Testament
politic
Pentru a ieşi
dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o
temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de
produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre
aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin
esenţă selectiv.
Soluţia întâi:
a lui Soljeniţîn
În Primul
cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind asupră-i în volumul I
al Arhipelagului Gulag.
Ea constă,
pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ de anchetă, în
a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi
consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea,
de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita
mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai
citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o
mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt
un om mort.
Dacă aşa
gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are
cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră
mort, nimic nu-l mai poate speria, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi
amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce
jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea.
Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
Se cere însă,
fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a
te învoi cu morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna
d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu
dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri
fanteziste a pierit cu desăvârşire.
Soluţia a
doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea
găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om
tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala
neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă,
nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o
haimana. Traieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce.
E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte
prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme
pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar
în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar
păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur
Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. Nu,
Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine
de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru
(întru) libertate.
Un asemenea
om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde
exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide,
hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit
a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de
noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă
unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E
Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E
un iurodivâi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe acest pământ ce
nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la
gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i
respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri
pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea
regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă – şi ea
îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber,
liber, liber.
Soluţia a
treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky
Ea se rezumă:
în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor,
primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta
nebună de a trăi şi de a lupta.
În martie
1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va
alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că
întineresc cu douăzeci de ani“.
Cu cât îţi
merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai
împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde
probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se
intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te
sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ
(crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.
Eşti asaltat
din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le
sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi
dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a
lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu
te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a
împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia
aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie
militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel
înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un
duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai mult decât
succesul.
E şi ea
salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe masură ce ei te
lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte
şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te
întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia
Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteşte că
atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi
toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri,
cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovsky urmează:
n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se faca ziuă, să fiu în faţa
lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire
mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a
dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga
adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai
extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă
întreb – nu pretind ca e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar,
nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui
de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde
de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu
cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină,
parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie,
aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice,
meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate
cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste
au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste
cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele
soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele, pentru
a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele
unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de
anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar
fenomenal, nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună,
suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte:
Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtiţă, asumată,
anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie
turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că –
lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în
bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e
o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta,
poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu
moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice
clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarievici,
pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii
economice, biologice ori sociale, cât, mai ales, manifestarea unei atracţii
pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e
simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
Moartea, însă,
cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.
(pg.6-9)
Nicolae Niculescu*