Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Reflecţii-confesiuni


Reflecţiile-confesiuni – inedite – care urmează sunt transcrise, în traducere românească, dintr-un carnet al poetului Claude Sernet (1902-1968), pus sub data 1943, cu precizarea locului în care au fost concepute – La Girarde, din districtul La Gironde, din zona oraşului Bordeaux: a fost unul dintre locurile de refugiu al autorului în timpul războiului, după ce evadase, cu doi ani în urmă, dintr-un lagăr de prizonieri de la Sedan.
Claude Sernet nu e altul decât fostul militant avangardist român, Ernest-Mihail Cosma, fratele Colombei Spirt-Voronca, debutant, cu versuri „parnasiene” la „Sburătorul” lui E. Lovinescu, colaborator la 75 H.P. (1924) şi redactor la revista Integral (1925-1928), prezent, după stabilirea la Paris, în 1928, cu poeme în franceză la revista unu. A editat, împreună cu Athur Adamov, singurul număr al revistei Discontinuité (1937). Ca poet de limbă franceză, a publicat mai multe volume de versuri (printre care: Commémorations – Comemorări, 1937; Un jour et une nuit – O zi şi o noapte – 1938; Jour après jour – Zi după zi – 1951; Les pas recomptés – Paşii renumăraţi – 1962; L’étape suivante – Etapa următoare – 1964). A tradus, între altele, Poemele româneşti ale lui Tristan Tzara (1965).
Aflat în arhiva scriitorului, carnetul din care preluăm primele pagini ne-a fost pus la dispoziţie de fiica sa, D-na Catherine Noone. Însemnările de acum şaptezeci de ani pot da o idee despre concepţia lui Claude Sernet privind poezia, cu schimbări semnificative intervenite pe parcursul de la nonconformismul avangardist la o viizune mai echilibrat-reflexivă, ce-i recunoaşte poeziei deschiderea spre timpul prezent, dar îşi rezervă şi dreptul la o detaşare benefică pentru spirit, într-o lume frământată care-l îndeamnă mai degrabă la o atitudine septică, retractilă, fără mari iluzii cu privire la omul şi la scrisul contemporan. Peste toate, învinge însă năzuinţa spre un „poem unic şi ideal”, în stare măcar să aproximeze figura unei sensibilităţi autentice, într-un limbaj simplu, ca de „dicţionar”, conştient totuşi că, dincolo de miza pe autenticitatea trăirii, scrisul e şi transfigurare, muncă asupra cuvântului, rigoare şi ordine, încurajate de o nevoie acută de puritate, care să nu fie doar masca unor „josnicii omeneşti” inavuabile. Preferă acestei superficiale „purităţi” dimensiunea problematică, profund interogativă a creaţiei.


1943


Poezia este un act de credinţă. Dar, în acelaşi timp, ea este, poate, şi altceva.


Măsor o operă după eficienţa, şi nu după intenţiile ei. – E un fel de a mărturisi puţina mea încredere în poezia din zilele noastre.


Scriu pentru eternitate, ca şi cum aş spune: «Te iubesc pentru veşnicie».


(Eternitate : dacă vulgarul instinct de conservare nu reţine din ea decât durata infinită, spiritul, care nu dispreţuieşte în comportamentul şi scopurile sale un anumit « gust al riscului » - în care ar putea, de altfel, să cadă şi să se desfiinţeze – ţinteşte, în ce-l priveşte, mai ales să ajungă la intensitatea, la rigoarea şi ordinea ei.

Poate nu trebuie să am nimic în comun cu oamenii, deoarece sunt incapabil să particip la veselia lor.
E de făcut o deosebire riguroasă între bucurie şi veselie.


Sunt nonconformist (ce cuvânt îngrozitor!). Ce nostalgie, totuşi, după o regulă unică, adevărată, eternă, - singura în stare să uşureze povara răspunderii mele de om…


«…ca o pasăre pe o creangă». Încă o imagine falsă, o prejudecată care ar trebui abandonată. Nu, poetul nu cântă ca pasărea pe creangă, adică în mod arbitrar şi gratuit. De altfel, ştim noi, oare, ce exprimă, ce vrea să exprime pasărea prin cântecul ei? Doar primitivii şi sfinţii pot înţelege limbajul dobitoacelor… Dar, în cazul cel mai simplu, pasărea cântând pe o creangă, comunicândune în acelaşi timp încântarea ei, ne dezvăluie neamul şi spiţa sa. E deja un exemplu, iar imaginea falsă de la început se reabiliterază, devenind lecţie.


Există cuvintele care-mi plac şi cele de care am nevoie. – Între plăcerea intensă şi necesitate, ce veşnică sfâşiere!


Artă Poetică. Să transform ceea ce îmi este neapărat necesar în ceea ce iubesc şi, pe un alt plan, ceea ce este în ceea ce ar trebui să fie.


Toate mi se trag din acelaşi traumatism iniţial, toate trebuie să tindă a deveni leacul acestuia.


Tot ce mă voi fi străduit să scriu de la un capăt la altul al vieţii mele nu va fi fost decât nişte variante succesive ale unui poem unic şi ideal – poem pe care nu voi ajunge probabil să-l scriu, vai, niciodată!


Să reîncepi, pe planuri şi tonuri diferite, mereu acelaşi poem.


Un om, ca şi un popor, care aşteaptă ca salvarea să le vină din afară, nu merită să trăiască şi nici să fie salvaţi.


Nu trebuie să-i ceri niciodată celuilalt decât ceea ce-ţi poţi cere ţie însuţi.


E infinit mai greu să fii martir decât erou. Dar câţi ştiu asta, mai ales dintre poeţii de azi?


Poezie: să abaţi cuvintele de la scopul lor utilitar spre care le-a îndreptat o folosire necumpătată, stupidă sau perversă, şi să le redai înţelesul, locul şi funcţia primitivă.


Să construieşti poemul pentru un singur cuvânt, un cuvânt-cheie, un cuvânt cheie-de-boltă, aşa cum se construieşte catedrala doar pentru a adăposti Crucea.


Ceea ce e mai bun în noi nu va trece niciodată în cuvinte. Şi e mai bine aşa: măcar ceva ne va rămâne scump şi neviolat din ceea ce iubim, cu adevărat al nostru, şi pe care îl vom lua cu noi. Este, poate, ceea ce va cântări mai greu în balanţa judecăţii de apoi…


Dincolo de cele mai frumoase pretexte, de cele mai atrăgătoare realităţi, după ani şi ani de încercări şi de experienţe, sunt obligat să recunosc că nu m-am iubit niciodată decât pe mine însumi – vai! – suferind cumplit şi sfâşiindu-mă din iubire pentru o iubire ce refuza să devină materie.


Atunci când, scriind cutare vers sau poem, mă gândesc adesea la ceea ar putea spune X. despre ele, nu e fiindcă nu am încredere în el, cu toate că părerea lui nu mi-ar fi în niciun caz indiferentă, ci cu mult mai mult fiindcă nu am nici o încredere în mine însumi.


Una dintre greşelile cele mai obişnuite ale oamenilor (de astăzi? dintotdeauna?) constă în a se plasa nu în faţa gândirii înseşi ori, la o adică, în faţa celor care o întrupează, ci în faţa celor care o pun în circulaţie şi, în chip firesc şi inevitabil, o vulgarizează. Tocmai de aceea, între altele, lumea noastră e o lume de fantome…


Primele mele iubiri literare au fost parnasiene (cine nu-şi are vârsta la optespzece ani?), şi n-am păstrat din ele decât o mare scârbă de a spune „eu”, măcar ceea ce se numeşte pudoarea sentimentelor tale. Tocmai de aceea, cuvintele de care mă servesc în poemele mele sunt folosite aşa cum se găsesc ele în dicţionare, adică despuiate de carnea pe care le-ar putea-o împrumuta viaţa mea, reduse în mod strict la scheletul lor de concept abstract şi impersonal. – E felul meu de a fi parnasian…


Şi, totuşi, cine va spune vreodată tragedia neputinţei de a comunica gândirea, chiar dacă ai grijă să foloseşti cuvintele rostite de…„toată lumea”, cele din dicţionare, şi mai ales transformările, devierile, mutilările pe care ea le suportă devenind verb!


Alung arbitrarul ca să mă exprim ca „toată lumea”, adică asocierile întâmplătoare ale cuvintelor care, mai mult decât altele, sunt supuse modelor şi şcolilor literare. Dar, tocmai în măsura în care acest arbitrar ţâşneşte din straturile adânci ale sincerităţii, nu ne permite el, oare, să surprindem personalitatea noastră adevărată, în devenirea ei fugară şi intimă?


Ce fericire, aici, la mine acasă, în paginile acestui carnet, de a mă comporta faţă de mine însumi ca şi cum aş trăi departe de toate, într-o lume tihnită, egală, în care nu se întâmplă niciodată nimic! Să scap în sfârşit, fie doar pentru câteva clipe, jalnicelor contingenţe cotidiene ale condiţiei mele de om, să nu mai ştiu că există războiul, să nu iau în seamă că mi-e foame sau că mă doare ceva, să nu simt greutatea care mă mărgineşte la o existenţă mediocră, adeseori dureroasă, mârşav împuţită de prezenţa, adevărată sau virtuală, a celor ce se pretind a fi semenii mei ! Să fiu nici deasupra nici dedesubt, ci terbil de în afară, să privesc fără ură şi fără părere de rău ceea ce iau cu mine şi ceea ce părăsesc şi să acţionez ca un Spirit Pur sau, mai exact, ca fantoma unui sinucis…


Să ies cu orice preţ, prin orice mijloc, din lumea greşelii. Nu ca să-mi „dovedesc că nu sunt o lepădătură”, nici ca să fiu un supraom, nici ca să trăiesc „dincolo de bine şi de rău”. Numai ca să fiu liber, liber în nonresponsabilitate…


Totuşi, a te elibera cu adevărat şi în totalitate, mă mai gândesc la Raskolnikov, nu înseamnă să ieşi din viaţă? Şi dacă despre asta ar fi vorba? Ar trebui să poţi încerca...


Să rezişti, să rezişti, să rezişti...
Cel mai adesea, rezişti nu prin curaj, ci prin laşitate.


Lucrul de care mi-e frică la un jandarm nu e legea pe care o reprezintă, ci sadismul cu care o aplică. – Lucru valabil şi pentru preoţi, judecători, medici şi alţi „reprezentanţi ai legii”, în orice grad şi orice lege ar reprezenta. – Ce păcat şi ce nenorocire că ideile, ca să existe, ca să devină sensibile şi să poată fi comunicate, trebuie să se întrupeze în oameni! – Materia îşi ia revanşa asupra spiritului, contaminându- l cu neîmplinirile ei. – Măreţie şi oroare totodată de mitul crucificării lui Iisus Hristos. (Dar sunt foarte departe de jandarmul de la început...)


Există o nevoie de puritate, după cum există o voinţă de putere. Şi, aşa cum voinţa de putere nu este, cel mai adesea, decât expresia unei slăbiciuni ce aspiră să se elibereze de sine şi să se impună altor slăbiciuni, tot aşa voinţa de puritate, la fel de adesea, nu-i decât masca, de obicei inconştientă, care se străduieşte să ascundă cloaca intimă unde mişună împreună vicii, minciuni, crime şi gama întreagă a josniciilor omeneşti.
Să fii deci foarte atent ca să discerni cu exactitate cine, dintre puritatea adevărată şi voinţa de puritate, dictează cutare sau cutare gest ori cuvânt.


Dacă voinţa de putere nesatisfă- cută generează un resentiment care, în primul rând şi în legăturile noastre cu lumea, se traduce printrun complex de inferioritate, voinţa de puritate de asemenea nepotolită dă naştere altuia, a cărui expresie, în raport cu noi înşine, devine un întristător complex de vinovăţie. – Tendinţa de a avea, tot în legăturile noastre cu lumea, un complex de inferioritate este în general sadică; pe când cea a complexului de vinovăţie, care se manifestă mai întâi şi mai ales faţă de noi, este curat masochistă.


Mi-a fost dat să trăiesc un fenomen foarte rar şi foarte fericit. Foarte rar, fiindcă era prima oară când îmi dădeam seama de el; foarte fericit, din cauza inexprimabilei stări de linişte sufletească în care m-a scufundat. Fenomenul acesta e cel al contopirii totale şi conştiente dintre lumea din afară şi cea lăuntrică, dintre vis şi viaţă. Iată faptele:
Visam că un mare şi foarte important personaj tocmai sosise pe domeniul în care locuiesc acum la nişte prieteni. Nu ştiu cu ce scop se afla aici, căci visul meu abia începea când a fost întrerupt de lătrăturile furioase ale unui câine care, trecând aproape prin faţa uşii mele, m-a trezit. „– De ce urlă aşa de tare potaia asta murdară” – miam spus în starea mea de semitrezie. Şi, de îndată, mi-am răspuns: – Dar latră tocmai la străinul care se află în visul tău...
Câteva clipe mai târziu, am adormit la loc, liniştit.


Poetul este un veşnic captiv, cântând veşnic libertatea.


Nu atât de moartea însăşi mă tem, cât de ceea ce o precede...


Subiect de nuvelă: Un om visează cele mai delicioase intimităţi cu o femeie pe care-o cunoaşte, ca şi pe bărbatul ei, şi pe care-o respectă. A doua zi, deşteptare încântătoare, zi parfumată, toată, de amintirea visului, prelungire a acestuia în viaţa reală, şi totodată ispita de a se comporta faţă de această femeie ca şi cum i-ar fi aparţinut, un soi de sentiment de vinovăţie faţă de soţul ei, ca şi cum l-ar fi trădat cu adevărat.


Mi se pare că scopul ideal al oricărui poet demn de acest nume este să scrie, de pildă, Sonetul lui Arvers şi Anotimpul în infern al lui Rimbaud. Cu alte cuvinte, să creeze şi să-şi explice creaţia.

Corolar. Poetul nu e Dumnezeu. Dovada acestui fapt este că, după ce şi-a încheiat creaţia, poetul simte nevoia de a o explica, de a se mai explica.


Traducere şi prezentare de Ion Pop 

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Reportaj


Nessus centaurul de 125 H.P.
campionul uzinelor Fiat şi al curselor de la Epson
ex-directorul Companiei Internaţionale de trenuri Electrice
a fost făcut knock-out după 7 round-uri
de către celebrul boxeur elin Herakles.

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Laude



1

În umbră de mătasă verde, cu luna, - laude.
Stranii şi întunecate: umilită tremurare; - lebede limpede sau crin de amurg în trecere: însingurare; - cetate moartă sub căderi de stele (de la fereastra castelului, rotundă, au picurat porumbei de albă îndoială): amintire în vreme.
Apoi, cu slavă tainică - în luminată pierdere, resfrângeri de tăcere către adânc: amare înfloriri de mărgăritar.
De-acum, tristeţi de argint vor fi aproape - vântul, poate.
În negre şovăiri de toamnă, mâini veştede, ca frunze, vor căuta pe strune o lină reîntoarcere.
Răsunet al uitării, departe e viaţa.
Clopote lăuntrice lunecă-n nelămurire; zidul vechi în rugăciune, cu ţipete şi zboruri, mereu spre dărâmare; - atâtea întâmplări ciudate.
Ca un rod sterp, ca o flacără prelungă.
Spre veşnicie te vei crede - departe e viaţa.
Cuvântul tău e noapte.

2

Rostit, cel din urmă cuvânt a fost o frunză: cădere sau trecere, aproape de tăcere - lângă pământ.
În anul acela trist - cel mai uitat al unui veac întreg - peste ţinuturile Domniţei da Gran, - departe peste singurătatea ţinuturilor veştede, trecuse, tremurător trecuse o pasăre pierdută, ca o nelinişte de fier.
- Păstrează-i amintirea neagră pentru toamna care va veni.

1924

Claude Sernet (Mihail Cosma) - ?


urmăresc viaţa pe hartă
zilele compun tratate de geografie
caut la tabla de materii
unde voi fi mâine

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Privelişti pentru o domniţă medievală. Blazon


 
Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Şi crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.

Castel cu ziduri moarte şi trudnice arcade,
Şi zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Priveşte-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniştea cu stele cucernice de scrum).

O stranie şi verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Şi punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.

- Acolo, înserarea e cea din urmă ţară
Cu lebede cărunte şi lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălţară
Mărindu-ţi amintirea cu-n negru trandafir.

Poveşti nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Şi neguri vor descinde pe gârbovul meu scut

Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descreşte pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.

 din Ant. lit. române de avangardă (1969)
 

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Prefaţa pentru un baedecker


Atlas geografic cea mai frumoasă poezie
zambet acid peste oceane şi trenuri
viaţă sau succesiune de gări şi debarcadere
duc gândul mai departe după cum un hamal o valiză.


a apărut în revista "Integral" aprilie 1927



Alexandru Muşina - Poezia în pijama roz


***
poezia în pijama roz
creşte napi în spatele casei
ca nişte urechi lunguieţe verzi
cu zahărul incert rafinabil totuşi
avem bunici cu stare civilă sigură
şi părinţi cu trecutul nepătat
din păcate noaptea poezia
iese în pijama să planteze
napi în grădina din
spatele casei

***
poezia în pijama roz
călătoreşte la orele dimineţii
în troleibuzele supra
aglomerate
ciudat bărbaţii nu o înghesuie deşi
sânii ei mici lovesc mereu cu nasul
materialul moale şi subţire
doar doar o să răzbească în mirosul
de usturoi şi transpiraţie de-afară

***
poezia în pijama roz cumpără doar
conserve cu eticheta
udată de ploi doar
aşa simte că
natură încă există sau mâini
neîndemânatice ea încă
mai crede că marfa e o
bucată de timp sau un
început de speranţă

***
poezia în pijama roz iubeşte
gemul de mure şi
caracterul deschis al
celor din jur
ea nu îşi
cunoaşte încă destinul dar
ştie că ursuleţii nu
sunt decât nişte biete
desene imprimate aşa
să distreze copiii

***
poezia în pijama roz admira
cantinele publice şi scenele
de gen dar nu
prinde nicicând începutul
şi nici nu cunoaşte pe nimeni
ea doar
priveşte mirată la farfuriile
sparte şi calcă
cu grijă să nu îşi
rănească picioarele desculţe şi
foarte subţiri

***
poezia în roz cine ar
depinde de ea sau numai de
pijama ar fi desigur cu
mult mai frumos ea este chiar
în aceste fibre de
seară chiar în lemnul fără
vopsea de care se sprijină
spinarea subţire şi
nici nu începe aici ci doar
aici se îmbracă

***
poezia în pijama roz nu
ajunge niciodată la semnalul
de alarmă din tren ea nu
poate crea evenimente feroviare ea
poate doar flutura batista de la
fereastră deşi
nimeni nu a rămas în gară

Alexandru Muşina - Context


Şi apoi mă întâlnesc cu păianjenul blond,
Cu arlechinul domesticit, cu domnişoara de silicon,
Cu ursuleţul
Yoghi, cu marele gagicar.
Toţi mă întreabă despre poezii, toţi mă întreabă
Cum e noua mea viaţă.
Nu sunt trişti, dar nici veseli.
Trăiesc
într-un aer de celofan, aşteaptă clipa
-n mare linişte, gata împachetaţi.
Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă
Ţâfnoasă şi plină de ruşine a adolescenţei,
Despre poezie, precupeaţa grasă şi care
Ne-a luat pe nimic inimile de puştani şi le-a pus pe aţă,
Despre poezie, cuvânt plicticos,
Pe care dicţionarele-l mai pomenesc
Din conformism şi vocaţie inerţială.
Despre noua mea viaţă în ţinuturile boreale,
Dincolo de sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri,
Şi, bineînţeles, despre
Budila-Express.

Alexandru Muşina - Armăsarul şi păpuşa


Sus, pe dulap, un armăsar de porţelan
S-a înălţat, sălbatic, pe-albăstrele-i picioare
De dinapoi. Şi, într-o nesfîrşită încordare,
Nechează, în tăcere, zadarnic, spre tavan.

Alături, cu ochi negri, gură roşia, visătoare:
Păpuşă. Care-aşteaptă, senină, uitîndu-se pe geam,
Să vină în vacanţă, că-n fiecare an,
Fetiţele. S-o ia în patul lor, să-i spună la culcare

Secrete mici. S-o pieptene, să o rujeze, s-o îmbrace
În haine noi, făcute din petice. Nu ştie? Sau nu-i pasă
Că ele au crescut, s-au măritat, au şi copii??

Sufletul ei curat, de plastic şi mătasă,
Nu poate să priceapă, la fel ca noi, - şi pace! -
Că timpul trece şi nimic din ce a fost nu va mai fi.

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Binomul cu exponentul de argint


(c'est un conte a dormir debout que il y a trois jours me telegraphia de Venise et de Philibert Le Voyer seigneur de Lignerolles et de Bellefille ma nourrice nommee la Sultane aux seins de fine ouate). inventează prohibiţiunea în nocturn cu ambalaj megaloman. scena reprezintă un om - linda dama en la cama. le binome est un bonhomme a quatorze abones 3, 7, 8, 11, c, M, x, f, ut, fa, mi bemol, Londres et 100 cartes de visites. o dar pieptănul matrimonială e complect tifos. îngerul mecanic plictisit în omnibus maniac de aceea domnul meu, mylord, senior, mein herr, monsieur, signore, bunăziua Doamnă! dispariţia mâine - mâna dreaptă în suspensie. cette negation armee d'un perroquet: hic, ubi vir non est, ut sit adulterium. circ circular circular circulară în cicatrice circumscrisă etc. atunci ţi-ai fost mamă cu un dinam. semnul de întrebare a fost mult mai mare la început. stinge steaua no. 8 din stalul al III-lea. eu mă elefant tu te elefanţi el se elefante (nu el e fante). aplauze în contumacie sau costum naţional şi tren mixt incognito. un tânăr belgian negru fuge răguşit: trapez la trap se accident. steamer în pantofi de lac ent haupt vers l'amerique con paraguanto. în gând tramvaie simultane. dansatori pe sârmă ghimpată imită gloanţe dum-dum. 1740 etaje la pătrat. trotuarul automat întrerupe: le crocodile mystique est telephone PUNCT

Barcelona. 376 mai 1928 


din revista Punct, nr. 2

 

Radu Gyr - Balada clopotarului din stele


A plecat moţul cu gloata.
Pumnii-s tari şi paşii grei,
parcă toată Detunata
l-a-mbrăcat în piatra ei.

A plecat moţul la ţară
şi tot vine-n drumul lui,
nu fărină ca să ceară
şi nici milă nimănui.

A plecat moţul şi mere
şi tot creşte la răscruci,
nu cu cercuri şi ciubere,
ci cu furci şi cu măciuci.

Nu cerşind din poartă-n poartă,
nici flămând din loc în loc,
ci cu umblet ce nu iartă
în cumplite-opinci de foc.

Ziua tânără se scoală
mai devreme, dinadins
să se-mbete de răscoală
ca de-un crâncen vin aprins.

Nici Bihorului nu-i lene,
Dacă pleacă munţii toţi.
Tună gloatele crişene
şi Zarandul, lângă Moţi.

Răzmeriţa nesătulă
calcă zarea până-n fund,
cu ţuguie de căciulă
împlântate-n cerul scund.

Şi cum tot coboară ţara
când din stânci, când din copaci,
veacul dă-n genunchi, ca fiara
încolţită de gonaci.

Şi cum smulge crunta apă
putregai de răgălii,
strâmbătăţi răscoapte crapă
până jos în temelii.

Roşu taur de jăratic
cu văpăi pe bot,
soarele, zvâcnind sălbatic,
trece râu-not.

Fulgeră iconostasul
serii de mărgean.
Piatra tremură sub pasul
gloatei lui Crişan.

Sângerând cumplit de soare
pe tăişuri reci,
coase lucii şi topoare
spinteca poteci.

Înflorită-n noi veşminte,
printre meri şi pruni,
iese Târnova-nainte
tinerei furtuni.

Popa-n drum înalţă cruce
spre sărut sfios.
Ca o lacrimă straluce
trupul lui Christos.

-Domnul să te aibă-n pază,
oaste de iobagi.
Valea Târnavei e trează
pentru oaspeţi dragi.

Te-aşteptam, răscoală sfântă,
Să despici făgaş.
Nu mai geme azi, ci cântă
bunda pe clăcaş.

Cântă brazda şi iobagul,
cântă morţii-n glod.
Jos sub talpă, fierbe pragul,
fierbe mustu-n rod.

Fierbe-n mâini de rob lopata,
fierb fuior şi fus.
No, de-acum robie, gata!
Din cenuşă, sus!

Dinaintea asprei cete,
straşnic în suman,
flutură puţin din plete,
surâzând, Crişan.

Sfânt la chip şi-n răzvrătire
şi la vorba sfânt,
rupt din gresie subţire,
ars de ploi şi vânt.

Pupă crucea şi se-nchină.
Dar în faţa lui,
rotunjesc doi ochi lumină,
mari şi nesătui.

Nu-l privesc, îl sorb cu sete,
limpezi şi cereşti.
-Când te uiţi aşa, băiete,
parcă mă sfinţeşti.

Maica Domnului -minune-
ţi-a dat ochi din rai.
Ce porţi tu în suflet, spune,
şi în ochi ce ai?

-Sunt Călin, mai bade. Tata
crâsnic e în sat.
Pot să merg şi eu cu ceata,
Dârz şi răsculat.

Vreau şi eu să fiu cătană
oastei de ţărani.
Împlinesc, la Sfânta-Ană,
treisprezece ani.

Nu mai mi-e de-acum de zburdă
cu copiii-n stol.
ştiu să-ncarc cu plumbi o durdă
sau topor să scol.

Şi securi şi coase-aşteaptă,
şi privesc şi tac.
Surâzând, Crişan şi-ndreaptă
cuşma lui de dac.

-Dogoreşti de dor, copile,
arzi ca un cuptor,
dar eşti mic încă de zile
ca să scoli topor.

Nu ţi-e vremea de cătană,
fiu de clopotar;
doar bucoavnă, ghiers şi strană
potrivite-ţi par.

Stai la vatră ta şi-nvaţă
psalmi şi rugăciuni;
mâine, pentru-o noua viaţă,
clopot nou să suni.

Se-ntristează faţa mică.
Ochii mari se-aprind,
plini de lacrimi se ridică
spre Crişan cu jind.

-Lasa, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt;
lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt!

Şi Crişan, domol, mângâie
fragedul obraz.
Vântu-i smirnă şi tămâie,
zarea e topaz.

Pomii vor şi ei s-alinte,
încărcaţi de flori,
chipul ars de plâns fierbinte,
ochii rugători.

Oacheşă la trup şi-nvoaltă,
seara de Prier,
creşte-atâta de înaltă
ca miroase-a cer.

În grădina lui Călin
toate păsările vin,
cântă mult şi dorm puţin.
Toate stelele se-anină,
toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face pe tulpină
glas de om care suspină,

s-ar tot face dar nu poate,
până-i noaptea jumătate.
Şi Calin, în patul lui,
când e pasăre,când nu-i.

Când şi-ar face aripi dorul,
când nu poate să-şi ia zborul.
Şi când plânge, parcă scrie:
nu cu slove pe hârtie,

 ci cu jarul inimii
scris pe fata perinii,
cu cerneala genelor
şi pana sprâncenelor.

-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,
dar trup mic de ani puţini.
Dacă pentru libertate
nu duc sac cu plumbi în spate,

dacă pentru-un colţ de pită
nu scol coasa ascuţită,
dacă pentru neamul meu
nu ridic toporul greu,

batăr fă-mă, ca pe tata,
clopotar pe toată gloata;
batăr daruie-mi putere,
să sun ceas de înviere!

Fă-mă crâsnic plin de vlagă,
Să bat clopot noaptea-ntreagă,
să dea zărilor ocol,
Neamul meu din somn să-l scol!

Suflă-n geamuri luna plină.
Perna-i udă de lumină.
Toate şoaptele din lună,
toate ca un freamăt sună,
toate vor ceva să spună.

Doar pe creanga din grădină,
Neagră pasăre străină
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
plâns de om care se zbate.

Spune glasul lunii pline:
-Hai, Căline, vin cu mine.
Duhul nopţii cheamă iară:
-Hai, Căline, pân-afară.

Crengile au viers pe gură:
-Vin' , Căline, pân-la şură.
Păsările vor să-l vadă :
-Vin', Căline, în livadă.

Numai pasărea străină
de pe ramura mezină,
n-are cântec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
ţipăt nopţii blestemate.

A ieşit cu paşi desculţi.
Luna îl urzica.
Şi-n nesomn sunt spini prea mulţi
pentru tâmpla mică.

Bozii înălţate-n cozi
îi pândesc cărarea.
Albi şi tineri voievozi
prunii-şi mişcă floarea.

Alb, în cămeşuica lui,
printre pruni răsare.
Parcă e şi el un pui
de cireş în floare.

Ce-i şoptesc şi ce-i tot spun
când o umbră-n cale,
când o ramură de prun,
când o rază moale ?

Ca pe creanga cum tăcea,
neagră în grădină,
prinde viers acum şi ea,
pasărea străină.

Prinde viers şi prinde grai,
Prinde glas cuminte.
-Pasăre cu negru strai,
parcă-ndrugi cuvinte.

-Măi Căline, suie-n tei,
printre ramuri dese.
Din pădurea Târnovei
vezi ce şarpe iese.

-Pasare cu-aripi de scrum
de prin alte crânguri,
mult a fost să taci şi-acum
taine multe gânguri.

-Măi Căline, nu auzi
umblete de fiară ?
Zăngăte şi paşi zăluzi
tot prin râpi coboară.

Aud, pasăre, şi văd
printre ramuri dese.
Văd năluci şi simt prăpăd,
luna vrăji îmi ţese.

Parcă sclipete de spăngi
cresc din râpi, pe coaste.
-Măi Căline, printre crăngi
nu-s năluci, ci oaste.

-Tulai , pasărea mea, nu-s
cuşme, nici sumane,
ci soldaţi crăieşti de sus,
falnice cătane.

Pasăre, parcă mi-a-mpuns
pieptul o frigare.
Oastea grofului pe-ascuns
îşi întinde ghiare.

Desprinzându-se uşor
de pe-nalta-i mladă,
pasărea cu negru zbor
piere în livadă.

Cine-o fi vândut, viclean,
oaspeţii şi satul ?
Vin să-l prindă pe Crişan,
cum abaţi vânatul.

Vin să-l smulgă din culcuş,
sub tăcerea lunii.
Ah! pândarii toţi dorm duşi,
nu sunt treji nici unii?

Nici o veghe de străjer
chiot nu ascute ?
Sări, Căline, jos din cer,
sări din tei mai iute.

Cui să-i ducă vestea rea,
pe Crişan să-l scoale ?
-Doamne, dă-mi fierbintea stea
a poveţei Tale.

Pune-n gândul meu zbătut
raza ta curată!
Şi lumină s-a făcut
în copil, deodată.

Parcă s-a cuminecat
mica lui făptură;
e mai mare, mai bărbat,
cu lumini pe gură.

N-o să-i deie grofului
robi pentru belciuge!
Alb, în cămeşuica lui,
fuge, fuge, fuge.

Trupu-i numai scânteieri,
paşii scânteiază.
Pe sub crangi de pruni şi meri
urma lui e rază.

O fi, măre, timp de-ajuns
satul să-l deştepte ?
În clopotniţă pătruns,
fulgeră pe trepte.

Bat în cuiburi, fâlfâind,
speriaţi, lăstunii.
Tinerele mâini se-aprind
vâlvătăi pe funii.

Cade-n noaptea fără fund
dangătul de-aramă.
Zările care-i răspund
ze zbârlesc în coamă.

-Scoală, satul meu iobag,
scoală-te, furtună!
Tunet braţelor ce-l trag,
cruntul clopot tună.

Bubuie arama grea
să trezească truda.
-Scoală, răzmeriţa mea,
că te vinde Iuda!

Sună, clopote, prelung,
şi deşteaptă gloata.
Crâsnic m-am legat s-ajung,
Clopotar, ca tata!

Mai năvalnic, mai aprins,
clopotul se-aruncă,
prăvălind în necuprins
luna, ca pe-o stâncă.

Munţii toţi se surpă-n gol,
ţăndări să se sfarme.
-Taică, dă-mi puteri să scol
Neamul care doarme!

Din ce spartă veşnicie
lespezi mari de dangăt sar?
Ce napraznic clopotar
trage veacul de frânghie ?

E de foc sau e de piatră,
alb în cămeşuica lui?
N-o să-i deie grofului
nici un rob culcat pe vatră.

Noaptea sare ca o uşă
smulsă straşnic din ţâţâni.
Satul de iobagi români
se ridică din cenuşă.

Somnul se preschimbă-n flinte,
pernele se fac securi.
Din răscruci la cotituri,
gloata-i trează şi fierbinte.

Turbă ciuda pe oţele
şi-n cătane-mpărăteşti.
-Inger eşti sau demon eşti,
clopotarule din stele?

Cin' te-a dus în turla naltă
vijeliile s-asmuţi
şi tot traznetul să-l muţi
dintr-o zare-n ceealaltă?

De eşti duh sau numai pleavă
de valah în turnul tău,
nu te-o judeca birău,
ci crăiescul plumb din ţeavă!

Pâlc de spăngi cărări îşi taie
tot pe brânci, pe după dâmb.
Răpăiala lor de plumb
Biciuieşte ca o ploaie.

Aşchii se desprind din lună
şi din turnul transilvan.
Clopotarul năzdravan
tot mai crunt prin stele tună.

Altă grindină. Alt ropot.
Aşchii noi din zid se rup.
Străluceşte micul trup
ca un crin legat de clopot.

Nu-i muiere, n-o să-şi plângă
Braţul drept rămas beteag.
-Clopot m-am jurat să trag.
Am să-l trag cu mâna stângă.

Mai grozav furtuni prăvale
din clopotniţă, din cer.
-Ticalos paracliser,
plumbii-ţi dau în van târcoale!

Puştile prind iar să bată.
Crăngi cu flori din pruni se frâng.
Cade frânt şi braţul stâng,
ca o creangă-nsângerată.

-Nu-mi da plânsul suferinţii,
ci dă-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
să-l sun, chiar de trag cu dinţii.

Dinţii-n funie se-mplântă,
arde micul trup bălai.
Clopotul de lângă rai
nu mai tună sus, ci cântă.

-Lasa, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrânt.
Lacrima ce plânge-n tine
lumineaz-o-n cânt.

Cine-i spuse vorbe bune,
ieri, în rumenul apus ?
O să-nalte, cum i-a spus,
din durere, rugăciune.

Trage. Clopotul se roagă.
Lungul tunet din furtuni
cântă-acuma rugăciuni
pentru răzmeriţa dragă.

Dârzul crâsnic de-adineaur'
prins cu dinţii toţi de cer,
printre stele care pier
sparge cântece de aur.

Ca un zbor se-avântă-n spaţii,
spânzurat de ruga lui!
Jos, prin oastea grofului,
Sparg porţi negre răsculaţii.

-N-ai stârnit destul zăvozii,
diavole de clopotar?
Puştile crăieşti bat iar
şi se pierd, pe brânci, în bozii.

Dinţii încă vor s-apuce
funia de care-au tras.
Singur, lângă rai rămas,
clopot vine şi se duce.

Singur clopotul suspină
tot mai sus şi tot mai lin.
Trupul mic, de sânge plin,
parcă sângeră lumina.

Ochii de la Prea-Curata
cerul încă îl străpung.
-Crâsnic m-am legat s-ajung,
clopotar pe toată gloata!

Picurii ce-i curg pe faţă
tremură şi ei puţin,
dar se fac surâs senin,
limpezimi de dimineaţă.

-Lasa, nu ofta, Căline,
să nu plângi, fecior ne-nfrânt.
Toată lacrima din tine urcă-n stele clopot sfânt.