Matei Vișniec - M-am uitat în buzunarele mele

 

M-am uitat în buzunarele mele - nimic.
M-am uitat în jur, am desfăcut larg palmele – nimic.
M-am gândit mai adânc,
M-am concentrat cu ochi închiși – nimic.
Am alergat acasă și mi-am deschis dulapurile și sertarele,
Am răscolit prin hârtiile mele și toate cărțile mi le-am deschis la aceeași pagină – nimic.
Am izbit cu pumnul în peretele alb
Și rând pe rând, toți pereții orașului s-au prăbușit ca niște cărți de joc,

Am trecut printre trupurile strivite
Am privit în ochii lor – nimic.

 

Matei Vișniec -Decapitarea

 

Regele orb s-a așezat în fotoliu
Orbii așteaptă urlând
Regele orb face un semn
Osânditul orb este adus
Călăul orb își ascute securea
Soldații orbi îl târăsc pe osânditul orb strigând:
Hei, călăule, unde ești?
Călăul orb strigă:
Aici! Aici! Luați-vă după sunetele securii pe care tocmai o ascut!
Bâjbâind, împiedicându-se, înjurând, soldații orbi l-au adus
Pe osânditul orb lângă călăul orb

 Călăul orb se ridică și-l pipăie rânjind pe osânditul orb
Îi spune: așează-ți capul deasupra buturugii
Osânditul orb caută cu mâinile prin praf
Caută buturuga, o găsește, o pipăie, își potrivește capul deasupra
Regele tremură de nerăbdare:
Ce faceți acolo? Urlă regele orb,
De ce nu începe odată? Strigă mulțimea oarbă.
Totul e gata – strigă călăul orb,
Își ridică securea și lovește cu sete alături, în praf.
Apoi începe să pipăie,
Caută urme de sânge.
Osânditul orb chicotește,
Mâinile călăului îl ating:
Aici ești? Îl întreabă călăul orb,
Aici sunt, spune osânditul orb,
S-a terminat?- strigă regele orb
Gata? S-a sfârșit?- urlă orbii.

 

Nina Cassian- Dezgheț

 

 

  

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
o mie de păsări în colivii;
o mie de uşi s-ar da-n lături
şi s-ar umple văzduhul de păsări
şi - ca legătura de chei a pământului -
ar zăngăni apele sub mâinile vântului
şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
şi-ar începe să călărească la vale
pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre
şi goale;
sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge
în hău -
tu, dezgheţul meu, soarele meu!

Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961

Lucian Blaga - Laudă suferinţei

 

 

 

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapa-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
pâna astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.

Leonid Dimov- Vârcolacul și Clotilda

 

  

Venea o seară moale ca mingile ce ni-s
aduse din afara terenului de tenis.
Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc,
cărămiziu şi umed în spate de parc,
cînd fu schimbată ultima minge.
Pieri şi cel ce strânge
accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda
masiva jucătoare Clotilda.

Vârându-şi racheta-n pânză portocalie,
ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor saşie,
uşor obosită, legănând un sac,
zâmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lângă lac.
Iat-o fredonând, aşezată
la masa nichelată.
E liberă, calmă, iubeaţă,
coctail imens are-n faţă,
iar pe scaunul de vizavi,
melancolic că se duce gingaşa zi,
în volte dulci, urmând plan măiastru,
execută contorsiuni lente un vârcolac albastru.
Are de-a lungul trupului din paftale şi inele
trei creste paralele
şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,
ca două lune sângerii.
Priveşte trist la Clotilda care,
nepăsătoare,
se face că nu-l bagă-n seamă.
Deşi, mă rog, parcă tot naşte un pic de teamă
albastrul vârcolac consumator şi banal,
în acest mic, dar faimos local
de noapte, de petrecere, de nebunii,
din nesfârşitul parc cu arbori fumurii.

Se tot lăsa o-ntunecime de vată
când, fără voie parcă, dintr-o dată,
masiva jucătoare întinde palma peste masă,
iar firava labă veselă şi sticloasă,
albastră, a fiarei, într-o clipită
se cuibăreşte acolo, fericită.
Şi cum scânceşte animalul de bucurie,
un vârf ivind de limbă purpurie.

Şi rămân amândoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,
cu capetele-ntoarse la iolele sidefii
ce trec mirate-n mişcare centripetă
pe apa tot mai violetă.
Se aud de departe - rumbă, tango, song -
orchestre calme, numai alămuri şi gong.

 

Panait Istrati - Dictatura şi democraţie

 

 

Acum, lăsând în pace omenirea şi filozofia şi ocupându-ne numai de necazurile actuale ale românismului (ca să vorbim numai ca între „cruciaţi”) rog acest românism să nu se supere dacă, plecând de la ultimul perceptor necinstit şi urcându-ne în trecut până la cvasibeatificatul domnitor Constantin Brâncoveanu, voi fi nevoit să spun că atât istoria , cât şi literatura naţională ne zugrăvesc ca un popor cu mentalitate şi apucături de robi. Trădarea, laşitatea, ploconul, chiulul, codeala, căpătuiala sunt caracteristicile unui neam întreg, nu ale câtorva oligarhii. Întrebaţi-i pe toţi acei puţini idealişti politici care colindă satele, târgurile şi mahalalele noastre în vreme de alegeri, şi toţi vă vor spune că alegătorul nu le cere legi şi reforme cu caracter general, ci numai favoruri şi revendicări personale ori de gaşcă.

Iată de ce consider partidele politice nişte organisme care, după ce au făcut „puţintel bine”şi mult rău, au devenit funeste oricărei propăşiri naţionale. Ele nu mai sunt astăzi decât organizarea pe căprării a jafului şi procopselii. Cerând şi impunând o „disciplină”identică cu laşitatea, şi care nu poate conveni personalităţilor integre, marile şi micile partide de guvernământ nu mai reprezintă, în imensa lor majoritate, decât o adunătură de oameni necinstiţi şi incapabili, pleava naţiunii. Aceste caracatiţe naţionale au ajuns nu numai la neputinţa completă în domeniul realizărilor sociale, dar se înverşunează acum să descompună, să distrugă până şi bruma de reforme reale, cucerite cu mari sacrificii în trecutul nostru imediat. Până şi cele mai vitale dintre instituţiile noastre de  stat îşi văd funcţionarii de carieră hărţuiţi, persecutaţi, loviţi în drepturile lor şi chiar arunacţi pe drumuri, atunci când refuză să se preteze arbitrariului guvernamental. Nu se preconizează o reformă fără ca ea să conţină în germene un gheşeft sau o infamie politică.

Cu prilejul evadării deţinuţilor de la Craiova, directorul acelui penitenciar a spus: Da,nu mai pot pune temei pe niciun gardian, fiindcă toţi gardienii mei de meserie au fost treptat înlocuiţi, la cererea puternicilor zilei, cu trepăduşii cafenelelor politice, care sunt ori incapabili, ori necinstiţi.” Aceasta este o constatare  caracteristică halului de degradare socială la care ne-au adus partidele. Plecând de la acest gardian de închisoare şi trecând prin toată administraţia şi toate instituţiile ţării-regret că nu le pot numi pe toate-nu există funcţie socială care să nu fie roasă, măcinată de viermele politicianismului. Şi în aşa hal au ajuns lucrurile, încât astăzi nu mai există post în stat care să poată fi ocupat pe cale simplă, indicată de lege, ci toate se obţin numai pe calea lăturalnică a protecţiei. S-a isprăvit cu basmul „ai carte, ai parte”. Azi poţi să n-ai carte, e de-ajuns să ai „rude la Ierusalim”. Cu asemenea „rude”, totul ţi-e permis să speri şi deseori să obţii. Chiar cele mai grave abuzuri de putere rămân nepedepsite dacă eşti „omul” cuiva.

............................................................................................................................

Acestea sunt partidele: duşmanele unei naţiuni, reducându-şi toată lupta la căpătuiala şi procopsirea partizanilor în dauna binelui public. Dar ele mai sunt şi o absurditate. Iat-o: când însăşi  o naţiune întreagă şi-ar găsi cu greu în sânul ei o singură echipă naţională care, permanent s-o conducă cu cinste şi pricepere, de la primul-ministru şi până la ultimul vătăşel, cum voiţi dumneavoastră ca zece partide de guvernământ să prezinte în linie de bătaie, de zece ori 20 miniştri, de zece ori 71 de prefecţi, apoi câteva mii de primari şi câteva zeci de mii de consilieri municipali, toţi oameni unul şi unul, integri şi capabili, perfect devotaţi interesului obştesc? Care popor ar fi în stare să ofere conducerii statului atâtea legiuni de apostoli, atâtea rezerve de mii de valori umane care să-i cultive virtuţile şi să-l gospodărească în toată competenţa? Şi atunci, cum se poate cere unui singur partid ceea ce un neam întreg n-ar putea găsi în sânul lui? De- aici realitatea hidoasă pe care o prezintă partidele, în care vedem câţiva şefi corecţi şi pricepuţi lăsându-se sabotaţi de o armată de pungaşi şi de incapabili, care îi târăşte în mocirla necinstei şi seacă izvoarele de energie ale unui popor, înăbuşindu-i orice veleitate de progres.(pg 349-352)

(Din vol.Panait Istrati -trei decenii de publicistică, vol. 3 Scrisoare deschisă oricui (1930-1935) Ed.Humanitas, Bucureşti, 2005)

 

Mariana Marin - Pumaho

 

  

Refuz să mai privesc realitatea în faţă.
Port în braţe doar poemul acesta,
care miroase urât - câine mort.
Îl pocnesc şi bucăţi de carne
sar din râsul hidos.
Plec atunci la marginea mării să mă spăl.
El îmi sare în faţă
şi mă trezesc în hainele de luni.
funcţionar tăcut,
spoind lumea cu literele unui alfabet
singuratic şi mort.
- Trebuie notat totul, îmi şopteşte
manşeta mea roasă de viaţă.
Inventează, acolo unde ochii îţi cad înaintea plânsului
şi limba se desfată înainte de râs.
Îmi iau atunci sfertul de secol în spate
şi, iată, notez:
”La întretăierea drumurilor comerciale
se poate muri prin utopie sau uitare de sine.
O lume brutală, ai spune
dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba
din epoca min şi te-ar fi părăsit în epoca tao.
La intrarea în muncile de primăvară,
mâinile umflate ale copiilor sugrumă ardeiul gras
cu dexteritatea unui mecanism social
şi pe cer e numai fum.
Apoi devine o obişnuinţă.
Mirosul prostiei?
Imaginaţi-vă
(aici naratorul e alb şi tremură
în faţa memoriei sale clevetitoare)
carnea a o sută de oi
sub roţile a 21 de vagoane de tren.
Ehei, cum ţi-ai mai salva atunci pielea
într-o tăbăcărie umedă,
hohotind sub iarba înaltă!

La întretăierea drumurilor comerciale,
memoria scapă esenţialul, ca într-un fel
de uriaşă măcelărie, unde mirosurile
se destind şi pe cer e numai fum.

Trebuie notat totul, spunea
manşeta mea roasă de viaţă.
La întretăierea acestei lumi,
cu imaginea sa despre sine,
am privit realitatea în faţă.
Am fost la marginea mării să mă spăl.
Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.
Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.
Sfertul de secol a simţit mirosul prostiei
şi într-un târziu, dexteritatea unui mecanism social
mi-a căzut la picioare şi mi-a şoptit:
- Trebuie notat totul,
chiar dacă mă pocneşti,
în această uriaşă măcelărie,
unde mai crezi că te poţi salva.
printre hălci de ardei gras,
unde ai visat şi ai scris,
ca o manşetă roasă de viaţă,
unde ai chicotit cu fusta-nstelată,
când mirosurile se destind şi pe cer e numai fum...

 

Nicolae Labiş - Bătrânul pădurar

 

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri şi bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strâns,
Şi neschimbându-şi apa cătăturii
În taină-a râs cu ele ori a plâns.

Când mierea lunii picură-n frunzişuri,
Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
Cu gâtul încordat prin seară zboară,
Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară…
El se afundă-n gânduri pe un trunchi,
Privind duios la puşca pe genunchi.

Or, primăvara în bârlog ursacii
Nu mai încap de maica-le, săracii,
Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
Îi bate şi-i alungă către munţi…
El îi priveşte-ntunecat la faţă -
Noi începuturi triste de viaţă.

Natura, ascultaţi-o, îi murmură
Cântecul ei de ger şi de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foşnirea moale-a frunzelor căzute
Ori şopotul de unde-năbuşit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni şi veri -
Ne fură timpul, care cu poveri,
Şi de priveşti a inimii hambare
Mai goale le găseşti la cercetare,
Gândind că sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce -
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Şi de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toţi cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubeşte ca pe-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urşi şi unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Miron Costin - Viiaţa lumii

 

Sueta seustv, vsa vseaceska sueta Eclisiastis, glava I
(Deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşarte)

A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte.
Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Aşa jocureşte
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naştem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iasta giuruită,
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie.

 

 

 

Nina Cassian -Lettere

 

Octavian Paler- Elegie

 

 

Mai bine să umplem cu flori

toate craterele vulcanilor,

să uităm morţii neîngropaţi

şi vântul să cânte singur

ce mai e de găsit prin cenuşă,

mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,

să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,

mai bine să fixăm sărbătorile

în zile fără memorie,

mai bine să ducem ucigaşilor crini

şi să-i declarăm inocenţi,

mai bine să convingem fantomele

să ne lase în pace,

să ne ducem departe de rănile lor

şi cât mai discret,

să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,

înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

 

 

 

 

 

 

 

Petru Creţia - Ticăloşii

 

În orice comunitate umană şi în orice moment al istoriei sale există un anumit procent de oameni ticăloşi. Uneori sunt mai mulţi, alteori mai puţini, au o influenţă mai mare sau mai mică asupra corpului social, sunt, rămânând mereu ticăloşi, de un fel sau altul. (...) Acum la noi ticăloşii sunt mulţi şi feluriţi, până la speciile cele mai abjecte. (...) Ne aflăm cuprinşi cu toţii, cu buni, cu răi, într-o societate grav deteriorată, ticăloşită, rămasă, din propria ei alegere, pe mâinile vechilor rânduieli şi a vechilor mentalităţi. Numai buni pentru un veac de scârnă. Printre oamenii care dau culoarea vremii se disting prin numărul lor, ticăloşii. Unii sunt persoane bine ştiute, care pângăresc amarnic ţara prin tot ceea ce fac. (...) Alţii, cei mai mulţi, nu au notorietate naţională, dar îi ştiu cei care pătimesc de pe urma lor în cercuri mai restrânse. Dar, aşa mai puţin sau deloc cunoscuţi, se află pretutindeni, întinşi ca o pecingine.  Cum nu se poate tăgădui importanţa prezenţei lor printre noi, merită să scriem despre ei. Nu ca istorici, nu ca sociologi, nu ca moralişti, ci într-un chip deosebit: ca filologi. Cu alte cuvinte, vom lăsa să vorbească în locul nostru limba românească însăşi, a cărei istorie lexicală s-a desfăşurat paralel cu istoria ticăloşiei româneşti. Am ales cuvântul ticălos, dar mai sunt câteva lângă el, cu sensul acesta mai general: nemernic, netrebnic, mişel şi canalie. Dar poţi să numeşti aşa pe un om când el şi-a perfecţionat, şi-a îndeplinit destinul şi a izbândit.  Însă limba ştie foarte bine să facă şi portretul ticălosului la tinereţe, oricum la începutul carierei sale. Atunci când, om de nimica fiind, vrea să devină cineva, el este doar o mică secătură, o hahaleră şi o farfara, se dă pe lângă alţii mai ajunşi şi este încă slugarnic, linguşitor, periuţă, un trepăduş, un fripturist, un ţuţăr şi un ţucălar. Cu ceilalţi însă, pentru că e răzbătător şi ajungăreţ, este înfigăreţ, sau băgăreţ, obraznic, şmecher, sforar, pişicher, făţarnic şi prefăcut, telpiz şi parşiv. În ordinea economică nu este însă un mare spoliator şi un tâlhar, nu este încă fur şi lotru, este doar o javră, o mică jigodie care umblă cu tertipuri şi şiretlicuri. Te trage pe sfoară, croieşte minciuni, te şmechereşte aşa cum se află a fi: un coţcar, un pezevenghi, un găinar, un pungaş, un borfaş, un potlogar, şi un panglicar, un om care umblă după ciupeală, după chilipir şi după pleaşcă. Adică după câştig nemuncit, scos de la oameni cărora le dă pe bani chiar dreptul lor legiuit, practica pe care o va folosi până la sfârşitul, de obicei fericit, al vieţii sale. Terminologia românească în acest domeniu este pe atât de veche, pe atât de bogată, astăzi acoperind cu vorbe o scară ce urcă de la nişte sute acolo, până la sume fabuloase, pe care le numim bacşiş, ciubuc, sau "o mica atenţie" ; dar spunem şi mită, şpagă, plic, dar sau cateodată dar sau plocon. Însă din adâncul istoriei noastre se aud vorbe preţioase, uitate, care ar merita să fie puse din nou în circulaţie, pentru mai multă nuanţare. Dacă mai ştim ce înseamnă peşcheş - la origine darul suplimentar pe care domnitorii noştri îl trimiteau Porţii împreună cu haraciul, adică tributul - am uitat ce este ruşfetul, mita dată pentru obţinerea unei slujbe, ghelirul, locmaua şi sabasul, câştiguri obţinute în fel şi chip fără  muncă. Dar această lepădătură şi această pramatie are gânduri mai mari: în el dospeşte, nemăsurată, lăcomia de bunuri şi puteri. Şi ticălosul de trei parale, dacă are stofă, trece de la furtişag la jaf şi se pune pe căpătuiala. Pehlivanul, şoitarul şi măscăriciul vrea să se îmbuibe şi să se lăfăie, să hălăduiască şi să trăiască în huzur. Şi astfel din lichea devine ticălos, în toată legea, şi toată legea lui este să fure, să mintă şi să stăpânească în afara oricărei legi, şi de aceea îi spunem acestui samavolnic: om fără de lege sau nelegiuit. Prinzând osanză, el începe să-şi facă mendrele: să jupoaie şi să jecmanească, să ia cu japca; jefuieşte ca-n codru, ia şapte piei de pe om, îl aduce la sapă de lemn. Pentru că este lacom, apucător, prădalnic, hrăpăpareţ, nesaţios şi hulpav. Şi, pe măsură, ce îi cresc belşugul şi puterea devine trufaş şi fudul, îngâmfat, îşi dă aere, are ifose, e ţanţoş şi băţos, colţos, tâfnos şi arţăgos, cusurugiu şi cârcotaş, se răsteşte la tine şi se oţăreşte, te înjură şi te terfeleşte, te face de ocară şi te porcăieşte. Îi place să taie şi să spânzure, să te ţină la cheremul lui, să te prindă la strâmtoare, să-ţi bage frica în oase. Dacă nu ar opera de veacuri printre noi, de unde am avea aceste opt crâncene verbe: a asupri, a împila, a oropsi, a urgisi, a obijdui, a năpăstui, a prigoni, a vitregi? Iar ticăloşii ce săvârşesc asemenea lucruri ce altceva sunt ei decât oameni ai dracului, nemiloşi, neîndurători, necruţători, neomenoşi, făpturi fără inimă sau negri la inimă, câinoase şi haine; inşi cruzi, hapsâni şi crunţi. Neîndurând binele altcuiva, fiind pizmaşi, sunt mârşavi, fameni, avani şi zăcaşi. Toate  sunt cuvinte care trimit la perfidie şi la calomnie, la defăimare şi la hulă, la măsluire şi la răzbunare. Ticălosul nu recunoaşte ruşinea, orice ar face  şi orice s-ar vădi că a făcut. Este aşadar neruşinat, fără obraz sau gros de obraz. Şi nu arareori ticălosul este şi grosolan, mitocan, mârlan, mojic, bădăran, ţopârlan, nesimţit şi neam prost. Nu pentru că ar fi neapărat lipsit de educaţie, ci prin esenţa sa scârnavă, care ne face uneori să-l numim porc şi râtan. Şi să simţim pentru el, dincolo de orice dreaptă ură, mai ales scârbă, greaţă, silă şi o nesfârşită lehamite. Se află printre noi, mişună şi făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viaţa şi ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe faţă, vor să ne stăpânească, reducându-ne la simpla condiţie de instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că ştiu să cumpere sau să sperie dreptatea, pentru că ştiu să lucreze în cârdăşie, să se înhăiteze, să se acopere unii pe alţii, şi, împreună, să se revendice de la idealuri, ei, care nu au nimic sfânt, să joace teatrul virtuţii. Mai ales ştiu să mintă şi să măsluiască adevărul. Sunt cei cu care se încheie Scrisoarea a III-a. Am spus că a folosi resursele limbii pentru a-i zugrăvi este un fel mai puţin grav de a vorbi despre ei. Scriind, m-a părăsit însă orice uşurătate. Nu ştiu cât şi cum şi când se va putea aceasta, dar trebuie stârpiţi fără cruţare. Orice cruţare şi îngăduinţă faţă de ei conţine, în adânc, o formă de complicitate, oricât de greu perceptibilă ar fi. Iar cea mai măruntă complicitate cu ticaloşii este o ticăloşie şi ea, şi, punând ţara la cheremul lor îi ajută să o ducă de şi să o lase de haram. Şi încă ceva: ticălosul nostru de seculară tradiţie şi proaspătă înflorire este cu atât mai primejdios cu cât s-a înfipt mai sus. Să luam mai ales aminte la cârmuitori şi dregători. Măcar aceştia ar putea fi cumva înlăturaţi, cu prăsila lor cu tot.

(Din vol. Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995)

Titu Maiorescu - Scrisoare către Mihai Eminescu

 

“ Iubite domnule Eminescu,

 

"Şi scrisoarea d-tale către mine şi scrisoarea de mai înainte către Chibici le-am cetit eu cu familia mea şi cu toţi amicii d-tale cu o nespusă bucurie. Căci ne-a fost dovada sigură despre deplina d-tale însănătoşire. Nu te mira că-ţi vorbesc mai întâi de bucurie, deşi amândouă scrisorile sunt triste şi concepute sub un fel de „deprimare a moralului”cum ar zice galomanii noştri. Căci eu cred că tristeţea d-tale e trecătoare şi, desigur, neântemeiată, pentru noi rămâne bucuria curată. Vezi, d-le Eminescu, diagnoza stării d-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor  mari ce erau pe la noi în iunie 1883 d-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamaţie a pieliţei creierilor, mai întâi acută apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste cinci luni, până când s-a terminat procesul inflamaţiei. În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nici o  aducere- aminte a trecutului imediat… Ei acum ai ieşit din vis precum trebuia să ieşi, şi ţi-ai ridicat conştiinţa.

De aici nu poţi lua motiv pentru atâta greutate sufletească, cu tot pesimismul d-tale. Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privinţa aceasta iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă poimâine, duminică la Viena şi va fi dar luni 4 oare la d-ta, în Ober-Dobling, precum ţi-am telegrafiat, alaltăieri.

El vine, pentru ca în înţelegere cu dr. Obersteiner şi după sfatul lui să te scoată din institut şi să facă împreună cu d-ta o excursiune de vreo 6 săptămâni spre sudul Alpilor, poate până la Venezia , Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta precum- se- nţelege- pentru împrospătarea garderobei d-tale care va fi stat şi ea ca în vis în aceste 7 luni.

După aceasta dacă nu va fi indicată vreo cură la băi la Hall de ex. – vă întoarceţi împreună în ţară, unde trebuie să te mai odihneşti câteva luni pentru a te întrema fiziceşte deplin. Theodor Rosetti te invită să petreci aceste luni la moşia Soleşti, unde îţi va pregăti primirea în modul cum vei dori d-ta.

După aceasta, aşadar, pe la august,în urma intervenirii reginei (Carmen Sylva) care îţi poartă cel mai sincer interes, vei fi numit în vreo funcţie , care să-ţi convină, de ex. bibliotecar al Universităţii. De aici, înţelegi că despre vreo îngrijire pentru existenţa d-tale materială şi viitor nu poate fi vorba.

De vreai să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată! Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa de străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea şi( dacă-mi dai voie să întrebuinţez exact, deşi este tare) admiraţia adeseori entuziastă ce am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată explozie de iubire cu cari noi toţi prietenii d-tale (şi nu numai aceştia)am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclamă situaţia. Şi n-ai fi fost şi d-ta tot aşa din mult-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum un amic de valoarea d-tale? Acum trebuie să mai ştii că volumul de poezii de ţi l-am publicat la Socec, după îndemnul meu în decembrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă încă uimit. În aceste 7 săptămâni de la apariţia lui, s-au vândut 700 de exemplare, o mie este toată ediţia şi de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de cuviinţă.

Poeziile d-tale sunt astăzi citite de toate cocoanele, de la Palat până la mahala la Tichileşti, şi la întoarcere în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României….Aşa cum este, dar tot nu este rău când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi.

Aşadar, fii fără griji, redobândeşte acea filozofie ce o aveai întotdeauna, adaugă-ţi ceva veselie şi petrece în excursia prin frumoasa Italie şi la întoarcere mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care este şi va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române.

La revedere, cu bine şi o caldă strângere de mână de la toţi prietenii mai ales de la al d-tale

T.Maiorescu

10/22 febr.1884

 

(Din volumul, Iacob Negruzzi, Amintiri din "Junimea" , Editura Minerva, 1970)

Zaharia Stancu - Ce mult te-am iubit (Uruma)

 

„Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la marea cea veşnic frământată, de la  delta sălbatică şi până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a piatră, a ciulini şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar.

Şi tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălţi stătute, a păpuriş umed şi a peşte sărat, a ierburi putrede şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi de mistreţ.

Hergheliile de cai se arâneau cu iarbă aspră şi ghimpoasă.

Aceeaşi iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau cirezile de boi şi vaci, bivolii negri ca smoala, asinii roşcovani şi mărunţi, ciurdele de catâri şi de capre cu coarne strâmbe şi cu barbă.

În miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârşirile acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu porumb şi cu floarea soarelui.

Atunci Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei mai vestiţi dintre vestiţii meşteri.

Uneori toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele şi înspumatele valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori.

Atunci, peste pământul ciudat şi străvechi se năspusteau vijelii cumplite urmate de ploi năprasnice.

Dintr-odată, aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi se schimba peste noapte în aramă veche coclită.

Peste o lună se iviea şi iarna ca o uriaşă ursoaică albă, se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze.

Întărâtaţi de acest mormăit, şerpii şuierători ai uriaşelor viscole se năpusteau în vârtejuri asupra Dobrogei îngheţate. Între cer şi pământ, de la zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu freamăt, un fermecat foc alb, rece.

Cum era atunci Dobrogea?

Dobrogea, toată Dobrogea,  era atunci de argint, de argint înţepenit , de argint îngheţat.

Şi pământul părea pustiu şi mort.

Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri.

Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa.

Iepurii cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor.

Drumurile...

Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată.

Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum.

Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost hibernau.

Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică.

Gemea şi vuia.

Vuia a pustiu şi în pustiu.

Vuia a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie.

Se zbuciuma.

Farul de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt cel de la Tuzla.

Osteneala farurilor era zadarnică. Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă.

Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi noaptea, de însteltă catifea fumurie.

Primăvara, Dobrogea toată era smalţ verde şi crud...

Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var.

Numai râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începurul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol.

În tinereţea mea depărtată, am petrecut câteva luni în cest ţinut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu, dar intens, Întâmplări, fericite şi nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omeneşti, vai, atât de omeneşti!”

 

(Zaharia Stancu, Uruma)

Radu Gyr - Nuferi

 

 

Pe iazul plin de broaște dolofane,
sub zumzete albastre de țânțari,
cine bătu lumina-n ținte mari
și-a răstignit-o-n candide piroane?

Când au ieșit din mâini de aurari,
din dălți subțiri și gingașe ciocane,
genunchi plăpânzi, călcâie diafane
și umeri goi de heruvimi amari?

Sau poate noi, iubito, cine știe,
cuprinși în brațe-ntr-un amurg de veac,
ne-am înecat pe-un fund de veșnicie

și-acolo unde ochii noștri zac
o taină, un crâmpei de duioșie
aprinse albe candele pe lac.

 

 

 

Radu Gyr- Florile

 

 

 

Sunt flori ce-ți ies în drum să te sărute
și-ți gângure crâmpeie de voroave.
Altele mici și proaste și gângave
au ochi adânci și-ntrebători de ciute.

Unele cântă, altele spun snoave,
cârciumărese zvelte și limbute.
Sunt flori ce parcă tremură lăute
se spovedesc și-nchină cruci firave.

Sunt flori cu străluciri de spade goale,
flori cu obraji și gene lungi de îngeri,
flori îmbrăcate-n platoșe și zale,

flori prăbușite-n lacrimi și înfrângeri,
flori ce te mustră și te-nfruntă-n cale
și flori care te iartă că le-nsângeri.

 

Nicolae Steinhardt - Trei soluţii

 

Testament politic

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai poate speria, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.

Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi cu morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Traieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. Nu, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.

Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivâi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe acest pământ ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky

Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“.

Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.

E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe masură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!

Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se faca ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind ca e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.

Altele, pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal, nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.

Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtiţă, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.

Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarievici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât, mai ales, manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.

Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.

(pg.6-9)

Nicolae Niculescu*

 

Nichita Stănescu- Pionul

 

De bună seamă și tu ai zis de mine că eu sunt pion

din pricina regalității mele
că în final în aut eu pot să fiu încoronat
justificând orice palat
orice miros chiar și mirosul cel spurcat
pe care cel care mănâncă oameni vii l-a lepădat.
Dar nu, iubiții mei, voi toți v-ați înșelat
eu nu-s pion, eu sunt un cal mult condamnat
s-apară un pion
eu sunt nebunul condamnat
să-nainteze peste câmpul cel pătrat
ca un pion.

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Melancolia)

 

 

 

De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer atât de mult încât vorbim mereu despre ea ? Nu putem ocoli această gravură, la fel cum nu putem uita de soarele negru a Melancoliei lui Gérard de Nerval. E una din acele opere emblematice despre care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim mereu nevoia să ne întoarcem pentru a le înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe noi.

În jurul geniului uman, o femeie înaripată şi copleşită de gânduri sau de oboseală, se văd tot felul de instrumente de măsură şi unelte care ne dau, o clipă, impresia unui bazar, plin de lucruri ce n-au altă legătură între ele decât nepotolita curiozitate a lui Dürer. Clepsidra, scara, poliedrul, clopotul, fierăstrăul, ei bine, fie, dar de ce şi un câine ? Apoi echerul, rindeaua, balanţa, sfera, piatra de moară… Femeia care întrupează condiţia noastră, de argilă visând dureros infinitul, ţine în mâna dreaptă un compas. Cu cealaltă îşi sprijină tâmpla. Ea s-a oprit din calcule şi priveşte în gol. Te gândeşti fără voie la Faust, la perfecţiunea inaccesibilă, dar la care omul n-a renunţat niciodată. Căci totul e aici în Melancolia lui Dürer. Uneltele care ne înconjoară şi aripile care ne lipsesc. Întrebarea şi tăcerea care urmează. Ceea ce avem şi îndoiala. Setea care ne arde şi teama că nu ne-o vom potoli niciodată. Un ideal pe care nici nu-l putem atinge şi nici nu-l putem abandona. Melancolia, zicea Victor Hugo, e fericirea de a fi trist. Melancolia, pare să ne sugereze Dürer, e neputinţa de a renunţa.

Ca şi cum ar spune: ne putem opune zădărniciei numai continuându-ne drumul spre ea. Şi mă gândesc că, poate, nimic nu e întâmplător în acest bazar. Nici măcar privirea femeii aţintită în gol, scrutătoare ca a lui Dürer… Artistul a avut totdeauna un adversar mai dificil decât nepăsarea altora şi mai îndărătnic decât materia cu care se luptă. Pe sine însuşi. Deoarece vine aproape totdeauna o clipă când el nu poate evita întrebarea: “La urma urmei, pentru ce?” Pericolul, atunci, e să nu mai creadă destul în creaţia sa şi să renunţe. Rimbaud a făcut asta la nouăsprezece ani preferând să plece pe alt continent şi să se apuce de negustorie. Dar Dürer se numără printre cei care nu renunţă niciodată. Dacă a trecut prin momente de disperare, ne ascunde cu grijă adevărul. Chiar şi aici.

În autoportretul aflat acum la pinacoteca  din München, pictat la jumătatea vieţii, e vizibilă încă grija pentru eleganţă. Ea nu mai e însă ostentativă. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. Aşa cum s-a obişnuit şi cu reputaţia sa. Şi dacă pictorii veneţieni nu s-au gândit, probabil, nici o clipă să-l otrăvească, aşa cum se lăuda Dürer, ar fi avut totuşi motive s-o facă. Acest bărbat elegant care ascundea în el şi ceva din Leonardo şi ceva din Rafael le putea stârniinvidia prin priceperea de a-şi stăpâni ezitările.

Şi nicăieri nu se vede mai bine această pricepere, ca în “Melencolia !” cum scrie pe banderola prinsă de aripile unui liliac care zboară în faţa unui soare strălucitor şi funebru. Elie Faure ne povesteşte că a văzut tineri germani care, debarcând la Veneţia cântau din Schumann cu spatele întors către palatele pe care nu le priviseră încă, iar pe Rin a văzut tinere germane cântând cântecul lui Heine în clipa în care treceau prin dreptul stâncii lui Lorelei pe care nu o priveau. Dürer e la fel de ggerman descoperind viaţa interioară. Numai că tot el e primul care se grăbeşte uneori s-o ascundă. În Melancolia balanţa stă dreaptă. Iar din clepsidră, nisipul s-a scurs pe jumătate. Cât nisip a curs, atâta a rămas. Ceea ce ne împiedică să ne dăm seama dacă privirea femeii se îndreaptă spre trecut sau spre viitor.

Şi încă o dovadă de echilibru. Geniul uman, înconjurat de cuceririle sale, are trupul robust, copleşit de greutatea terestră, şi aripi. Anteu şi-a pus, se pare, în atelierul din Nürnberg, aripile lui Icar.

Dar toate acestea nu sunt decât un mod de a amâna o întrebare prea directă. Totuşi care e înţelesul Melancoliei lui Dürer ? S-a vorbit despre o criză dubitativă. Se poate. Aceasta însă nu înlătură senzaţia curioasă pe care Dürer mi-o dă mai ales aici. Şi anume că exprima cu cea mai mare exactitate, cu precizie şi fineţe de giuvaergiu un scop care ne scapă. El ne spune aparent totul şi tocmai astfel ascunde ce are de spus. Nimic nu este neglijat, nimic nu este doar sugerat. În gravură, până şi cutele rochiei sunt cu grijă urmărite. Totul e precis. Categoric. Concret. Cizelat. Dar cu această avalanşă de obiecte familiare se petrece un fenomen ciudat. În clipa când sunt toate împreună nu le mai înţelegem prea bine sensul. Rostul lor e oare să ascundă zădărnicia aripilor ? Dürer nu aruncă în umbră nimic. El dă, ca de obicei, tuturor lucrurilor aceeaşi atenţie. Dar luminează detaliile pentru a rămâne scret. Şi tocmai din scrupulozitatea lui maximă se naşte un paradox: cu cât obiectele din faţa noastră sunt mai numeroase şi mai precise, cu atât ideea care le reuneşte e mai ceţoasă. Sau e o simplă impresie ? Căutând un răspuns, enumerăm încă o dată ceea ce vedem… clepsidra, scara, balanţa, aripile, pAnă ce ne amintim că forţa artei e adesea dincolo de  cuvinte. Probabil asta l-a făcut pe Paul al III-lea să îngenuncheze şi să se roage când s-a dezvăluit înaintea lui incendiul tenebros din Judecata de apoi a lui Michelangelo.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1378 – 05.11.1981

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (Ce este frumuseţea)

 

Din  “Ce este frumuseţea, nu ştiu”, scria Dürer. Dar cine ştie ? Sau cine a ştiut ? Cum cine ? ne mirăm singuri. Grecii. Dar e deajuns să ne aducem aminte de războiul troian şi să judecăm lucrurile la rece ca să ne dăm seama că am fost victimele autorităţii lui Homer. În realitate, troienii aveau o părere mai exactă despre frumuseţe din moment ce ştiau că frumuseţea nu poate fi cucerită cu forţa. Să recunoaştem, chiar dacă nu ne plac bărbaţii de seră, că între Menelau şi Paris există o deosebire esenţială. Paris n-avea nevoie de o armată ca s-o oblige pe frumoasa cauză a războiului troian să doarmă în acelaşi pat cu el. Şi numai datorită lui Homer vedem întreg războiul troian din corturile grecilor. Aşa cum, datorită sculptorilor greci, de mai bine de două mii de ani credem că frumuseţea stă în măsură, că excesul e impur, neînţelept şi vulgar.

S-a vorbit mult despre măsura greacă. Poate prea mult. În felul acesta a fost încălcată prima dintre cele două porunci pe care se baza înţelepciunea elină, înscrise pe templul lui Apollo din Delfi: “Nimic prea mult”. (Şi, de fapt, principala poruncă deoarece a doua, “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, era îngrădită de prima, Narcis fiind un avertisment în această privinţă). Vorbind atât de mult despre măsură, am uitat că, la urma urmei, tot exces înseamnă şi pasiunea cu care sunt combătute excesele. Şi că, probabil, nu e cu putinţă decât alegerea formei de exces. Căci nu poţi crea fără să fii tu însuţi şi nu poţi să fii tu însuţi repetându-ţi mereu “nimic prea mult”. Orice e “prea mult” e nu numai de prisos, e o eroare, pare să sugereze deviza înţelepţilor greci.

Or, dintotdeauna a fi într-adevăr “ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate a ta care cântăreşte mai mult decât celelalte. Cine nu vrea să fie în nici un fel excesiv renunţă nu numai la orice exces, ci şi la orice şansă. Întrucât a arde până la limita destinului tău înseamnă a fi într-o pasiune fără măsură. A fi în stare să fii fără măsură. E norocul de a fi excesiv, e curajul de a apăsa în balanţă cu ce avem mai important, mai lipsit de măsură în noi. În artă, asta înseamnă a înţelege că numai aşa Michelangelo a putut deveni Michelangelo. Şi cum s-ar putea aplica, oare, deviza “nimic prea mult” unui Van Gogh sau lui Rembrandt ? La ei totul e prea mult. Adică întreg, nedrămuit. Şi poate nu numai în artă, ci în orice domeniu, pentru a fi cu adevărat ceva trebuie să iubeşti ceva fără măsură.  

În definitiv, chiar şi în măsura grecilor găsim un exces. Nimeni n-a vorbit atât de mult despre frumuseţe cum au făcut-o ei. Şi nimeni n-a purtat un război de zece ani pentru o femeie frumoasă. Ce fel de măsură e aici ? Şi oricine poate constata în primul muzeu de artă greacă veche că “nimic prea mult” a însemnat, dimpotrivă, în unele privinţe, şi mă gândesc la armonia, la liniştea statuilor clasice, “nimic prea puţin”.

Acum nu ne mai poate deruta faptul că Dürer recomandă în “Tratatul despre proporţii” media obţinută prin evitarea exceselor. Şi nu ne mai poate surprinde că tot el declară apoi că fiecare artist e “dator să mergă singur mai departe şi să imagineze ceva nou”. Ca orice artist care vrea să-şi exprime zbuciumul, el încalcă această măsură după ce a invocat-o. Nu ştiu dacă în matematică drumul cel mai scurt dintre două puncte este într-adevăr linia dreaptă. Dar, cu siguranţă, în artă lucrurile stau altfel. Uneori, pentru a ajunge la sine însuşi un artist a fost nevoit să meargă până la patruzeci şi patru de ani, ca Goya, sau să facă aproape ocolul lumii, ca Gauguin. De aici aparentele contradicţii în care trăieşte adesea artistul şi care, în fapt, nu sunt decât un mod al fiecăruia  de a-şi găsi locul adevărat între măsura pe care o respectă şi excesul pe care-l visează. Se face astfel, după părerea mea, prea mult caz de ambivalenţa lui Dürer, “mai vechi decât vremea sa”, cum spune Focillon, dar şi mai nou decât ea, mai modern. Ni se aminteşte mereu că el îl admiră pe Luther şi e elogiat de Erasm. Că aparţine Evului mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. Goethe exclamă “Sărmanul Dürer”, în timp ce nouă ni se pare că în autoportrete pictorul are un aer de cuceritor sau de prinţ. Desigur, Dürer e şi poet şi meşteşugar.

   Şi filosof şi constructor. Şi scrupulos şi nerăbdător. Şi exact şi misterios. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. E ardent şi auster, după o formulă dragă admiratorilor săi. E un amestec de senzualitate şi răceală. Labirintul său e cizelat cu minuţie de bijutier şi zugrăvit cu o “culoare voluntară”. Dürer ne e înfăţişat ca omul a două epoci, a două tendinţe. Dar în felul acesta el nu e contradictoriu, ci e Dürer. Un profet al măsurii şi un credincios al excesului său. Nu l-a înşelat nici pe Luther, nici pe Erasm, n-a trădat nici Evul mediu, nici Renaşterea şi n-a încetat, asimilând arta italiană, să rămână artistul german prin excelenţă.

A ne gândi la Dürer înseamnă a iubi, a surâde şi a ne aminti de noi înşine, nota Thomas Mann. Şi nu cred că se poate aduce un elogiu mai înalt unui artist. Într-adevăr, văzând autoportretele lui Dürer, îţi vine să spui: Aceasta mi-am dorit totdeauna. O împăcare cu toate. Iar o împăcare cu toate trebuie să înceapă probabil printr-o împăcare cu tine însuţi.

Adam şi Eva, din cele două panouri aflate acum la Prado, ne poartă, se spune, spre frumuseţea pură. Dar cum eu nu ştiu ce înseamnă “frumuseţea pură”, această precizare nu mă poate ajuta. Nu-mi rămâne decât să-I privesc din nou pe Adam şi Eva, aşa cum ni-i înfăţişează Dürer, pentru a încerca să înţeleg singur ceea ce ar fi de înţeles. În fond, o operă de artă este ceea ce suntem în stare să vedem în ea. Într-adevăr, fiecare se gândeşte, poate, la altceva văzând aceşti primi oameni despre care Dürer nu ne spune nimic; dacă sunt izgoniţi acum din paradis, ori n-au descoperit încă vina; dacă se iubesc sau sunt indiferenţi, existând ca arborii, liberi de păcat şi de orice speranţă; dacă merg unul spre altul ori se despart… La urma urmei, toată povestea noastră pe pământ poate fi spusă cu ajutorul a doi oameni, un bărbat şi o femeie. Şi fiecare dintre noi îşi poate alege din această poveste ce i se potriveşte mai mult sau ce îl atrage mai mult.

Pe mine, de pildă, mă interesează în această clipă pământul pe care calcă, dansând parcă, Adam şi Eva în panourile lui Dürer. Pământ ? Nu, m-am înşelat, m-am grăbit. Ei nu merg pe un pământ obişnuit. E un sol lunar, arid şi pietros pe care nu creşte nici un fir de iarbă. Un soi de deşert. Sau chiar deşert. Dar un paradis într-un deşert ? Ce fel de paradis mai e acesta ? Tiţian, Rubens şi toţi ceilalţi pictori pe care I-a atras această legendă (ori, mai degrabă, s-au folosit de ea pentru a picta nuduri) ne-au înfăţişat un cu totul alt gen de paradis. Un fel de parc tropical, luxuriant, prolix şi tandru, unde vegetaţia, senzuală şi caldă, e aliatul şarpelui. E greu să rămâi inocent într-un asemenea decor care te îmbie la dragoste, par să ne sugereze pictorii respectivi. Dürer face excepţie de la regulă. El ni-i arată pe Adam şi Eva într-un paradis ciudat, în care vegetaţia a fost exterminată şi unde, în afară de conturul unui arbore impus de legendă, nu se vede decât un sol deşertic presărat cu pietre.

Aşadar, în locul luxului vegetal, un pustiu arid. În loc de o natură paradisiacă, singurătatea cea mai desăvârşită. Dar cum se poate teme cineva să fie izgonit dintr-un deşert ? Şi ce nostalgie e aceea care are la bază un pustiu pierdut ? În spatele lui Adam şi al Evei nu se vede nimic. Nici un amănunt. Un fond negru.

E greu să credem că Dürer a vrut să demitizeze legenda; că a văzut în paradisul pierdut singurătatea pierdută şi în păcatul originar primul semn de libertate a omului în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi… Îmi repet că un artist spune mai mult decât a vrut să spună şi, uneori, chiar altceva decât a vrut să spună, în timp ce caut o explicaţie pentru pustiul din jurul acestor nuduri…

  Adam seamănă izbitor cu Apollo. Eva are o albeaţă de porţelan. Ne amintim că nici grecii n-au avut nevoie de naturi abundente pentru a-şi plasa în ele ideile. Geografia lor secetoasă i-a învăţat luxul simplităţii, iar marmura n-a avut niciodată un piedestal mai bun decât stânca goală de pe Acropole. Şi e oare o întâmplare că Dürer însuşi, îmbătrânind, a ajuns la concluzia că simplicitatea e scopul extrem al artei ? Poate că Dürer a refuzat peisajul în cele două panouri pur şi simplu pentru a pune în valoare nudurile, care se scaldă astfel într-o tăcere primordială. Dealtfel tot el, folosid acul de gravat, ni i-a arătat altădată pe Adam şi Eva într-o pădure cu aer nordic. Dar deşertul pe care calcă, la Prado, Adam şi Eva mă face să trec peste obiecţii şi să mă aventurez în supoziţii, fie şi lipsite de orice temei. Nu cumva ceilalţi pictori au urmat prea cuminte legenda ? Poate, omul n-a fost igonit din paradis, ci a fugit din paradis. Din singurătate. Şi, oricum, la Dürer cei doi poartă întreaga răspundere pentru păcatul şi pentru dragostea lor. Ei nu datorează nimic peisajului. Dimpotrivă, îl contrazic. Deoarece într-un deşert omul descoperă, de obicei, asceza, nu dragostea. În felul acesta, îmi zic, Dürer pare convins că Adam şi Eva n-au descoperit dragostea întâmplător. Şi că omul a început prin a iubi lumea; abia apoi s-a gândit uneori să renunţe la ea, asceza fiind reacţia unui om deja vinovat.

Undeva între cele două panouri se joacă, s-a spus, destinul nostru, vinovăţia noastră, iar pasul de dans, pe solul ars, sugerează fragilitatea condiţiei umane. Asta îmi aduce aminte o ironie a lui Dürer: “Sunt destui neciopliţi care zic că arta l-ar face pe om trufaş”. Căci, iată, în Adam şi Eva ne arată, dimpotrivă, cât de vulnerabili suntem şi tocmai de aceea câtă nevoie avem să nu renunţăm. Frumuseţea greacă poartă aici, în ea, anxietăţile omului gotic, dar şi o sete din totdeauna. Şovăind, pictaţi pe două panouri separate, cei doi se apropie, simţim, unul de altul. 

Poate, Dürer n-a ales totuşi întâmplător solul unui pustiu ostil. Într-un deşert nu poţi să speri altceva decât să fii izgonit. Într-un asemenea paradis, a rămâne nu e un privilegiu, ci o pedeapsă, iar dragostea nu mai e o vină, ci unica soluţie pentru a ieşi din deşert, din singurătate. Pentru a deschide închisoarea, cum va spune Van Gogh şi mă surprinde că-l asociez pe austerul Dürer, hotărât să-şi urmeze destinul după ordinea supremă, cu un pictor care a umplut Golgota cu lanuri de grâu. Dar pe coridoarele labirintului dispar nuanţele şi deosebirile. Nu mai rămân decât cele două sensuri. Ca şi în paradisul lui Dürer unde, dansând, Adam şi Eva se apropie din ce în ce mai mult de clipa când vor fi, în sfârşit, izgoniţi din singurătatea în care s-au născut.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1377 – 29.10.1981