Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Dobrogea. Inceputul lumii. Partea 1+2



Nina Cassian - O întâmplare


Ieri am văzut fantastica luptă
dintre o femeie care iubea și un bărbat
care n-o mai iubea, și părul ei agitat
și gura ei, de albul dinților întreruptă.
Vorbea și vorbea, el tăcea, ea vorbea agitat,
lovind cu vorbele în timpul revolut.
Nu-i răspundea nici un sunet de scut.
Timpul era total dezarmat.
ea avea argumente, el nu avea,
el pleca spre o femeie străină;
el era de vină și străina era de vină;
și nevinovată era femeia care iubea.
Vorbele ei aveau o noblețe firească,
noroiul patimii lăsase doar aurul cast.
El își privea mâinile ca să nu o privească
și constata între ele un oarecare contrast.
A fost o fantastică luptă nedreaptă.
Aerul șuiera parcă păstrând în el
trecerea a o mie de săgeți neajunse la țel.
Totul în jur cădea mai jos cu o treaptă.

Nichita Stănescu - Cântec


 
Amintiri nu are decât clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se știe.
Morții își schimba tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Exista numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Exista numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristețea mea aude nenăscuții câini 
pe nenăscuții oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt, 
cu-o mie de picioare alergând oriunde.”
 

Alexandru Vlahuţă - Ochi strălucitori


Ochi, strălucitoare stele,
Ochi frumoşi ce-mpodobiţi
Cerul visurilor mele,
De ştiţi şi voi să minţiţi,

Voi, icoana-nsufleţită
A ascunselor simţiri,
Unde-i vecinic zugrăvită
Taina omeneştii firi.

Dacă sunt amăgitoare
Lacrimile ce vărsaţi
Şi văpăile-arzătoare
Şi iubirea ce-arătaţi,

Atunci, amăgiri-s toate...
Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
Atunci... însă nu se poate!
Ochi !... Voi nu puteţi minţi!

Ion Luca Caragiale - Elegie


Sărac, fără putere,
În lume sunt ursit
Prin valuri de durere
Să trec necontenit

Am suflet... dar suspine
Printr-însul trec mereu,
Precum trece prin vine
Al morţii fior greu;

Căci el dacă iubeşte
Un dulce nenufăr,
Iubirea-i se umbreşte
De un dispreţ amar!

În van vreau prin iubire
Ferice să mă fac:
Vai! nu e fericire
Aici pentru sărac!...

O zi n-avui senină
În care să trăiesc;
Viaţa-mi azi declină,
Ca floarea mă pălesc!

Durerea mi-este mare,
Profund e al meu dor!...
O! lacrime amare,
Grăbiţi! căci voi să mor!

George Bacovia - Noapte de vară


Noapte-ncet, țicnit se lasă
Poezie, sau destin
Luna urcă, somnoroasă,
Vino, vin!

Este liniște, răcoare,
Codrul e de farmece plin
Pe sub teii încă-n floare,
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin
Ori pe unde-ai fi în lume
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin
Ah, ce clară noapte-albastră,
Poezie, sau destin.

Nichifor Crainic - Rugăciunea din amurg


Mă rog și pentru viii și pentru morții mei.
Tot una-mi sunt acuma părtașii și dușmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Și dragostea și vrajba le-am împărțit cu ei.

Pe morți în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceștia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi și-au fost și pogorăminte.
Puțin în fiecare, în toți am fost întreg.

De viforele vieții ei sunt acum deșerți,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpâne,
Sunt și eu printre morții rugându-mă să-i ierți.

Și adunându-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună
Târzia-nțelepciune din tristul meu amurg.

Radu Stanca - De ce dai voie vântului ?


De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău și să ți-l răvășească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meștere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma
Oriunde vrea și-ncolăcindu-ți sânul,
Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă
Și vrea să-ți sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă -
Pe el îl lași... iar mie, nu-mi dai voie...

Lucian Blaga - Către cititori


Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
Și așteptați să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre ori și ce poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii care ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plângă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele.
de-aceea - lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.

Vasile Alecsandri - Hâtrul bătrân

Floricică, floricea!
Când eram pe vremea mea,
Câte trei mândre aveam,
Cu tustrele mă iubeam,
Una-n deal şi una-n vale,
Una la mijloc de cale,
Iar de când m-am bătrânit
Fetele m-au părăsit,
Sui în deal, cine mă cheamă?
Moartea care-mi cere seamă?
Dau în vale, cine-mi râde?
Moartea care mă cuprinde?
Pomul dacă-mbătrâneşte,
Pune-i paie de-l pârleşte.
Omul dacă a-mbătrânit
Fă-i sicriu de odihnit.
Vai de dânsul! vai de el!
Când e omul tinerel,
Lesne-i vine a gândi
Cât pământul c-a trăi.
Ci zilele omului
Sunt ca floarea câmpului:
Dimineaţa înfloreşte,
Peste zi se veştezeşte
Şi spre seară nu mai este!

Din volumul Poezii populare ale românilor Partea II: Doine şi hore, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.

Octavian Goga - Aşteptare


Trei trandafiri într-un pahar,
Trei trandafiri în floare,
Curaţi ca de mărgăritar,
Te-au aşteptat ieri în zadar
Să-i prinzi în cingătoare...
Te-au aşteptat, sărmane flori,
În liniştea mea moartă,
Şi,-ngălbenite de fiori,
S-au scuturat de câte ori
Foşnea un pas la poartă.
Amurgul vineţiu de-april
Îmi rătăcea prin casă,
Când frunzele tiptil-tiptil,
Ca nişte lacrimi de copil,
Cădeau încet pe masă.

POEZII POPULARE, DOINE


◊◊◊

Codrule, frate mi-ai fost
Şi loc bun de adăpost
Când eram eu fugărit
Şi de jandari hăituit;
Când eram lotru-n pădure
Cu puşcă şi cu săcure.
Cu frunza m-acopereai,
Cu umbra mă răcoreai.
Acum de rele-am scăpat,
Da de tine n-am uitat.
Mi-a venit şi mie rândul
Să îţi întorc crezământul. 


(LUCIAN BLAGA,
Antologie de poezie populară)

◊◊◊

Codrule cu frunza lată,
Că mi-ai fost tare bun tată,
Când m-a urât lumea toată.
Codrule cu frunza lungă,
Că mi-ai ţinut cândva umbră,
Mi-ai fost ca o mamă dragă
Când m-a urât lumea-ntreagă.
Codru cu frunza domnească,
Gerul nu te veştejească,
Că eşti casă românească. 


(LUCIAN BLAGA,
Antologie de poezie populară)

◊◊◊

Sub un fag, lângă tulpină,
Badea cântă şi suspină.
Doamne, cum sună izvorul
Unde-şi cântă badea dorul.
Săraca inima lui
E ca frunza plopului,
Că nu bate pic de vânt
Şi-i vezi frunza tremurând.
Şi când bate şi când stă,
Frunza lui se clatină. 


(LUCIAN BLAGA,
Antologie de poezie populară)

◊◊◊

Foaie verde foi de foi,
De străin străin fusei,
Parte-n lume n-avusei
Nici de tată, nici de mumă,
Nici de surioară bună.
Şi-am plecat din urmă-n urmă,
Prin străini mi-am făcut mumă;
Şi-am plecat din piatră-n piatră,
Prin străini mi-am făcut tată.
Foaie verde peliniţă,
Mă dusei la romaniţă
Şi-o găsii călugăriţă
Cu fustuliţa cernită;
Şi fusei la busuioc
Şi-l găsii plângând cu foc. 


(ION NIJLOVEANU,
Poezii populare româneşti)

◊◊◊

Frunză verde de cireş,
Lung e drumul pân’ la Ieş,
Lung e drumul şi bătut
Din Siret şi pân’ la Prut!
Nu-i bătut de car cu boi
Şi-i bătut tot de nevoi
Şi de păcatele mele
Cele multe, cele grele!
Ard-o focul răzeşie!
Eu chiteam că-i boierie
Şi-i numai o sărăcie!
Pentru-o palmă de pământ
Zilele mi-am dat în vânt.
Ani întregi m-am giudecat
Şi nimic n-am câştigat!
Eu îmblam la giudecată,
Copiii-mi plângeau pe vatră,
Nevasta-mi zăcea lăsată.
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu!
Lăsa-m-oi de răzeşie
Să apuc în haiducie
Ca să-mi fac sfânta dreptate
Cu cea ghioagă de pe spate,
Să-mi aleg giudecători
Cei stejari nestrâmbători. 


(VASILE ALECSANDRI,
Poezii populare ale românilor)

◊◊◊

– Bradule, măi brad cumplit,
Ce te-apleci până-n pământ
Fără ploaie, fără vânt,
Ori tulpina te-a slăbit,
Ori crengile te-au urât?
– Crengile nu m-au urât,
Tulpina nu mi-a slăbit,
Da aseară ni-au sosit
Trei voinici cu trei topoare
La pământ să mă doboare,
Să mă facă drănicioară
Ca să drăniţească-o moară;
Nu moară de măcinat,
Ci casă de judecat
Pe cei dragi ce i-au luat. 


(Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE”)

◊◊◊

– Codrule, ce ţi-aş şti da,
Să mă poţi tu ajuta
Cu frunza şi cu iarba.
Ţi-aş da cuţâtu şi parii,
Să omori pe toţi tâlharii.
Ţi-aş da inima-mi amară,
Să faci din ea foc şi pară.
– Io-ţi dau frunza fagului,
Cântecul pribagului,
Şuieratul vântului,
Cărăruia cerbului
Şi puterea dorului.
– Măi codrule, nu mă vinde,
Că-s tânăr şi te-oi aprinde.
Măi codrule, nu mă da,
Că-s tânăr şi te-oi prăda!
– Nu te teme, măi pribege,
C-amândoi suntem de-o lege.
Câtu-s codru de bătrân,
Tot mai ţân voinici în sân.
– Codrule cu frunza lungă,
Cadă bruma, nu te-ajungă!
Codrule cu frunza lată,
Cadă brumă, nu te bată,
C-ai fost frate de-omenie,
Cu săracii-n pribăgie! 


(Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE”)

◊◊◊

Nu veni, bade, la noi
Că tata nu ţi-a da boi,
Că ţi-a da o junincuţă
Ca la fata sărăcuţă.
Du-te la hâda găzdacă,
Că ţi-a da doi boi şi-o vacă
Şi râtul de lângă apă;
Boii i-i mâna la munte
Ş-or veni cu coarne rupte…
Râtul apa l-a mâna,
Tu-i rămâne cu hâda. 


(Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE”)

◊◊◊

Biru-i greu, podveada grea,
Sărăcuţ de maica mea!
Unde merg şi orice fac,
De belele nu mai scap,
Nicăiri nu mai încap.
De frica zapciului
Şi de groaza birului,
Uitai drumul satului
Şi coarnele plugului;
Luai drumul crângului
Şi poteca codrului
Şi flinta haiducului;
Că decât în calicie
Mai bine la haiducie,
Ce-o vrea Dumnezeu să fie. 


(Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE”)

◊◊◊

Mânce-te-ar amaru, bine,
Mult mă lăcomesc la tine
Când te văd la oarecine!
Că-s sărac şi n-am nimică,
Num-o casă-ntr-o urzică,
Vine vântu şi mi-o strică.
Pe min’ când m-ai însurat,
Maică, avere mi-ai dat
O bâtă cu vârfu strâmb,
Pe la bocotani s-o plimb;
O straiţă plină cu vânt
Şi nici un boţ de pământ.
Lasă, mamă, lasă, lasă,
Că mi-oi fa’ şi io o casă.
De-oi fa-o dintr-o nuia,
Batăr ştiu c-a fi a mea. 


(Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE”)

◊◊◊

A plecat moţul la ţară
Cu cercuri şi cu ciubară.
Hi, hi, hi, murgule, hi!
Că la drum lung om porni
Cu tarhatul în spinare,
Câtu-i Ardealul de mare.
Hi, hi, hi, murgule, hi!
Că cu toamna om veni.
Umble vremea orişicum
Casa noastră-i tot pe drum;
Crească grâu, crească săcară,
Pita noastră-i tot amară.
Hi, hi, hi, murgule, hi!
Că la toamnă om veni.
Num-atunci ne-om pomeni
Peste muntele Găina,
C-acolo-i scumpă fărina
Care-o ducem noi în spate
Din Ardeal şi mai departe. 


(Din „CÂNTECE ŞI DOINE SOCIALE”)

◊◊◊

«Foaie verde de trei flori,
Ciobănaş de la miori,
Un’ ţi-a fost moartea să mori?»

«Sus în vârful muntelui,
În bătaia vântului,
La cetina bradului.»
«Şi de ce moarte-ai murit?»
«De trăsnet când a trăsnit.»
«De jelit cin’ te-a jelit?»
«Păsările-au ciripit,
Pe mine că m-au jelit.»
«De scăldat cin’ te-a scăldat?»
«Ploile când au plouat,
Pe mine că m-au scăldat.»
«De-mpânzit cin’ te-a-mpânzit?»
«Luna când a răsărit,
Pe mine că m-a-mpânzit.»
«Lumânarea cin’ ţi-a pus?»
«Soarele când a fost sus.»
«De-ngropat cin’ te-a-ngropat?»
«Trei brazi mari s-au răsturnat,
Pe mine că m-a-ngropat.»
«Fluieraşul un’ l-ai pus?»
«În craca bradului sus,
Şi când vântul mi-o bătea,
Fluieraşul mi-o cânta,
Oile s-or aduna,
Pe mine că m-or căta.»” 


(OVID DENSUSIANU,
Din „Flori alese din cântecele poporului”)

◊◊◊

„Astă-vară am vărat
Colo-n muntele cel nalt,
Cu luna, cu soarele
Şi cu căprioarele,
Că din naştere-s muntean,
Iar din botez sunt oltean.
Căprioare, surioare,
Sculaţi în două picioare,
Roadeţi poala codrului
Să văd matca Oltului.
Oltule! pe malul tău
Crească-ar iarbă şi dudău
Ca să pască murgul meu.
Oltule! câne spurcat,
Ce vii mare, tulburat,
Şi cu sânge-amestecat?
Aduci plăghii şi butuci,
Şi căpestre de cai murgi,
Şi chiar trupuri de haiduci!
Oltule! râu blăstemat!
N-avuşi grijă de păcat
Să-nghiţi trupuri de voinici
Care-au haiducit pe-aici?
Seca-ţi-ar izvoarele
Şi toate pâraiele,
Să-ţi rămâie pietrele
Să le calce fetele,
Că tu n-ai ţinut cu noi
Şi te-ai vândut la ciocoi!
Pe unde-a trecut luntrea
Înalţă-se pulberea,
C-ai fost rău de oltenaşi
Ş-ai fost bun de poteraşi.
Oltenaşi ai înghiţit,
Poteraşi ai răcorit.” 


(Din „Cântece şi doine sociale”)

◊◊◊

„Hai, bordei, bordei sărac,
Nu mai ştiu ce să mă fac;
Intru-n tine, ies afară,
Gândurile mă doboară.
Nu-i mălai în căpistere,
Trupu mi-i fără putere;
Nu sunt lemne, nu e sare,
Iarna cade cu ninsoare
Şi-mi aduce supărare.
Hai, bordei, bordei micuţ,
Vine gerul şi-s desculţ,
N-am în pungă un bănuţ.
Am muncit o vară-ntreagă,
Sărăcia tot mă leagă
Strâns în lanţuri de oţele,
Priponit cu neagră jele,
Vai de steaua vieţii mele!
Hai, bordei, bordei, bordei,
Rău m-apasă anii grei –
Dar-ar Dumnezeu cel sfânt
S-apuc vremuri pe pământ
Ca să am şi eu cuvânt;
Şi ciocoii toţi să piară,
Că ne-au făcut viaţă-amară.
Hai, bordei, bordei de lut,
De când soarele-am văzut
Eu de tine n-am ştiut...” 


(Din „Cântece şi doine sociale”)

◊◊◊

Foaie verde lemn uscat,
Rusule, neam blestemat,
Când ţi-a fi mai greu de chin,
Să fii ca mine străin,
Când ţi-a fi traiul mai drag,
Să fii ca mine iobag,
Să te văd umblând pribeag,
În opincă şi toiag,
Cerând milă de la prag…
Când ţi-a fi jugul mai greu –
Să te-ajungă chinul meu…
Când ţi-a fi traiul mai bun –
Să te văd printre nebuni…
Când îi fi mai cu noroc –
Să te văd arzând în foc. 


(Din ,,Basarabia şi basarabenii”)

◊◊◊

„Mioriţa este un miracol artistic atât de profund tulburător, încât e un adevărat privilegiu să i te poţi dedica. E un miracol, şi pentru că e poezie şi cântec în starea binecuvântată de desăvârşire, dar şi deoarece exprimă întocmai modul nostru propriu de a fi în lume şi de a ne înţelege rostul de oameni ai acestor locuri. Ca mai toate adevăratele capodopere, şi Mioriţa e înconjurată de un larg cerc de umbră, de o largă zonă de tăcere, ceea ce, dacă îi sporeşte misterul, îi sporeşte şi demnitatea artistică.”
(ADRIAN FOCHI,
Mioriţa [Texte poetice alese]; Prefaţă) 




„Ciobanul din Mioriţa nu gândeşte nici măcar extincţia, moartea fiind pentru el o închidere într-o groapă, o rămânere pe loc a lucrurilor ca-n ziua decesului. Tocmai această terestritate este poetică, fiindcă lasă sufletul în toată străvechea lui naivitate, fără nici o complicaţie a inteligenţei. Ciobanul care, gândind numai în timp şi spaţiu, se înmormântează lângă stână cu uneltele ciobăniei lui e totuna cu faraonul care perpetuează în bitum, cu alimentele lângă el, clipa hieratică a morţii.”
(GEORGE CĂLINESCU,
Opera lui Mihai Eminescu, 2)