Sandu Tudor – Am auzit cântecul păsării unice

 

 

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă
roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină
al păsării.
În liniştea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
deplin.
O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.

 

Gabriela Melinescu -Ultima plimbare în ninsoare a lui Strindberg

 

După zile de somn şi nopţi cu soare
el a ieşit din închisoare îmbrăcat
în haine de nuntă şi joben.

Avea un surâs frumos de parcă
ar fi vrut să schimbe câteva cuvinte cu cineva,
căci numai cuvântul poate umple
vidul timpului ca apa din interiorul unui vas.

Cerul în aprilie era cenuşiu ca piatra
cu multe crăpături albe.
Un cer de ploaie din care uneori
fulgerul izbucneşte şi se face
vizibil pentru toţi.

Lui i se părea că oamenii se salutau
fără să-l bage în seamă
ca şi cum ar fi devenit deodată invizibil
pentru ochii lor, transformat
într-o pânză de ceaţă.

O nălucă în colţul străzii Reginei,
pentru cei care vor trăi mai departe
O fotografie ni-l arată pe el înzăpezit
cu haine de sărbătoare şi pălăria căutătorilor de aur,
în ultima ninsoare a anului 1912.

Nu s-a mai întors niciodată acasă. Adio, închisoare!
Străin în faţa acelei reci dimineţi de aprilie
stătea el şi vedea cum crăpăturile cerului se deschid repede
şi ninsoarea cădea din cerul găurit.
Din înalt începu să ningă peste el cu pene şi brânduşe.