Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ana Blandiana - Fără tine


Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.

Ioan Alexandru - Genealogie


Suntem visaţi de cineva
visat la rândul său
de altul
care e visul unui vis
anume,
cuprinşi de somn
visăm şi noi o lume
sălbatec zvârcolită-n somn
visând,
veriga fragedă suntem
în şirul fără început
ce nu se va sfârşi
nicicând,
deşi
ar fi destul
un singur ţipăt
puternic doar cât să poată trezi
pe jumătate
primul domn
de somn
pe cel care doarme
la temelia luminilor
visate.

Ilarie Voronca - Balcon vechi


Merg pe sub acelaşi balcon vechi.
Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi, tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi, şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi.

Să nu deschizi fereastra şi nici să nu te-apleci. întrevăd toată deznădejdea cerului care se frânge.
În orice streaşină şi-n orice suflet viaţa plânge, şi pretutindeni vântul pune săruturi reci.

Totuşi, pe-aici, plopii au ascultat, când atâtea ţi-am spus, şi au repetat şi ei, ca un ecou, o chemare.
În ochii tăi mi-am înecat lebedele privirii ca-ntr-o mare, şi mi-am sângerat sufletul, asemeni unui cer în apus.

De atunci, zilele mi le-am dus pe umeri, ca o bătrână o gramadă de lemne, într-o pădure.
Şi fiecare amintire îmi apasă pieptul - dureroasă mână -şi-mi spintecă sufletul, ca pe-un trunchi, o secure.

De-aceea trage mai jos storurile triste şi nu te apleca.
Lasă-mă numai, spre balconul vechi, să-nalţ — iedera şi scara care coboară prin pomii rupţi, ca o perdea îmi va învălui rănile trupului, ca o mâhnire nouă.

Traian Demetrescu - Cât o viaţă


Ne-am întâlnit pe-o vreme tristă,
Şi, plini de ploaie şi noroi,
Cu-ncredere ne-am luat de mână,
Pornind spre casă amândoi.
În cameră un frig de moarte…
Ea m-a-ntrebat din ochi : rămâi ?
Şi-am împărţit străini şi singuri,
Acelaşi rece căpătâi.
Şi unul altuia povestea
Vieţei noastre ne-am şoptit:
Ea totdeauna neiubită,
Eu totdeauna neiubit…
C-o dureroasă voluptate
La sân ca doi copii ne-am strâns,
Şi-n noaptea aceea, cât o viaţă,
Am plâns…şi ne-am iubit…şi-am plâns…

Lucian Blaga - Poetul

 
Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke
 
Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-am mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătătii, ce şi-a ales.
Când la un semn
sau surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar. 
 
 

Mircea Cărtărescu - Unde merge poetul gonit din cetate


Recitesc, de două luni încoace, cu o încîntare copilă­rească şi cu mîndria puţin absurdă şi dezinteresată pe care o ai cînd echipa ta favorită cîştigă un meci, pagini litera­re care par acum profetice. Cînd dădeam peste ele îna­inte de noua bornă zero din decembrie trecut, aveam o strîngere de inimă şi un gol în stomac ca la alunecarea pe un tobogan foarte abrupt. La cîte o aluzie politică mai tare, la cenaclu sau la teatru, „îngheţa" o sală întreagă. Dar şi în fotoliul tău din camera ta cu biblioteca ticsită, cu picturi frumoase pe pereţi, cu flori peste tot, cu pick-up şi magnetofon, cu maşină de scris pe birou, cu tot acest blindaj prin care nu trecea nimic din viforul de afară (aşa am supravieţuit cu toţii), şi în intimitatea micului apar­tament în care am fost atît de fericit uneori în ciuda ti­raniei, şi aici începeam să tremur de nervi citind „Demo­nii", citind despre Şigaliov, cel care, la şedinţa posedaţilor, vine cu un manuscris uriaş şi spune că acolo este totul: şigaliovismul, ca orice variantă a socialismului, porneş­te de la premisa libertăţii absolute ca să ajungă, fatalmen­te, la dictatura absolută. Nu există altă cale, subliniază încă o dată Şigaliov, cel care mi s-a părut întotdeauna cel mai demonic dintre demonii din roman. Marele Inchizi­tor din „Fraţii Karamazov" dezvăluie aceeaşi caracteris­tică a mişcărilor socialiste, cea care, de fapt, le deosebeşte de fascism: ipocrizia împinsă pînă la clivarea personali-, taţii, pînă la schizofrenie. Hitler nu face nici un secret din teoria spaţiului vital, a superiorităţii rasei ariene şi din persecutarea evreilor. Toate sînt expuse cinic, pe faţă. Ci­nismul socialist-stalinist e însă mai monstruos, pentru că el suprapune peste o lume agonică, mai amputată şi mai chinuită ca oricare alta, palatele de cristal ale unei utopii de cuvinte. Ceea ce e insuportabil în „noua societate", ştim cu toţii, nu sînt atît mizeria, frigul şi foamea, cît min­ciuna vîrîtă pe gît în fiecare secundă a vieţii tale, prăpastia între realitate şi ideologia înzorzonată a fericirii generale.
Cu aceeaşi bucurie recitesc şi „Moartea socialismului" de Croce, „Ferma animalelor" şi „1984" de Orwell, „451° Fahrenheit" de Bradbury, ultimele, ce-i drept, avînd în urmă experienţa stalinistă, despre dimensiunile tragice ale că­reia nu s-au ştiut însă prea multe detalii înainte de anii '50. Uite, îmi spun, că au fost şi minţi lucide, care au avut puterea de analiză necesară ca să urmărească pînă la con­secinţele ultime carcinomul comunist. Reducerea la ab­surd, pe hîrtie, a acestui sistem artificial, bazat pe pre­mise etice false, e o premoniţie sumbră a ceea ce s-a făcut pe scară largă, pe viu, de către alţii, începînd cu călăuzi­torul popoarelor şi continuînd cu copiile lui perfecte răs-pîndite în lume.
Ideea că tirania se naşte din democraţie este însă de origine platonică. Aici, în „Republica", precum într-un joc masochist, Socrate imaginează pentru prima dată „ce­tatea ideală", cea mai bună dintre lumile posibile. Ghet-to-ul socialist avânt la lettre se naşte astfel, deloc întîmplă-tor, la capătul unei splendide desfăşurări logice. Socrate ţine să fie consecvent cu sine şi să creeze o societate ba­zată exclusiv pe raţiune, aşa cum au făcut-o toţi utopiş­tii care i-au urmat. Fireşte că tocmai raţiunea, aplicată fi­inţei umane, duce la monstruozitate. în cetatea platonică guvernează filozofi care au dreptul să-şi mintă supuşii. Puterea ei e dată de un corp militar „de elită", îndoctri­nat ideologic, uşor asimilabil poliţiilor secrete din toate statele bazate pe doctrina socialistă. Fiinţa umană individuală este strict funcţională, exercitînd cîte o singură îndeletnicire. Infestarea ideologică a copiilor este începu­tă chiar din leagăn. Arta e cenzurată şi condamnată la stagnare. Din poezie se admit doar odele. Din epică, mi­turile moralizatoare. Din muzică se elimină orice înnoi­re de mod melodic, pentru că aceasta ar duce (extraor­dinară idee!) la tulburarea sufletului şi la schimbarea sistemului politic. Femeile sînt comune, copiii se cresc în comun, nici unul neştiind cine îi sînt părinţii.
S-a făcut mult caz de faptul că Socrate alungă din ce­tate Poetul. De fapt, poezia e, cum spuneam, prezentă, sub forma imnurilor şi odelor care preamăresc cetatea. Este o poezie aservită, deci, intereselor politice, aşa cum s-a practicat ea peste tot în „lagărul socialist". Ceea ce nu îşi găseşte locul cu nici un chip în lumea raţionaliza­tă este, de fapt, pluralismul vocilor. în „Discursul în roman", Bahtin arată limpede că plurivocalitatea specifică roma­nului (şi aş extinde această caracteristică la întregul lim­baj artistic) nu este posibilă decît în cadrul unui pluri-lingvism ideologic al societăţii. Arta fiind o formă de opoziţie la limbajele instituţionalizate (Bahtin nu poate decît să sugereze acest lucru, el însuşi trăind şi scriind în condiţii tragice), ea nu se poate dezvolta acolo unde exis­tă un singur discurs, dominant, al unei singure puteri. Scena refuzului de a primi Poetul în cetatea ideală — căci e respingere şi nu alungare — este revelatoare. Ea este pre­cedată de o discuţie despre imitaţie în artă, unde Socra­te se pronunţă pentru o artă-etalon, ce respectă nişte ca­noane impuse de ideologi şi are o finalitate etico-socială fără echivoc. El respinge imitaţia tuturor lucrurilor din natură, oricît de meşteşugit ar fi făcută. Periculoase, mai presus de orice, sînt considerate două lucruri: realismul unei arte care „imită" lumea aşa cum e şi nu cum ar tre­bui să fie în mod ideal, şi talentul în exercitarea acestei arte. O teribilă tulburare în faţa Adevărului şi a Frumo­sului este trăită de ideolog, care le îndepărtează cu teamă, ca pe nişte ispite: „Dacă, prin urmare, ne-ar sosi în cetate vreun bărbat în stare, prin iscusinţa sa, să se pre­schimbe în toate felurile şi să imite toate lucrurile şi dacă ar voi să ne arate creaţiile sale, noi am îngenunchea di­naintea lui ca dinaintea unui om divin, minunat şi plă­cut, dar i-am spune că un atare bărbat nu-şi află locul în cetatea noastră, nici nu-i este îngăduit să sosească aici. După ce i-am turna pe creştet ulei parfumat şi l-am în­cununa cu panglici de lînă, l-am trimite în altă cetate..." Ideologul, iată, se falsifică pe sine de dragul simetriei procustiene a Cetăţii. El este capabil să îşi dea seama de valoarea Poetului, de „divinitatea" artei sale. Dar, de dra­gul unei logici împinse pînă la absurd, el sacrifică însuşi Zeul, aşa cum Isus este alungat de Marele Inchizitor. Ide­ologul ne apare astfel drept un refulat, un frustrat, un—pînă la urmă, aşa cum am mai spus-o — masochist. Cetatea sa nu are fundaţii, neavînd un subconştient.
Încotro se va îndrepta însă Poetul, văzînd că nu-şi află locul în stupul cetăţii ideale? Cred că ar merita să-i ur­mărim traseul ulterior. Întorcînd spatele filozofilor-legiuitori, el îşi scutură praful de pe sandale şi scrutează ori­zontul. Patru cetăţi „imperfecte" se profilează pe cer. În prima, cea aristocratică, Poetul nu prea are ce căuta. Este cetatea faptei, a armelor, şi cînd armele vorbesc... în a doua cetate, stăpînită de o oligarhie plutocratică, artistul va decora sălile de bal, va inventa mecanisme uimitoare pentru ceremonii şi carnavaluri (un leu al cărui piept se deschide în faţa regelui, lăsînd să iasă o jerbă de tranda­firi: „o, Lionardo..."), va cînta după un paravan şi va în­china dulci sonete doamnelor influente. Nu, Poetul nu vrea să fie o slugă cu tain la bucătărie. În cetatea tiranică, stă­pînită de un autocrat (şi camuflată now-a-days sub dante­la de cuvinte a cetăţii ideale), artistul cade mai prejos de slugă, ajungînd măscărici şi complice al stăpînului. Aşa că, pînă la urmă, Poetul alege drumul care duce spre sin­gura cetate care îl va primi cu dragoste şi onoruri: ceta­tea democratică.

Fireşte, Platon, prin Socrate, vorbeşte ironic şi despre omul democratic şi societatea corespunzătoare, cu atît mai accentuat ironic cu cît acestea sînt cele mai susceptibile de a-i umbri utopia. Citind atent însă splendidele pagini despre esenţa democraţiei — de necrezut că au trecut peste două milenii de cînd sînt scrise — nu putem să nu obser­văm destul de prost camuflata simpatie pe care Socrate o are pentru aceasta. Metafora folosită pentru democra­ţie este pestriţul, caleidoscopicul: „Există sorţi ca aceas­ta să fie cea mai frumoasă dintre toate orînduirile! Căci precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apă­rea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi aceas­tă cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele." Poetul găseşte aici mediul său, libertatea de a „imita", cum spun anticii, toate formele, toate limbajele: „Mai întîi, aşadar, nu sînt ei liberi, iar cetatea nu este plină de libertate şi de îngăduinţa de a vorbi şi nu e cu putinţă în ea să faci ce pofteşti?" Haosul şi dezorientarea însă, avertizează Pla­ton, se pot ivi foarte uşor aici din exces de libertate: „Aşa­dar — am spus eu — el (omul democratic — n.n.) trăieşte zi de zi făcînd pe plac celei dintîi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punîndu-se la re­gim, ba face gimnastică, ba trîndăveşte şi nu se sinchi­seşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filozofia. Adesea însă, el se îndeletniceşte cu politica şi, luîndu-şi avînt, spune şi face ce se nimereşte... Viaţa sa nu ştie de ordine şi de necesitate, ci, numind un atare trai plăcut, slobod şi fericit, aşa vieţuieşte, de la început şi pînă la ca­păt."
Acest trai hedonic, edenic, îl înspăimîntă pe Socra­te în măsura în care ar duce la dispariţia legii morale. Ma­rele pericol nu este însă acesta, ci consecinţa politică a hedonismului democratic. Ideea egalităţii părintelui cu fiul, a metecului cu cetăţeanul, a dascălului cu şcolarii duce la anarhie. Oamenii devin nişte vicioşi ai libertăţii şi nu se mai preocupă de nimic altceva. Profitînd de ha­osul din cetate, un singur om poate prelua cu uşurinţă întreaga putere. În aceste condiţii, Socrate conchide trium­fător: „E probabil deci — am spus eu — că tirania nu se înjghebează din alt regim politic decît din democraţie, din suprema libertate ivindu-se cea mai cuprinzătoare şi mai desăvîrşită robie."
Şi iată, aproape literal, şigaliovismul. O democraţie adevărată nu va cădea însă niciodată în anarhie, întrucît, conştientă de acest pericol, îşi va crea mecanisme capabile să împiedice posibilitatea degene­rării puterii şi alunecării către dictatură. Atena însăşi avea aceste mecanisme şi le folosea, lucru pe care Socrate îl trece cu vederea cînd descrie, şarjat, societatea democra­tică.
Poetul nu trebuie să devină, chiar în condiţiile de­mocraţiei, doar o rotiţă (adusă sau nu în prim-plan ca vedetă) a uriaşului sistem Show-Biz, oricât de plătită, cu bani şi glorie, ar fi arta lui — şi doar o democraţie îi poate da aceşti bani şi această glorie —, ci are datoria să devină şi o conştiinţă, un om activ şi influent în societate. Acest lu­cru face parte din mecanismul de apărare de care vorbeam, şi care nu funcţionează doar la nivel legislativ. Într-adevăr, artistul, în lumea democratică, este şi un exorcist al răului, un anti-totalitarist, un participant la acea înţelepciune colec­tivă în afara căreia libertatea nu poate exista.



Caiete critice, revistă lunară de critică, teorie şi informaţie literară, Nr. 1 , 1990
1990

Petru Creţia - Nădejdea, semnul biruinţei


"Speranţa este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm şi să le depăşim. Definiţia speranţei este simplă: ea este credinţa, când mai neclintită şi când mai şovăielnică (după oameni şi împrejurări), că ceasul încercării şi al răului va trece şi că va veni vremea binelui şi a înseninării. Tărâmul speranţei este viitorul, care, cum bine ştim, este mai întotdeauna incert. Speranţa ne ajută să credem că, în ciuda a orice, cândva, binele ne va despovăra de rău. Fireşte, a gândi aşa, cere oarecare chibzuinţă, un grad anume de întemeiere pe premisele obiective ale realităţii. Un calcul de probabilităţi, aprecierea raţională a raportului dintre datele existente şi forţele, manifeste sau latente, care tind să le modifice în sensul sperat. Dar nu aceasta este natura esenţială a speranţei, care, dacă nu este mai presus de orice calcul, rămâne un simplu şi rece efort de prognoză. Ca să fie o putere a sufletului, speranţa trebuie să aibă în miezul ei ceva iraţional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruinţa binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Este o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial şi adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Şi spune Iov Domnului: "Mi-ai smuls nădejdea ca pe un copac". Iar Sfântul Pavel, vorbind despre Avraam, zice: "Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri", şi, altunde, vorbind despre Sara: "Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd".
Poţi spera să nu pierzi ceea ce ai sau să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte, temeiul nădejdii tale acelaşi este: că se află cumva o cale prin Valea Plângerii şi a Morţii pe unde, totuşi, se străbate dincolo. Mulţi deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranţa este şi aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduieşte încă. Trecuţi dintr-o vitregie în alta, tulburaţi în loc să fim limpeziţi, răniţi în loc să fim vindecaţi, pradă lăcomiilor şi pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu nişte vorbe scrise cândva, demult: "Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci şi îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranţei"."


(Petru Creţia - Eseuri Morale)

 

Lucian Blaga - Ce îmbătrâneşte în noi


Ce îmbătrâneşte în noi
că neaşteptat ne simtim într-o dimineaţă
doritori să ne ascundem
nume şi faţă?
Ce îmbătrâneşte în noi
că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă
ne găsim oameni de altadată,
străini printre cei de azi, umbre în ceaţă?
Nu-mbătrâneşte în noi valul de sânge,
nici inima cât bate, nici patima,
 nici spiritul, nici răsunetul în urechi,
numai lacrima.
Omul bătrân plânge
cu lacrimi vechi.

Lucian Blaga - Cântare vântului


"În iubire nimeni, nimeni
nu-şi ţine cuvântul.
Veşnic strâns îmbrăţişat
te-a ţinea numai pământul."
Astfel cântă sfâşiat
lângă mine vântul,
când la dreapta, când la stânga,
lângă mine vântul.

Tristan Tzara - Elegie


Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară
Păsările stau în colivii închise iarna
 Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare
Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare
 Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele
Aşezând cărţile, recitându-mi versurile
 Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii
Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine
 Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă
Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.