronului picioare
Se înşiră pe covoare
Jeţuri de lemn dat la strug
Săpate cu meşteşug;
Icea şese, colo şese
Pentru boierii alese.
La a tronului său scări
Şed în două părţi boieri
Aşezaţi, dup-a lor trepte,
Ca poruncile-i s-aştepte.
Vornicul Ţârii de jos
Sta în scaun luminos,
Un bătrîn şi blînd moşneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur împletit,
Cu pietre acoperit;
Iar de-acesta mai în sus
Vornicul Tării de sus:
Stă cu plete colilie
Pârcălabul de Chilie
Şi cu genele lui albe
Pârcălab Cetăţii Albe.
După-aceştia iarăşi vin
Pârcălabul de Hotin;
Cel din Neamţ şi de la Vrance !
Rezimat stătea pe lance,
Iar pe toţi i-ntrece-n slavă
Pîrcălabul de Suceavă.
Şi astfel jur-împrejur
Şed în blane de samur,
Cu pieptare la un fel
Şi cu mîneci de oţel.

[Dragoş Vodă cel bătrîn
Pe Moldova e stăpîn:]
În Suceava, în cetate,
Adunat-a Direptate.
[1880]




Mihai Eminescu, Muşatin, 1880, text reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII

 Sinopsa manuscriselor: 2256, 20r, 31—32 r;
2260, 274 r—301 r; 2276 A, 22—23 r, 47 r, 57—67 r,
118—122 r, 171—174 r; 2280, 24 r; 2283, 87 r


Mihail Eminescu - Doină, doiniţă!


Doină, doiniţă!
Şapte-oţele-adu din stele,
Munţii cînte tot a jele,
Vin duşmanii ţării mele;
Vin duşmanii, vin în turme,
Calce-li pustia-n urme.

Doină, doiniţă!
Piso, rivă înspumată,
Face-mi-te-ai lată, lată
Şi la valuri turburată,
Să nu-i laşi ca să mai vie,
Foametea din urmă-i mîie,
Holera calea li ţie.

Doină, doinită!
Sai, copil de voinicariu,
Cinge-ţi trupul cu armariu,
Sufletul cu vitezie;
Cinge-i murgului spinarea
Să-ţi discînte depărtarea
Cît e-n Pisa dealu mare.
Doină, doiniţă!

Şi la Pisa-nfigeţi calul,
Nu-i lăsa să treacă malul,
Stai ca stînca, stai ca valul
Şi, de-ar trece, moartea-i sece,
Luptă-te ca doisprezece,
Stînca stă, iar apa trece.
[1866]




Mihai Eminescu, Doină, doiniţă!, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXI