Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Radu Stanca - Sunt cel mai frumos din oraşul acesta

  

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeste-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…
Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vânăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…
Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…
Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-aţi şti cât vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.
C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sânge de scroafă, nobleţea.
Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.
Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrelă cu cap de pisică rânjeşte
Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,
Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.
Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sunt : om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase?
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Radu Stanca - Arhimede şi soldatul

  

Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaş viclean ! Şi nici să nu te-nşele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.
Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjirea lor stă actul sacru,
Care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Ş-aceasta nu-i o lance, e compasul…
Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjirea lor nu e greşală.
Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură

Esenţa lor e tot idee pură.
Dacă arunci o piatra-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un salt de odaliscă,
În fumuri moi se leagănă agale,
Pe scoici şi melci desfăşură spirale.
Cerescul cerb le poartă sus în coarne
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Priveşte-le, nebunule, de-aproape !
Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă.
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu deslegarea
Nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.
Căci sau sub ziduri, sau sub cer de stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Radu Stanca - Poem

  

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri şi poteci
Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.
O să rămâi în mine şi când vei încerca
Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.
Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
   
Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.
O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.
Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ;
Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.
Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Dimitrie Stelaru - Înaltă umbră

 

De ce nu mă cufund în somn albastru
şi nu mă aşez în Gura leului
în flori calme de lângă grâu
în candelele amurgului
peste cuţitul de aur al stâncilor ?
De ce nu dorm Înaltă Umbră ?
   

Dimitrie Stelaru - Eumene

  

La marginea munţilor, unde
Ochii vânturilor cad în mister,
Înaltul, continentul cerului,
Larg fâlfâitor pătrunde.
Tu eşti din toate lumile venită
Cu fruntea despicată de lumini;
Lângă fluvii şi stepe lunare
Cuvintele cresc heruvimi.
Iubire, limpede singurătate,
Orice cântec e un deşert.
   
 

Dimitrie Stelaru - Bună dimineaţa Verlaine

  

Bună dimineaţa Verlaine
Ciudatul meu zeu şi prieten –
Bună dimineaţa. Vor mai trece
Până ni s-or usca versurile, milenii treisprezece.
Ceasornicul pământului îl laud
Cum zbuciumă oasele trupului tău crud;
Îl aud şi nu-l aud. Dar ochii mereu
Sticlesc deasupra paharului meu.
   
 

Dimitrie Stelaru - Cetăţile albe


Cetăţile albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,
De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată...
În spaţiul lor e inima mea,
În ţara lor rătăceşte noaptea mea,
Rămân între voi, cei din jur, dar sunt plecat;
Cineva din mine e într-una plecat
şi nu se va mai întoarce.
Cetăţile albe sunt peste munţii albi,
Peste nourii albi, unde sunt?
Focul le înfioară, le încercuieşte -
Sunt singure în străluminarea lor
Şi eterne.
Dacă mai atârn de pământ şi caut
Printre ruini, sunt numai atât?
Ochii prăfuiţi au rămas cu voi
Dar ochii adevăraţi au fugit.
Nu întrebaţi de cetăţile albe
Porţile lor se deschid o singură dată
Şi armonia străbate flăcările.
   

Dimitrie Stelaru - Cântec de moarte

   
Era un circ în Turnu-Măgurele
Un circ era - o pânză cenuşie;
Scânceau maimuţele între zăbrele
Şi caii năzdrăvani muşcau pământul.

Pe băncile murdare nebunii nu intrau
Şi lămpile ardeau în gol
În antice bizarerii artistele pluteau-
Chemau cordoanele de gură-cască.

Bogaţii le priveau împodobirea
Şi ghiduşiile îi veseleau
Dar nimeni nu intra.

Ardeau luminile în gol,
Maimuţele scânceau între zăbrele
Şi caii năzdrăvani loveau pământul.

Eu măturam arena la sfârşit...
   

Dimitrie Stelaru - Şi unde merg ?

   
Și unde merg?
Știți, poemele - au mucegăit,
vânturile nu mai au aripi,
florile răsar pentru nimeni.

Domnule, mă sufoci,
mă sufoci cu dinții roților -
în praf îmi sapi groapă,
mănânci rotocoalele mele de așezare umană;
domnule, vreau pădurile cu fiare,
lasă-mă plantă crudă în drum
să mă topesc în soare, să-mi vâjâie calul
ca o săgeată pe lângă obrajii înstrăinați.

Și unde merg?

Uite femeia care avea petale roșii în buze,
uite omul ei întunecat
ca o mlaștină unde nu mai stau peștii,
amândoi încovoiați, pânditori -
amândoi negăsind un culcuș
o albie în care să-și limpezească anii tineri.

Vine un sfânt cu preistoria,
vine gemând o minune
și orașul deschide tolba altarului
prapurii ies șchiopătând din lăzi:
- Nu plecați din zodie
ce dacă voi și fiii voștri mor?
se vor ivi alți umblători, vor fi ca iarba
mai mulți decât iarba și părul -
ce dacă muriți?

Eu nu vreau să mor,
nu vreau să mor și unde merg?
de când m-am născut unde merg?

Cine spune despre celălalt: dă-te jos?
urcă în inima altuia și cade!
Nici un mărăcine nu strigă irisului:
- vino în sămânța mea
ai fost destul prietenul luminii.
Izvorul nu spune muntelui :
- nu-mi tulbura vinele!
Totul e cântec al soarelui
o mare a destinului.

Domnule, unde-merg?
vasul tău e plin cu aur. 

din Nemoarte (1968)

Dimitrie Stelaru - Orbii

  
Patru orbi,
Patru umbre, cu umbrele lor,
Din răsărit, din apus, de la nord, de la sud,
Cu ceaţa în ochi, cu toamna în spate,
Necunoscînd, cunoscuţi, din cetate-n cetate
Cautînd soarele.
Pierduţi în negurile crude dintre ei
Spre negurile orizontului se îmbulzeau
(Ca patru morţi reînviaţi într-un cavou)
Mai pătimaşi, mai tulburi ochii lor,
Nădăjduind în flacără – legendă
Prin golurile troienite din afară
Cătau înfriguraţi, bolnavi.
Cu paşi de ani – prin ani – încovoiate patru umbre
Fugeau sub ropotul de hule şi minciuni.
Arareori scîrbiţi se răsturnau o vreme
Pe drumul împînzit al Soarelui
Dar sufletele de cenuşă, depărtate
Vedeau Himere prăvălind.
Unul vorbi : cine ca o pasăre a morţii, cine
Căzu alături de mine?
O clipă. Aprinşi de vînturile reci, neodihnite,
La poarta Anotimpurilor, ca o rugă,
Cu bezna inimilor otrăvite
Loveau…
Şi-n înserarea lor braţele dezdănăjduite îmbrăţişau
Zdreanţa amurgurilor –
Chemările lunecau în vîrtejul stelelor, grelelor.
Patru orbi,
Patru umbre, cu umbrele lor, din in răsărit, din apus,
De la nord, de la sud, căutat Soarele :
Dar Soarele era fiecare.
 

Dimitrie Stelaru - Înger vagabond

 

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilinţa;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol şi flămînd?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea oraşelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Şi rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceaţa legilor lor;
Pe frunţile noastre galbene au scris:
“Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor.
Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor.”
Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Şi spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-
Vom avea pîine, pîine
Şi-un kilogram de izmă pe masă.
   

Mihail Eminescu - Icoane vechi şi icoane nouă

Sociologia nu este până acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotarât şi inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este că toate clasele să steie bine şi că luptă dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuţii asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a întroduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mânânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din în pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.

D. X bunăoară e plătit de stat ca să învete pe studenţii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe care nu le cunoaşte deloc.

Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie genii. Departe grivă de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba româna, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decât ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimaţie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintâi vedere.

Dar împrejurarile nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, facând de prisos orice munca intelectuală. Căci natura comună nu munceşte decât de silă. Silit de împrejurari normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câini şi umblă cu mâinile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucuresti că să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-a voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mâini şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? în linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.

Ce să mai zicem de advocaţi?

Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pamântului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricât de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate. Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stapânire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câstige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinari publice dintre care n-ar putea să împlineasca nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă româneasca, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

 Ce caută? Vom spune noi ce caută.

Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică.

Mihail Eminescu - La steaua

  
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

(1886, 1 decembrie)

Lucian Blaga - Izvorul nopţii

Mihail Eminescu - Dintre sute de catarge

Marin Sorescu - Rânduieli

   
La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura ,
După aia îl băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.
Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:
„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă.”

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.
- Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?
- Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
- Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
- În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă,
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în urmă,
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.
  

Anghel DUMBRĂVEANU - O cană de apă

   
Atât de des mi-am spus că e târziu,
Că anii îmi răpiră mirarea vorbirii,
Că vine mereu cineva, noapte de noapte,
Luându-mi femeia
Şi ducând-o-n uitare. A trebuit
Să caut mereu. Mai mult singur am fost
Pe malul unei ape, cioplind chipul iubit
În lemnul unui cuvânt.
Şi nu mai pot să strig. Arătare,
Aş vrea să spun, om sau pasăre
Dacă eşti, vino pe mal să vorbim.
Iată-mi avutul: puterea de-a merge,
De-a privi şi de-a numi ce gândesc.
Ia-mi mersul, de vrei, şi vederea,
Îţi dau şi puterea vorbirii-
Viu, voi vedea şi voi merge,
Voi vorbi cu gândul, cu semne pe care nu le cunoşti,
Dar lasă-mi femeia-nu-i pune pe faţă
Pânze de umbră, nu-i pune durerea-n priviri,
Las-o să umble divin printre aceste lucruri,
Să-mi aducă o cană de apă de la marginea lumii.
Însă e foarte târziu, se lasă amurgul
Şi nu mai am mierea de ieri a vorbirii
Şi stau pe malul unei zile, tăcut,
Cioplind în lemnul unui cuvânt
Chipul femeii care-a plecat
Să-mi aducă o cană de apă.           


(1973, din vol. Mirarea vorbirii)
   

Mihail Eminescu - La steaua