Octavian Paler- Aceeași vârstă

 

 

 

 

Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile,

Am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel,

Nu-mi mai lipsește nimic.

Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic,

Voi porni singur la drum.

Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred,

Nu-mi lipsește nimic.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

Dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Și poate morile sale de vânt,

Dar nu-i nimic, le voi inventa și pe ele.

Am aceeași vârstă cu Don Quijote și drumul m-așteaptă

Și în afară de un scutier, de Rosinanta și de morile sale de vânt

Nu-mi mai lipsește nimic

Ba da, eu m-am născut după Descartes.

 

 (Din vol Octavian Paler, Poeme, Ed. Semne, 2008)

Fănuş Neagu- Nomadul

 

 

I s-a spus lui Panait Istrati, „vagabondul genial”- şi aşa va rămâne peste veacuri, fiindcă spiritul lui nu cunoştea sigilii decât ca să le rupă, îndrăzneţ, revoltat, ca vântul semănând primăvara, la Brăila, praf verde din Orient, praf negru din Balcani.

S-a născut, fără îndoială, pe un pat de scânduri de corabie când luna, la Dunăre, scoate pui de nebunie şi, făcând parte din neamul de oameni care nu vor să moară până nu s-or trage zece draci pe roată, s-a înhămat de mic să iubească drumulşi să bea numai din vinul neliniştii. A străbătut Europa, Nordul Africii, Caucazul şi partea cea mai dulce a Asiei, Istanbulul, dar cei ce socotesc că Istrati a fost un călător se înşeală. Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esenţa a mii de călători cu vocaţie: un nomad, adică un călător numai prin rănile drumului şi mărăcinii timpului. Nu ştiu dacă a flămânzit mult, cred mai degrabă că foamea-l căuta necontenit, prinzându-l uneori din urmă, dar asta e cu totul altceva, căci pîinea lui cea adevărată a fost să vadă, şi din lumina adunată să arunce un curcubeu. Trupul lui, măcinat de boală, neobişnuit să viseze locul pe care dormea a cunoscut o singură robie: dorul de-a urca pe cele mai teribile culmi, ale exaltării sau mizeriei, de a fi vultur sau lup şi de a se topi apoi în iubire pentruoameni şi pentru colţul lui de stea , care era Brăila.

Cred, fiindcă inima mi-o spune, că nomadul l-a desăvârşit pe scriitorul Panait Istrati.

 

 

Fănuş Neagu- Rezemat în gardul frunţii

 

 

Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un răzor de aştri. Spun asta fiindca nu pot trăi singur. Iata si portretul celui care mă însoţeşte în toate clipele.

E înalt, masiv, blond, căpcăun la vorbă şi la băutură, vârât pâna în gât în Balcani si plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări către Marea pe care o ţine Dumnezeu ca un hotar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii capii ce-l încolteşte şi-l latră... Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla măgarului şi ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Braila, unde se înalţă un oraş din solzii de aer, albastru, împerecheaţi cu solzi de aur şi sidef. Scrie blestemându-se, iubeşte uitându-se peste umăr la nevestele altora, umblă dupa o prinţesă de rouă, e hain cu el, şi nu va găsi niciodată cuvintele care să-l sature. Daca n-ar fi atât de mult ar fi un pui de lele, dar aşa e numai un netrebnic, un reazămă gardul frunţii, un îndoit pe inelul ce şi-l pun nălucile pe deget în seara când se logodesc cu poeţii. Deşelat de atâtea cântece care nu izbutesc să-i iasă din gură, e totdeauna ca un brad înapoi şi ca o floare-n urmă. Iar când nu-şi mai poate răbda oasele fărâmate pe masa şi haita viselor care-l duc pâna în pragul nebuniei, trece Dunărea, în Dobrogea, pe un drum subţire, se clatină prin buruieni şi pândeşte o zi când începe să bată vântul din rupturile Orientului.

E întreg, om liber si cu sufletul despicat pentru toate încercările atunci când ajunge lânga o moara de vânt - numai vreo cinci mai sunt în toată Dobrogea - si din răspântiile tulburi ale lumii de mărăcini şi de presimţiri răscolitoare se ridică în două aripi potopul dropiilor de nisip.

 Ceasuri în şir sună prin cotoarele grâului pulberi asfinţite, herghelii din care n-au rămas decât izvoarele fugii, gânduri care n-au ajuns să fie faptă şi nu vor muri pentru că n-au avut viaţă. Atunci e salcâm, sau cumpănă de fântâna care bea sufletul câmpiei, ticălosul.

Târziu se trezeşte într-un lan de floarea-soarelui şi cade fericit într-un răzor de insomnii, într-un răzor de aştri.

 

Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979

 

 

Marin Sorescu - Spânzuratul

 

 

Mitrele, de câte ori se certa cu muierea,

Îşi lua betele să se spânzure la sălcii, în vale;

Să vadă şi că, fir-ar a relelor,

Ce-nsemna el în casa asta, na!

 

Săriţi lume, ţipa Leana. Nea Dumitre, Nea Ioane,

Duceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl nebun.

Ţicu, Bag' Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot cătunul

Se strângea la panoramă.

 

Mitrele mergea înainte, considerându-se de pe

Acum mort,

Vedea negru-naintea ochilor şi-aştepta să sune

Goarna de apoi

Pe podul lui Giurcă.

 

Spânzurătorile lui, fiind mai dese în anii de secetă

Şi sărăcie,

Îndulceau întrucâtva atmosfera,

Adică n-o fi nici dracul chiar aşa de negru,

Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de

Nimic,

Nu vă uitaţi la Mitrele?!

Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate.

 

Lega betele înflorate, ţesute cu drag de muiere, asta

El o uita întotdeauna,

Trebuia să-i aducă ea aminte, cu târnul,

Le înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana şi-şi

Băga capu-n ştreang.

Când îşi da drumul, altul, suit din timp în salcie,

Jap! cu securea, tăia ori creanga ori betele,

Spânzuratul buf, jos,

Leana venea repede cu găleata cu apă rece de la

Fântână şi turna pe el, să-nvie.

Conta cât era de mort: alteori numai îi dădea de băut din cauc.

 

Să-l mai fi lăsat o ţâră s-atârne, se vaită vreuna,

Să fi apucat măcar să scoată limba, venirăm degeaba,

Mi-o fi dat

Şi laptele-n foc.

 

Omul lui Dumnezeu, îl încuraja Ţicu pe Mitrele, care

Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu ştia ce

Atitudine să ia,

Îi era ruşine şi necaz, toţi ne mai certăm cu muierile,

Alaltăieri eu nu i-am aruncat alei mele masa-n bătătură?

Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa de margini,

Cu tot de pe ea

Şi-am dat-o zdup! peste prispă.

Dar de ce să mă omor? Mai bine o fac vânătă, cu mine

Să nu se pună!

Femeii nu trebuie să-i verşi laptele-n păsat.

 

– Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit toate sălciile –

Râdea cineva

Hă, hă!

– Oricum, de murit în pat n-o să moară.

 

Lumea vorbea tare, unii îl căinau pe bietul creştin;

„Cine ştie ce-o fi în casa lui, de-ajunge el până-acolo."

„Da din ce vă luarăţi, fă?" –  întreba Veta.

„Lasă, ce să mai... hai acasă, omule!"

 

Mitrele se ştergea de paie şi pleca bombănind pe

Coastă-n deal,

Leana venea în urmă cu vadra-n cap.

Noi, copiii, rămâneam ultimii la sălcii.

Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat şi să ne speriem.

Unii abia aşteptau să se facă mari şi să-şi pună ştreangul

De gât,

Ca să se strângă lumea, să-i vadă şi ei să facă pe grozavii,

Morţi, cu ochii beliţi.

Cine spunea asta acasă, se pomenea cu palma peste gură:

– Mă zăltatule, tu ştii ce lozăşti?

I-auzi, ăştia altceva mai bun n-au învăţat de la ăi

Mari.

Mihai Ursachi - Fenomene cerești

Deasupra acelui oraș fu o ploaie
de stele-ntr-o vară, când toți socotiră
că vor fi înecați în lumină. Dar lutul
înghiți în tăcere și asta; rămase
o constelație nouă pe cer, semănând
cu o floare imensă de crin, stele albe
ca diamantul sclipeau înghețat – și i-au spus
Constelația Crinului.

Vasile Voiculescu - CCXI

 

Cum dragostea de tine mă vrea de veci sonor,

Melodios, din creștet până-n tălpi, mă ține

Mereu între fiole și alambicuri pline,

Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,

 

Plecat peste esențe, cu tainice șoptiri,

Să migălesc cerescul venin în lacrimi acre,

Și-n cumpăna de aur a sunetelor sacre

Să aflu elixirul râvnitei nemuriri...

 

Fierb muzici mari de sfere în magicele scule

Se rânduiește-n zodii tot clocotul de hău...

Și e aproape gata...Dar albelor formule

 

Le mai lipsesc silabe: rostesc numele tău:

Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers

M-a sărutat pe gură întregul Univers

 

Duminică 30 septembrie 1956

 

 

 

George Topârceanu - Sisoe se coboară pe pământ

 

٭

Era soarele-n crucea amiezii, când Sisoe ajunse la marginea din sus a satului, între livezi.

Râul trecea limpede pe sub sălcii, ca o adiere de vânt. Nimeni nu se vedea în preajmă.

Dar după ce făcu un cot, în lumina mare, sfinţia-sa rămase cu ochii aţintiţi şi cu gura căscată...

Mai jos, pe malul dimpotrivă, înălbea pânza la marginea apei – o femeie.

O femeie adevărată, în carne şi oase, nu o arătare străvezie de pe cealaltă lume; o femeie tânără, cu ochi şi cu sprâncene... şi cu toate cele câte trebuie la o femeie, nu o vedenie uscată şi firavă, tunsă ca vai de capul ei şi vârâtă într-un sac până la gât, ca arătările cele fioroase din sfântul rai.

Sisoe se opri în dreptul ei şi se lăsă jos pe o piatră, cu mâinile împreunate peste genunchi, ca să privească în voie această minune a lui Dumnezeu, cum nu mai e alta pe pământ.

Înclinată uşor din mijloc, cu cămaşa albă despicată la sân într-o parte şi cu catrinţa roşie prinsă-n şold, femeia lăsa pânza să se desfăşoare-n voia apei până departe; o aducea apoi, val după val, pe un bolovan mare de la picioarele ei şi-o bătea cu un mai de lemn, împroşcând stropi de soare împrejur.

La spatele ei, pe prundişul uscat, se vedeau alte două fâşii înguste de pânză, întinse la soare. Iar mai încolo, păştea iarba dintre pietre – o vacă.

Când vaca s-apropia prea tare de pânză, femeia se-ntorcea şi arunca după ea cu bulgări:

– Ni, boală!

Îşi netezea apoi cu dosul mâinii şuviţele de pe frunte şi furişa spre Sisoe o privire ageră, pe sub sprâncene.

La urmă, neputând să rabde, se îndreptă din mijloc şi-i strigă peste apă:

– Da’ ce părinte, n-ai mai văzut fomeie?

Râul vâjâia însă prea tare între ei, şi Sisoe n-auzi ce-i spune. Văzându-l că nu se dă dus, femeia îşi lăsă atunci pânza pe piatră şi intră în apă, să treacă spre el. Unda limpede îi cuprinse îndată picioarele, până mai sus de glezne, unde pulpele încep să fie mai albe; şi pe măsură ce apa creştea, catrinţa şi ia se ridicau şi ele tot mai sus, deasupra genunchilor...
– Vrei să treci râul, părinte? întrebă ea ieşind, în sfârşit, pe mal. De unde vii, sfinţia-ta?

Sisoe arătă, cu capul, spre vârful muntelui. De-acolo venise.

– Eh! că doar n-ăi fi picat din cer..., zâmbi femeia, aruncând o privire-n treacăt spre piscul vioriu şi spre poienile cele înalte de sub el, care se zăreau d-aici printre nouri ca nălucirea unor ostroave din basm, oglindite deasupra lumii în văzduh.

– A venit apa mare şi ne-a luat iar puntea, lua-o-ar ciorile! urmă ea, văzând că nu primeşte răspuns. N-ai pe unde trece îmbrăcat. Da’ mi-oi face eu pomană să te trec în spate, dacă vrei, că poate mi-i citi şi sfinţia-ta, vreodată, un acatist pentru iertarea păcatelor...

Vorbind aşa, se-ntoarse cu spatele şi s-aplecă puţin de mijloc:

– Hai... hopa! îl îndemnă ea, peste umăr.

Sisoe stătu oarecum la îndoială. îi cuprinse la urmă grumazul cu braţele şi i se aburcă în spate, unde rămase nemişcat cu genunchii sprijiniţi de şoldurile ei pietroase.

Şi apa viorie începu numaidecât să cânte pe sub ei, râzând şi gâlgâind printre pietre de voie bună.

Când vaca de pe mal zări în mijlocul râului o arătare aşa de ciudată, jumătate popă, jumătate femeie, se opri din păscut şi holbă ochii într-acolo. Apoi dintr-o dată îşi înălţă coada drept în sus, ca o lumânare, şi-o luă la fugă spre sat.

La jumătatea drumului se opri să mai privească o dată îndărăt, cu coada bârzoi... Şi încredinţată pe deplin acum că lucru curat nu poate fi, porni iar în goană, printre garduri şi peste hârtoape, să ducă veste-n sat despre arătarea cumplită ce i s-au făcut la marginea apei."

(Din vol.   George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe)

Geo Bogza- Copacul simfonic

 

 

 

Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:
Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațe
Pe care exaltat le flutura în vânt.

Însuflețit era - și străbătut de atâtea fluide
Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor
Conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.

Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul senin
Când tot universul cânta, ca o orgă de cristal
Sunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.

Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,
Totul fu muzică: întinderea lumii și durata ei
Păduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!

Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelor
El purta prin noi, copleșitoarea imensitate,
Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.

 

 

 

Geo Bogza – Regele animalelor

 

 

De lăudat cu el - ne lăudăm.
De proclamat rege - îl proclamăm.

Dar îl ținem dupa gratii de fier.
Și-l hrănim cu cadavre de cai.

Iar el se uită mustrător la noi
Visând, melancolic, Sahara.

Geo Bogza – Tăcere dezlănțuită

 

 

 

Acum îşi împlinea poetul visul lui de tăcere universală
strânsese în dinţi virtutea peşterilor mute
ca o glandă o grefase în laringele vorbăreţilor
iar a doua zi oraşul se zvârcolea ca pompeiul sub lavă
tăcerea se întindea pretutindeni, nemiloasă, distrugătoare
o femeie a dat să râdă şi gura i s-a umplut cu vată
neauzite se îvârteau plăcile de patefon sub acul diafragmei
buzele se deschideau în gol,
nicio vorbă n-a mai putut fi rostită,
dezastru total, iremediabil,
din beregăţi tăcerea cobora în oase,
nemaiavând niciun rost, urechile se desprindeau veştede
de pe cap
pe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prin
şanţuri
înspăimântaţi poliţiştii izbeau în tobe în
tinichele
unii scoşi din fire
spărgeau geamurile cu pumnul,
dar niciun sunet n-a mai putut fi stors din materie
din cer curgeau hoiturile păsărilor sufocate de cântecele
rămase în
gâtlej
femei se azvârleau de la etaj în gol
dar
din gura lor larg deschisă
nu ieşea niciun ţipăt
prin gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii,
înnebunit
primarul a dat ordin să se audă cu orice preţ
o casă a fost azvârlită în aer: parcă s-ar fi spulberat o
păpădie
au prăvălit atunci turnul cel mare din centrul oraşului
fără ca vreun scrâşnet să se işte din ziduri
cu fiecare clipă setea de zgomot creşte tot mai chinuitoare
unii chiar în timpan şi-au slobozit revolvere
dar nimeni nu mai găsea scăpare
nicăieri
tăcerea se întindea halucinantă nemiloasă pedepsitoare cum
o visase poetul.

 

 

Geo Bogza – Aș vrea să fiu cinci minute poet

Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:

Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează
Când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie
şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,
iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud
sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.

Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,
Pentru a ţese-, şi nimeni să nu-l găsească înjosit- veșmântul poeziei
în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,
întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,
şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce
- o, de s-ar putea !- cât mai mulţi oameni.

Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţi
Veşmântul de aur al poeziei
Pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,

Când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un tren apropae pustiu,
şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,

Un alt călător, un ins cam antipatic, a intrat tocmai în compartimentul meu.

Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea negura munţilor,
şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud
Iar pe deasupra - animalul se şi apucă să mănânce.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,
Cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,
Cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat
De parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise în lume.

Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar
Scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,
şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre fereastră.
Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii de-a binelea.

Ghemuit în colţul lui ca intr-o vizuină, intrusul a început să înfulece,
Mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem
în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată
şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,
Fără nici o lumină în priviri, că şi cum ar fi împlinit o osândă.

şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut
Nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor, masa era o osândă.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi suferinţă,
mi-a apărut sfâşietor de umană.
Atunci am simţit pâinea şi ceapa ca de piatră, zgâriindu-mi gâtlejul,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele meu,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele umanităţii.

Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile de ploaie,
Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.
Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni
Care îmi îneacă uneori, în cele mai banale împrejurări,
Inima veşnic nepotolită şi flămândă.
Palid şedeam în colţul meu, cuprins de o singură, mistuitoare dorinţă,
Ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.

O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând cu el o cană, o carafă,
Pe care le-aş fi întins acestui om atât de antipatic şi totuşi
Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac în veşmântul poeziei,
Dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet.

Geo Bogza- Wagner

 

 

 

 

Greieri cântă în iarbă.
Privighetori, în pădure.
Ciocârlia, în înaltul cerului.
Dar glasul leului se aude de departe
Şi până departe înfioară pustiul...