Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stanescu - Cantec


Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mana,
privirea ta suna cel mai indepartat.
Acum ti-o marginesc treptele albe,
acum ti-o sfarseste luna
pe care joaca aschiile soarelui cufundat

Surasul tau, cu colturi abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite,
si dupa chipul tau, fara chip

Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma
intr-alta,
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian,
in timp ce scara cu trepte albe, inalta,
si-a risipit si treptele pe care le urcam 

Rodian Drăgoi - Toată noaptea mi-am plimbat suferinţa cu tine


Cerul miroase a greiere tăiat cu coasa
aud cum frigul îmi înconjoară casa

tu eşti îmbrăcată într-o lacrimă subţire
întunericul curge pe drum în neştire

în jurul vocii tale se-ngrămădesc lumine
toată noaptea mi-am plimbat suferinţa cu tine

melancolia e o ţară care nu figurează pe hartă
dacă rup o floare miresmele mă ceartă

pădurea trece prin lacrima ta ca printr-o uşă
pe masa mea de scris creşte prea multă cenuşă

Constanţa Buzea - Efect


Mi-e sufletul o lacrimă de vis
Nedureros şi nerecunoscut.
Tu eşti atât de singur în soarta mea închis
Pari giuvaerul nimănui vândut,
Urându-şi preţul ca pe un orb abis…
Prin forma-ngustă a perfecţiunii
Nu poţi să treci înveşmântat,
Nici bucurat de cugetări străine.
Un simplu cap în sine-ncoronat
Cu părul lung adăugat de mine
Şi-un abur rece ca să-ngheţe plasa
De clopoţei prin care-ţi vezi mireasa.

Constanţa Buzea - Păcatul trufiei


Agită pomii păsări mari
Şi via sângele divin.
Pînă la mine este mult,
Pînă la moarte mai puţin.

Din toamnă-n tomnă mă ridic,
Şi parcă nu mai ştiu să vin.
Pînă la mine este mult,
Pînă la moarte mai puţin.

Aceste vorbe de cules
Le simt dorinţe, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreaptă în destin.

De ce nu sunt, cum ar părea,
Nefericită în declin!
Pînă la mine este mult
Pînă la moarte mai puţin.


Rodian Drăgoi - Şi vântul privirii miroase a ploaie…


Sâmburii se dezbracă de fructe,
Stelele cad în seminţe de fum,
Pe buze îmi curge-o tăcere amară,
Prin trup mi se plimbă un drum.

Şi nopţile scuipă blesteme-n ţărână
Cînd plânsul copacilor adânc se îndoaie,
Când eu mă înfăşur în propriul meu suflet,
Şi vântul privirii miroase a ploaie…

Traian T. Coşovei - Animal planet


Am vise afaceriste, care se gândesc numai la tine.

- De când visele se gândesc, mai, baiatule?
- De când esti îmbracata ca o avalansa,
care îsi asteapta schiorii.

Uite, lumina diminetii de iarna e generoasa cu toti!
De ce nu mai ningi, de ce nu mai faci fosnet
din oameni de zapada?
Dragostea mea, totusi, de ce nu ningi? Plânge-mi o zapada,
un vis prea târziu.

Am înteles, îti lipsesc câinii St. Bernard,
cu butoiasele lor de rom,
cârciumile pustii, oamenii buni, oamenii rai si soferii...
si minciunile, care ne tineau loc de acoperis,
si copiii nascuti în umbra perdelei.

Iubito, de ce sa trezesti din somn un crocodil,
când poti sa ti-l faci poseta pe viata?! 


Traian T.Coşovei - Omul care asteapta la ceas


Ia, gura, stinge tigarea, mucles, jos clanta!
Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.
Se cam întunecase romanta
Si din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig si de fier.
Îmi vedeam de viata mea prin ochii lui don’ plotonier
Se cam alesese praful de pusca din copilaria mea cu pietre
bâlbâiam numai sarumâna si sarumâini.

Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente
dadeam din coate sa ajung din urma celuloza cu evenimente–
perle date la porci…

Mama, mama, din ce fire ma împletesti sau ma torci
lânga ceas, la subsuoara cu ziarul de mâine, cu pantofii de lac?
La satelit, prin punga de aurolac
paream infinit: un grajdar si birjam
niste cai de caruta, ma zvârcoleam între om si maimuta fara sa am habar.
Eram o viata data la zar
tricotata din cele mai mici amanunte de zdrente…

La ceasul oprit asteptam –
purtam pe umar parpalacul tocit al unei absente. 

Cezar Ivănescu - Doina


! azi mi-s iară bólnav, azi mi-s iar bolnáv
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste mîna-mi care nu mai scrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste mîna-mi care nu mai scrie !


! trup al meu tu numa suferinţă-mi dai
aura mea vînătă mã-ncercuri,
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte mînuri verguri,
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte mînuri verguri !


! jumătate bunu-s, jumătate nu-s
bune-s inima şi mîna stîngă,
cînd te-am dus pe braţe, cînd de tot m-am dus
lăsînd singur trupul tău să plîngă,
cînd te-am dus pe braţe, cînd de tot m-am dus
lăsînd singur trupul tău să plîngă !


! jumătate bunu-s, jumătate nu-s
bune-s inima şi mîna stîngă,
mă rog de-a mea Steauă, Steaua-n ceriuri, sus,
o să plîngă şi o să se stîngă,
mă rog de-a mea Steauă, Steaua-n ceriuri, sus,
o să plîngă şi o să se stîngă !


! azi mi-s iară bólnav, azi mi-s iar bolnáv
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste dreaptă mîna mea, Marie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste dreaptă mîna mea, Marie !


! trup al meu tu numa suferinţă-mi dai,
chip al meu de moarte te înneguri
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte, mînuri verguri,
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte mînuri verguri !


Nichita Stănescu - Ultima Poezie - două zile înainte de a muri


Artistul plastic Ion Bobeică, fost pictor scenograf la Teatrul de Stat Reşiţa, cu prilejul deschiderii unei expoziţii de pictură, a povestit prietenilor despre o întâlnire pe care a avut-o cu Nichita Stănescu, când se întorcea de la un spectacol susţinut de teatrul reşiţean la Craiova. Mi-am reamintit de acea întâmplare şi, astăzi, l-am rugat pe Ion Bobeică să mi-o povestească din nou, având grijă să înregistrez convorbirea. Pictorul Bobeică, dovedind o memorie excelentă, mi-a povestit că spectacolul susţinut la Craiova a fost „Dezertorul”, de Mihail Davidoglu, şi a avut loc în data de 8 decembrie 1983. A doua zi după spectacol, în data de 9 decembrie, trupa de teatru reşiţeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta Bucureşti-Timişoara, pentru a se întoarce la Reşiţa. Bobeică îşi aminteşte că era în compartiment cu actorii Cita Cristea, Ovidiu Cristea şi Zeno Balint şi cu secretarul literar al teatrului, Petru Călin. La un moment-dat, cei care au fost pe la vagonul-restaurant s-au întors cu ştirea că acolo se află poetul Nichita Stănescu. Fiecare a vrut să-l vadă pe Nichita, aşa că actorii s-au perindat pe rând, singuri sau în grup, prin vagonul-restaurant.
Ion BobeicăBobeică îşi aminteşte: „Eu am mers în vagonul-restaurant împreună cu Ovidiu Cristea. Nu era lume multă, iar Nichita era la masă împreună cu o femeie, o fată foarte frumoasă. Eu ştiam cine este acea fată, dar atunci am văzut-o pentru prima dată. Era frumoasa Dora! Era blonda care îl însoţea pe Nichita peste tot, îl îngrijea şi, din câte ştiam, îl oprea să bea alcool în cantitate mare, mai ales că Nichita avea şi ciroză. Nichita era cu ochii închişi, cu umflături mari sub ochi şi foarte livid, practic alb-alb la faţă. Pe masă avea un pahar de votcă. Am stat la altă masă, ne-am sucit, ne-am învârtit, însă, la un moment-dat, Ovidiu Cristea s-a ridicat, s-a dus la Nichita, s-a aşezat la masa lui şi i-a spus: „Maestre, mă scuzaţi că iau loc la masa dumneavoastră, eu sunt actorul Ovidiu Cristea”. În momentul în care Ovidiu a pronunţat cuvântul „actorul”, Nichita a ridicat capul, a deschis ochii mari, ca o cucuvea, i-a luat mâna lui Ovidiu şi a vrut să i-o sărute, însă Ovidiu şi-a cam tras-o. Atunci, Nichita i-a zis aşa: „Sunteţi ultimii amfitrioni ai culturii româneşti!”. Pe urmă, iarăşi a închis ochii şi a lăsat capul în jos. În timpul acesta, de la o masă vecină, a venit un tânăr, frumos, cu nişte ochi negri-negri, şi i-a cerut lui Nichita un autograf pe o bucată de hârtie. Nichita a ridicat iarăşi capul şi l-a privit intens pe acest băiat. A avut loc acest dialog:

Nichita – Cum te cheamă?
Băiatul – Vasile.
Nichita – Ai un creion?
Băiatul – Da.
Nichita – Stai jos şi scrie.

Nichita i-a dictat băiatului cu ochii negri următoarele versuri:

„Vasile, Vasile,
se scurge viaţa din mine către tine,
ai doi ochi frumoşi ca două pupile,
Vasile, Vasile”
.

Băiatul a scris şi Nichita i-a semnat versurile. Atunci, eu am stat şi m-am gândit, măi, lasă dracu’, dacă şi asta e poezie! Şi am plecat contrariat şi comentam negativ treaba asta cu colegii. Pe urmă, după două-trei zile, am aflat că Nichita a murit (Nichita Stănescu a murit în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la Spitalul Fundeni din Bucureşti – n.r.). În momentul acela, mi-am adus aminte de versurile care m-au şocat şi m-am gândit că Nichita şi-a simţit moartea. Şi am înţeles altfel poezia. Pentru că se spune că un om când simte că moare, îşi dă energia altui om, unui copil, unei păsări... Şi el, când a văzut băiatul acela, a spus un lucru pe care l-a simţit şi a scris ultima sa poezie”.

Emil Brumaru - Bocet de adult


Doamne, de-aș putea uita
Că-mi stă moartea undeva,
Pe o treaptă, lâng-o ușă
Mov, c-o clanță cu mânușă,
Și-mi surâde și m-așteaptă
Cu jobenu-n mâna dreaptă
Și-un crin rău în mâna stângă,
Crin ce nu știe să plângă,
Ci doar să miroasă tare…
Și lacom a depărtare…

Cezar Ivănescu recitând poemul Miri Înstelaţi


Cezar Ivănescu - Turn


! faţa mea supusă la cîte n-a fost, peste zi,
ca untdelemnul au curs pe ea
vorbe, rîsete şi plînsete. noapte, te invoc !
vin acasă şi cînd toţi adorm
mă trezesc în faţa mesei şi-a hîrtiei albe :
blîndă hîrtie, tu-mi eşti ca o mască
pe care o scot de pe faţă
şi pe spatele căreia îmi scriu viaţa,
curată mască, tu nu spui nimic,
degeaba faţa galbenă de încordare !
zic o vorbă : între perfecţiunea vieţii
şi a morţii un vierme cît un cal sălta,
între perfecţiunea vieţii şi a morţii
un vierme cît un cal mişca, şi-apoi tac...
acest cîntec nu e altceva decît
o întrunire de voci care mă apasă !

I.L.Caragiale - Copilului – lui Amor sau Eros - Odă


Umbli hoinărind prin lume
ca un orb, la ochi legat,
Şi de câtă vreme-acuma
pe la mine n-ai mai dat !
Prăpădeşti tu de pomană
preţioasele-ţi săgeţi,
Să te-alegi cu hulă numa
de l-atâţi ingraţi poeţi ...
Te-am vorbit eu rău vreodată ?
vinovat cu ce ţi-am fost?
De mă horopseşti uitării,
tu, copil frumos şi prost ?
A ! de-ai ştii cum mângâi încă
urmele unde-ai rănit !
Cu ce dor mi-aduc aminte
cât atunci am pătimit !
Vino, crudule, cu pieptul
gata dezvelit te-aştept ;
Nu cu una, dă cu două!
săgetează drept în piept !
Şi pe maică-ta zeiţă,
jur că n-am să te hulesc :
Mai omoară-mă odată,
să mai simt că iar trăiesc !

Ion Minulescu - Cântec de drum


Când am pornit, ştiam doar că-i departe
Şi-i tare greu de-ajuns unde voiam;
Dar unde-i acel unde nu ştiam
Căci nu-l găsisem încă-n nici o carte.

Pe drumuri lungi şi vechi, bătătorite
De-atâţia mulţi porniţi'naintea mea,
Am colindat călăuzit de-o stea –
Icoana unei lumi întrezărite,

Dar într-o zi o fată – bat-o focul –
Mi-a-ntors din cale pasul obosit...
- Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit
Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?...

Carmen Sylva - Sonet


Precum lumina unui singur soare
Prin lumea 'ntreagă-şi răspândeşte focul,
Chemând la viaţă nouă pe tot locul
Puterea cea'n etern renăscătoare,

Se luptă 'n veci prin nori să se strecoare
Şi' n văi şi munţi şi 'n codrii vezi tu jocul
Lucorii ei ce-aduce iar norocul
Bogatei toamne-a-tot-dăruitoare:

Un suflet mare tot aşa învie
Cu sfântu-i foc ce 'n juru-i răspândeşte
Pe cei ce stau pierduţi în letargie,

Nu vrea să facă robi şi nu orbeşte,
Că el e creator nici el nu ştie,
Dar singur Domn el totul stăpâneşte.

Marin Sorescu - MUNTELE


Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.
Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!


Marin Sorescu - ISCĂLITURA


Vedea cu o lampă aşezată pe pervazul casei pustii,
Casa în care locuise.
Pipăia cu ajutorul vântului,
Care atingea uşor
Toate lucrurile pe care pusese el mâna.
Auzea cu greul pământului
(Acum nu-i mai era greu)
Inima îi bătea într-o pasăre
Pe cer.

Sunt destul de vast!
A exclamat mulţumit

Şi glasul său a făcut cercuri pe ape,
Ca o iscălitură indescifrabilă.

Traian T. Coşovei - CÎNTEC DE LEAGĂN


Să nu plîngi — o lacrimă e mai scumpă decît
un pod de cale ferată — să nu plîngi
(te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare
ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică).
La marginea cîmpului,
mereu la marginea unui cîmp
sub cerul traversat de petarde şi paraşute luminoase,
asculţi paza contra incendiilor pusă pe note
ori producţia de şuruburi în metru alexandrin
— mari elegii pentru rîşnitul cafelei de dimineaţă —
Să nu plîngi —
sînt alţii antrenaţi pentru aceasta,
ori să viseze cîmpuri cosite cu ochii pierduţi
în vitrinele cu peşte oceanic.
Să nu plîngi — iată
odăile deschid acum tot felul de uşi
pentru stările de spirit ale umbrelor —

să nu plîngi —
Mîine vom fi în altă gară
sub altă ploaie liberi şi uşori dintotdeauna
printre baloanele cu hidrogen ale marilor sărbători
ca nişte lacrimi de copil pe cerul albastru.

Traian T. Coşovei - Stare de spirit


Trec secundele cu felinare de ceata
(in numele lor voi trai, voi trai)
cu capul infipt in norii de gheata
ai anului doua mii.
Pe strada vor creste imbatrinind pe asfalt
oameni de fier, cruciade de copii
purtati incet, cu capetele retezate
de muzicantii anului doua mii...

Ah, intimplarile lui nicaieri si niciodata
amintiri albastre si rosii vor fi
sapate-ntr-o coala inalta de piatra
pentru zeii anului doua mii.
Tineretea mea va arde cu flacara albastra
in orasul parasit de stafii –
unde ne surideau cazind de la ferestre
manechinele anului doua mii.

Intr-o casa cu peretii de sticla
tu ma-ntrebai: ce va fi,
ce va fi?...
Bufonul ridea pictind pe latratul ciinelui
tristetea anului doua mii.

Nichita Stănescu - Linişte


“Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit!”

Un nu ştiu ce în seara aceea era,
plopii îmi păreau piroane în palme de Iisus
şi se făcea că în tăcere piatra ne cânta
un tril de sus, de foarte sus.

Stam blând şi fără de gândire,
doi ochi n-aveam, ci două inime aveam
şi trupuri multe-n nesfârşire,
ah, traversându-le le şi pierdeam.

Căzu pe mine un cuvânt
mai greu decât o cruce,
v-am zis de mult: nu am mormânt,
nici unde să-l pot duce.

Stau blând şi fără de visare
şi vast şi mult sărat,
cum orizontul peste mare
este coroană de-mpărat.

Nichita Stanescu - Frig


Stele, constelaţii, universuri,
cămăşi ale singurătăţii unui Zeu;
munte, deal, câmpie, mare,
sărăcăcioase cămăşi ale cuvântului,
şi tu cuvântule, blestematule,
cămaşă a frigului.

Nichita Stănescu - Durerea ca formă a erorii


I

Durerea poate fi întruchiparea vitală a erorii.
Ea stă la rădăcina cunoaşterii şi a revelaţiei: naşterea.
Organele noastre de simţ sunt balanţe delicate ale durerii. Culorile, albastrul de pildă, roşul de pildă, sunt stinse şi suave dureri ale vederii.
Nu receptăm realul prin simţuri, ci durerea lui. În acest sens, bunul simţ este obişnuinţa şi practica durerilor convenţionale. El poate fi considerat ca o reacţie melodică a organelor, iar nu ca o posesiune de informaţii reale.
Durerile suave pot părea adevăruri obiective, dar ele nu sunt decât împliniri nespectaculare ale erorii. În existenţă, epica este organul colectiv al durerii. Îndepărtare de legi, ea constituie un real al obişnuirii su neobişnuirii cu realul, iar nu un real al realului.

II

În cazul durerii fizice ne apare mai distinctă interdependenţa dintre eroare şi durere. Un os rupt, adică un os în afara legilor de os, adică în eroare, provoacă restului organismului din care se compune durere pâna la urlet.
Legea este cea care resimte eroarea. Am putea afirma că legea este ce care resimte durerea, legea în diferitele ei încorporări.
Durerea abstractă, mai puţin sesizabilă, se manifestă prin angoasă, prin nelinişte calmă.
Epica poate fi carecterizată prin nelinişte calmă, iar în corespondenţă literară, eposul şi culminaţia sa, mitul, prin actul întâmplării, considerând întâmplarea o îndepărtare de lege, adică o eroare, se întruchipează vital prin durere.
Subiectul eposului este eroarea.

III

Înţelegând durerea ca pe o formă a erorii; eroarea ca pe o îndepărtare de lege; legea ca pe un fiind al lui este; simţim durerea ca pe o îndepărtare de este; ca pe o îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, în murind.
Ne representăm durerea ca pe un orice alt număr în afara lui unu.


("Fiziologia poeziei" III. Contemplarea lumii din afara ei)

Nichita Stanescu - Dulciferarea legii


Eu nu te văd, ci te imaginez într-una
şi nu te aud, ci te murmur, te cânt
Te-mpodobesc pe tine stăpână, stăpâna
vieţii mele şi vieţii lui "Sunt".

În teritoriul ochiului meu violent,
îţi ridic palat albastru de cuvinte,
însumi prin însumi, - curent
electrocutat nu se mai simte.

Las această clădire de vid
locuită de fantome de flori,
oglindită-n al vorbirii lichid
şi în fiori...

Ion Minulescu - Într-un Bazar Sentimental (fragment)


Toate sunt ca şi-altădată...
O, bazar sentimental!...
Toate sunt ca la plecarea mea - dantelă şi cristal...

Şi cu toate-acestea, câte tocuri nu-şi lăsară forma
Pe covoarele-ţi bogate de Buhara?
Şi-n enorma
Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară
Să-ţi transcrie madrigaluri

Pe obrajii tăi de ceară?...
Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia
Mută-a lacrimilor?

Câte nu pieriră-n veşnicia
Inutilului?
Căci noaptea cea dintâi fu cea din urmă,
Iar dorinţa ta... nimicul - şi nimicul nu se curmă!...

Octavian Paler - Noaptea Sfântului Bartolomeu


În noaptea asta se întâmplă ceva,
păsările nu se mai pot stăpâni
şi spun rugăciuni
în timp ce vântul ascunde cuţite străvezii prin copaci
şi stelele au insomnii, palide toate de frică,
se întâmplă ceva,
e noaptea Sfântului Bartolomeu
şi aştept să năvălească vântul în casă,
să mă omoare din pricina melancoliilor mele.

Cezar Ivănescu - Sutra XXIV (Tao)


Clarei

! acestea – versuri – ţi le închin ţie
scrise la anii tăi de-acum
cînd eram ca Îngerul
şi Moartea mă atingea
ca o de sine-a trupului lumină:
grijeşte-te mai mult de Trup
că singur el îţi ţine Sufletul
(şi piere în veci fără urmă!)
iar zeitatea îl priveşte
cu miile-i de ochi vineţi:
e plin de plîns cum numai o Fiinţă
de bunătatea toată este plină!


(postum)

Cezar Ivănescu - Către discipoli (IV)


Pentru Gabriela şi Gelu


! i-am iubit pe cei ce m-au urît,
vecinic prigonit n-am omorît,
vecinic fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc !

! Suflet de cînd Lumea s-a-nceput,
Suflete cît Lumea şi mai mult,
Suflet fără ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc !

Suflet care toate cele poţi,
Lumea-ntreagă din ţîţîni s-o scoţi
pînă şi pe Domnul poţi să-l schimbi,
de ce-n Trupul meu bolnav te plimbi?
Suflete, ţi-i drag de trupul meu,
nu l-ai vinde nici pe Dumnezeu,
îndurare-te-ai chiar şi de el, –
trupul meu ca pulberea la fel
dar urnind doar el, firav, din loc
Roata Legii, un vîrtej de Foc,
Suflet fără Ţară, fără grai,
Sufletul meu Vecinic mă plîngeai:
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc !

! azi cînd ştiu că sînteţi mai presus
decît Platon, Buddha sau Iisus,
oricare din Voi, discipol blînd,
galaxii cu sufletul mişcînd,
oprind Soarele pe cer şi-apoi
liberîndu-l oricare din voi,
voi înlănţuind ca într-un ştreang
şi Apocalipsă şi Big Bang,
voi şi voi rămînere-aţi mereu
pururea mirarea-n Dumnezeu,

azi vă rogu spun cu plînsruga–,
parcă n-aş mai vie- şi n-aş mai vrea,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc,
eu n-aş vrea, n-aş vrea să mai trăiesc,
frică mi-i că doar te chinuiesc !

Cezar Ivănescu - La Baaad


! mă trezesc adesea visînd
următoarea scenă: Baaadul
e asediat de intruşi : într-o
clădire sînt ultimul apărător
care mai rezistă atacatorilor :
într-un hol imens cu pardoseala
neagră gudronată
ca a unui platou de filmare,
înaintez cu o armă
automată în braţe : cîţiva
intruşi trag în mine în
plin ; sînt ciuruit,
cu ultimele puteri înaintez
însă şi scuip pe faţa primului
intrus îndreptat spre mine
cu ultimul efort al
plămînilor un val de sînge
care-i acoperă toată faţă :
nu m-am întrebat niciodată
dacă este posibil ca un ins
ciuruit să mai poată scuipa
un val imens de sînge în
faţa cuiva dar imaginea
în sine mi-a plăcut, s-a
implantat în mazochismul meu
de zile mari, şi-mi
revine cu forţa
reiterată a unui onanism
juvenil... fireşte
aceasta este doar imaginea
centrală, pentru că visul
în sine are variaţiuni infinite,
scena aceasta fiind
cînd punctul unui fatal
deznodămînt, cînd începutul
unui calvar care
se continuă cu... !

Cezar Ivănescu - Agamemnon (Zile)


! mi-au orbit ochii
din această tristeţe a zilei –
voi numiţi
un drept magnificenţa
de-a ne fi stăpîni?
eu o numesc această sare a mării
cu care-mi lustruiesc inima
această frunză de cornalină
care-ţi va străpunge somnul
cum cornul lunii: blum: thalatta !


! eu o numesc această abhoraţie
a bucuriilor maniabile
care ne vor lapida cu blîndeţe
şi în sfîrşit o numesc acest miros
al meu nesuferit de cîine mergînd
(ca de un lanţ legat) în jurul
acestei morţi a dulcelui
domn al Mirmidonilor !


! stăpîne: dacă nu eşti latru Moartea
cu organul acesta protofizic
justiţie: în balanţa de aur a sîngelui
ecluzele apelor generale !

Cezar Ivănescu - Agamemnon (Zile)


! şi vă adaug toată vlaga
şi totuşi sînteţi zile rele
ale fiinţei zile bolnave
zile fatidice
redempţiune şi căinţă
inanimat surîde slava
surîs (albastră epidermă)
al zeului golit de suflet
orice credinţă se împarte
celeritate şi cedare
(destramă înţelesul cărnii)
cohorte stranii de termite
acestui idol mort al Zilei
acestui cîine care latră
îi vindem ochii bani de aur
rămînem fără de speranţa
unui dezastru – unei morţi –
célla Neantului acela
(cel care cumpără şi vinde
cel care moare şi trăieşte)
celeritate şi cedare:
şi-atunci simţim în felul nostru
că sîntem de prisos
că sîntem numai noi
sîntem de prisos!

Cezar Ivănescu - Jeu d’Amour (Madrigal)


! tu eşti, tu cea mai frumoasă, ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moartea tu,
tu eşti, tu cea mai frumoasă,
ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moarte tu ?


! tu, Prinţesa mea Copilă, eu sînt Prinţul tău Copil,
du-mă-n Ţara cea cu Milă
cum duci Maiul în April,
tu, Prinţesa mea Copilă,
eu sînt Prinţul tău Copil,
du-mă-n Ţara cea cu Milă
cum duci Maiul în April !


! binecuvînteze Domnul şi Aprilie şi Mai
şi să-ţi privegheze somnul
Îngerul pe care-l ai,
binecuvînteze Domnul
şi Aprilie şi Mai
şi să-ţi privegheze somnul
Îngerul pe care-l ai !

! binecuvînteze Domnul
şi mai mult, cu mai mult har,
pe acei născuţi subt Pomnul
vieţii-n luna lui Gustar,
binecuvînteze Domnul
şi mai mult, cu mai mult har,
pe acei născuţi subt Pomnul
vieţii-n luna lui Gustar !


! tu eşti tu cea mai frumoasă, ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă
ori mă duci spre Moarte tu,
tu eşti, tu cea mai frumoasă,
ia-mă, ia-mă şi mă du,
tu mă duci mereu acasă

Cezar Ivănescu - Jeu d’Amour (Romeo şi Julieta)

 
! atîta doar, m-au fermecat
buzele tale, pelerine,
şi-n somnul Morţii m-au culcat
cu tine-alăturea de mine,
şi-n somnul Morţii m-au culcat
cu tine-alăturea de mine!

! mult ochii mei au lăcrimat,
trupul linţoliu de suspine,
în Casa Morţii încuiat
cu tine-alăturea de mine,
în Casa Morţii încuiat
cu tine-alăturea de mine!

! cu ziduri ne-au înconjurat,
cu groază, ură şi cu line
vestminte line, in curat,
pe tine, suflet, şi pe mine,
vestminte line, in curat,
pe tine, suflet, şi pe mine!

! să te trezeşti nevinovat
cu sîngele-ţi curgînd în vine
funebru fluviu! Morţii dat
cu tine-alăturea de mine,
funebru fluviu! Morţii dat
cu tine-alăturea de mine!

! să te trezeşti împresurat
de toată Moartea care vine,
în somnul Morţii ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine,
în somnul Morţii ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine!

! atîta doar au învăţat
buzele tale sibiline:
ne-au omorît şi ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine,
ne-au omorît şi ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine!

!atîta doar ne-au învăţat,
atîta ştiu morminţii bine,
ne-au omorît şi ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine,
ne-au omorît şi ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine!

! neînceput s-a încheiat
totul şi totul nu ştim cine
l-a preursit şi ne-a lăsat
cu tine-alăturea de mine, l-a preursit şi ne-a lăsat

cu tine-alăturea de mine!

! cine aici ne-a îndrumat
făpturile-ne angeline?
ne-au omorît şi ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine,
ne-au omorît şi ne-au culcat
cu tine-alăturea de mine!

! singur doar crinul înălţat
la gura Morţii încă ţine
farmecul ce ne-a fermecat
pe mine, suflet, şi pe tine,
farmecul ce ne-a fermecat
pe mine, suflet, şi pe tine!

! singur doar crinul înălţat
petalele-şi închide-n sine
cu-un farmec ce ne-a fermecat
cu tine-alăturea de mine,
cu-un farmec ce ne-a fermecat
cu tine-alăturea de mine!

! poate că sufletu-ţi plecat
cu-al meu n-o să se învecine
nicicînd de-acum: ţi-am sărutat
buzele tale pelerine,
nicicînd de-acum: ţi-am sărutat
buzele tale pelerine!

! fie deci binecuvîntat
sicriul Morţii ce ne ţine
căci pentru-o clipă te-am aflat,
aievea, suflete, pe tine,
căci pentru-o clipă te-am aflat
aievea, suflete, pe tine!

! în suferinţa cărnii-am stat
ca Moartea să mă învenine,
să-mi aflu sufletul, aflat
plin de parfum cum crinul plin e,
să-mi aflu sufletul, aflat plin de parfum cum crinul plin e!

Cezar Ivănescu - JEU D’AMOUR (Fecioarei Fericitoarei Sora Soarelui)

 
! cei care se iubesc n-au voie să se vadă,
să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul,
cei care se iubesc n-au voie să mai creadă
că-n veci vor sta din nou alăturea-ndestul,
cei care se iubesc n-au voie să se vadă,
să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul !

! cei care se iubesc n-au voie să se-ncreadă
nici unul altuia, un suflet incredul
ca umbra altui chip în umbră-o să le şadă

să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul,
cei care se iubesc n-au voie să se vadă,
să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul !

! cei care se iubesc n-au voie să se vadă,
să-şi uite Chipul lor, să-şi uite Sufletul !

Cezar Ivănescu - JEU D’AMOUR (In somno) (Glossă)

 
! dormeam subt Pomul Vieţii, rainic Pomn,
când s-a-ndurat în mine Sfântul Domn
şi trupul de genune mi-a deschis
rănindu-mă adânc în somn şi-n vis

şi te-am pierdut, femeia mea, de cum
cu ochiul meu de rană te văzum,
streină sfântă precât Sfântul Domn
de-acum, de-acum numai în vis şi-n somn,

izvorâtoarea mea de crunt haviz,
de-acum, de-acum numai în somn şi-n vis,
streină sfântă precât Sfântul Domn,
de-acum, de-acum numai în vis şi-n somn !

Cezar Ivănescu - ROSARIUM (Agápe)


! şi-Aceea seamănă cu tine
dar tu în veci n-ai s-o atingi,
şi-Aceea seamănă cu tine
când mă primeşti adânc în tine
când uiţi de tine şi de mine
mă-aprinzi, mă mistui şi mă stingi !

! şi-Aceea seamănă cu tine
şi hierodulele din jur,
şi-Aceea seamănă cu tine
când în lingoare după tine
tânjesc şi nu mai sunt în mine
decât fără de glas murmur !

! şi-Aceea seamănă cu tine
dar ţie n-am să ţi-o arăt,
şi-Aceea seamănă cu tine
un vas de aur ca şi tine
în unda vremii-mpins de mine
plutind prin vreme îndărăt !

! şi-Aceea seamănă cu tine
dar vouă n-am să v-o arăt,
şi-Aceea semănă cu tine
când eu mă uit mirat la tine
cu cel de-al treilea ochi şi-n mine
ca pe un lotus roş te văd !

! şi-Aceea seamănă cu tine
şi-n ea genunchele-mi îndoi,
şi-Aceea seamănă cu tine
când sufletul din nou în tine
ţi-l regăseşti Strein ca mine
din morţi venind ca din lumine
dintâi lumina Stelei Noi !

! şi-Aceea seamănă cu tine,
ea vecinic stă în faţa mea,
şi-Aceea seamănă cu tine
Soţie Sfântă ca şi tine
tinzându-şi sufletul spre mine
precum harfistele divine
şi simt şi tot ce simte ea !

! şi-Aceea seamănă cu tine,
îmi spală trupul de otra–,
şi-Aceea seamănă cu tine
un lacrimarium ca şi tine
care doar curăţie ţine
şi strânge-avere de la mine
doar din necurăţia mea !

! şi-Aceea seamănă cu tine
şi tu te-nchini şi tu la ea
şi-Aceea seamănă cu tine
când mă scoţi cald şi bun din tine
şi mă laşi singur, eu cu mine,
mă laşi pe drum şi-mi tocmeşti bine
drumul meu drept pe Golgota !

! şi-Aceea seamănă cu tine
şi tu te-nchini şi tu la ea
şi-Aceea seamănă cu tine
care mă plângi şi de pe tine
straiul ţi-l rupi şi mă-ngiulgi bine
şi numa-n milă pentru mine
ţi-i trupul învăscut şi-n tine
bea mila toată dragostea !

! şi-Aceea seamănă cu tine
şi tu te-nchini şi tu la ea,
şi-Aceea seamănă cu tine
şi-Aceea seamănă cu tine
şi-Aceea seamănă cu tine
şi tu cu ea vei semăna !

Cezar Ivănescu - Gladiator


! îmi pot schimba vestmintele
tonsura părului şi armele
pot chiar părea un ins ca orişicare
mă ajută enorm şi faţa mea,
comună, poate fi a oricui,
nici distincţie aristocratică
şi nici sigiliul acuzat al rasei :
un amestec : un pumn
nevolnic de ţărînă,
îmi pot schimba şi stilul de luptă
dar nu pot în nici un fel să-mi schimb Destinul :
să nu mă mint pe mine însumi
trăim vremuri fără ambiguităţi, la Roma,
(doar în privinţa asta) :
fac parte dintre-acei ce-s însemnaţi
să moară , să-şi dea duhul,
moartea mea e programul meu zilnic,
împărţită pe ore, o măsur şi-o privesc în faţă...
de n-ar veni imprevizibilă
cum e memoria anilor mei de tinereţe
cînd plînsul în ungherul încăperii
ca o celulă mă doboară...
unii, veniţi din Orient
(aceştia ştiu să facă tot ce-i fatal
comerţ al minţii şi-o anume senzualitate)
îmi sugerează să mă detaşez
acesta-i jocul care-l joacă şi Divinul,
iluminarea cugetului care vede totul
şi bunătatea inimii care acceptă :
accept şi eu : cu mine însumi plin de cruzime !


Cezar Ivănescu - Sala de gimnastică (pretext muzical)


lui Virgil Mazilescu
 

Sala de gimnastică ne-așteaptă
Vom păși pe vîrfuri doar
Nimeni nu va ști că-n noaptea asta
Vom veni în sală iar –

Carnea albă-n noapte o să cînte
Mușchii-or să se-ntindă lin
Ca un cor de suflete ce-s gata
Să-și ia zborul lor deplin

Marmura tăcută o să sune
Țeasta cînd ne-o vom izbi –
Nu te teme,-i noaptea-n care
Sînge nu se va ivi –

Ca pe-o oarbă-ncet te voi conduce
Inima-ți voi potrivi
Să se-nfigă-ncet în raza lunii –
Singur eu voi suferi

Ca pe-un orb de mînă mă vei duce
Nu te voi putea privi
Și va fi cu atît mai pură noaptea
Cu cît nu ne vom iubi –

Sala de gimnastică ne-așteaptă
Trupul cere zi de zi
Mai frumos să facem trupul vieții
Și ușor ca-n prima zi –

în Rod III, Ed. CR, 1975

Nichita Stănescu - Arta poetică


Dacă s-ar descuraja poetul
ar cădea frunzele din copaci,-
şi ramurile lor ar rămâne
ca nişte spânzurători.
Dacă s-ar descuraja poetul,
femeile gravide
n-ar mai naşte,
n-ar mai naşte niciodată.
Dar, din graţie şi din grijă,
moare întotdeauna, întotdeauna,
înainte de a se descuraja.

Nichita Stanescu - Ars poetica


Acum, în fine, când mai sunt spre nu mai sunt,
abia acum am dreptul să vă mint
şi să vă spun despre cuvânt că e cuvânt
şi ce presimt chiar simt.
Abia acum o să mă credeţi
când sunt înspre nu sunt
că viaţa mea a fost mormânt
iar moartea mea o tinereţe.
Abia acum o să mă credeţi
în fine când am reuşit să mint.

Lucian Blaga - A şaptea elegie - Opţiunea la real


Traiesc in numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben si
ma las pierit de toamna.
In numele pietrelor traiesc si ma las
cubic batut in drumuri,
cutreierate de repezi masini.
Traiesc in numele merelor si am
sase simburi scuipati printre dintii
tinerei fete dusa cu gindul tot
dupa lenese dansuri de ebonita.
In numele caramizilor traiesc,
cu bratari de mortar intepenite
la fiecare mina, in timp ce imbratisez
un posibil galbenus al existentelor.
Niciodata n-am sa fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginatia
celorlalte forme concrete.

Si nici n-am vreme din pricina asta
sa ma gindesc
la propria mea viata.
Iata-ma. Traiesc in numele cailor.
Nechez. Sar peste copaci retezati.
Traiesc in numele pasarilor,
dar mai ales in numele zborului.
Cred ca am aripi, dar ele
nu se vad. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se afla
de ceea ce va fi.

Intind o mina, care-n loc de degete
are cinci miini,
care-n loc de degete
au cinci miini, care
in loc de degete
au cinci miini.

Totul pentru a imbratisa,
amanuntit, totul,
pentru a pipai nenascutele privelisti
si a le zgiria
pina la singe
cu o prezenta.

Lucian Blaga - Anno domini


Intrat-a noaptea-n burg, fara de vama.
Si-i dat sa ninga iar sub ore sure.
Tanjesc pe stresinile catedralei
medievale duhuri de padure.

Bataia ceasului starneste liliacul
din somnul lung, in care s-asezase.
Cenusa ingerilor arsi in ceruri
ne cade fulguind pe umeri si pe case.

Lucian Blaga - Cand clopotul bate


Cand clopotul bate
cu glasul
Preadreptului,
turnul ne-nvata:
Mergand in viata
purtati-va inima
la inaltimea
mandra a pieptului.

Lucian Blaga - Andante


Purtam inca in noi, fara izbanda, visuri, cu libertati imaginare ne-nganam.
Mai stau de paza ca in flacari, stau ca sabii severii plopi pe langa drumul ce-l umblam.
Sa evadam din cuviinta si din pravili — indeamna cateodat' din inima un glas, si din caverna sa, cu grai de-argint, un greier indeamna zi cu zi si ceas cu ceas.
Pe deal, intr-o podgorie stropita vanat, te-as duce uneori, sa ne lovim de soare.
Sa ne intampine o piersica pe creanga ca un pacat de aur, toamna, pe dogoare.
Se-ntampla, pentru ochii tai (ochi de padure), sa-nchipui uneori o vanatoare-vis. intr-un noian de frunze rosii, de odihna, gandesc sa-ti pun sub cap un iepure ucis.
Chemari de corn si goane pe la vaduri, din ceas de zori si pana-n ceasurile lunii, ne ispitesc mereu, spre vai, spre culmi, pe
unde asemenea sa devenim salbaticiuni.
Dar totdeauna, iar si iar, ca sabii plopii se-mpotrivesc.
Suntem invinsii fara lupte in dureroasa urbe, umbre printre umbre — de vanatori uitam, de soare si de fructe.

Alexandru Muşina - Tratat despre frică (fragment)


I-au furat numele şi numele a înviat.
I-au ascuns câinele şi câinele a început să existe, I-au povestit despre
Totoma şi
Ofir şi oraşele
S-au ridicat încet din mare.
Dar nimeni nu a ştiut, dar nimeni
Nu s-a oprit.
Dar nimeni
Nu a deschis fereastra şi nu a spus:
"Iată,
A înflorit un regat din spuma gândului tău."
Aşa s-a întâmplat.
Aşa am pierdut
Cele patruzeci de zile şi nopţi
Din pustie.
Căci zadarnic
E totul fără zâmbetul tău.




Alexandru Muşina - Zidul (fragment)


Se poate trăi fără dragoste.
Fără mâini, fără picioare, fără vedere
se poate trăi.
Cuib cald, din pământ, paie, bălegar:
Trupul meu.
Atârnat.
De streaşină.
De creier.
Atârnat de bolta înstelată.
Se poate
Cu simţurile arse de acizi, cu amintirile carbonizate.
Zidit. în zid.
Se poate.
Se poate să-ţi faci din propria viaţă
Un zid.
Din care mutra ta să rânjească
Răutăcioasă, nepăsătoare.
Din goana calului să spinteci
Copiii ca pe nişte bostani.
Să arzi cu flacăra părul femeii, femeia.
Oul cu ochi, moale şi visător.
Să devii mai tare ca zidul.
Să mori
Ca un câine, fără un sunet, închircit.
Triumfător.
Stârvul tău va hrăni păsările şi viermii.
Dar amintirea
Ca un zid va sta în vieţile oamenilor.
Un zid
De sticlă.
De frig.

Marin Sorescu - Sunt consultati talmacitori de vise


Betia funigeilor, doar ea,
Imi aminteste, vag, ca sunt in mai.
Privesc tacut inconstienta nea,
Pe care, iata, inca n-o cantai.

Desigur, este-o primavara grea.
Si cantecul s-a infundat pe nai.
Acestei clipe nu i-as spune, 'stai'!,
Desi ea zboara chiar cu viata mea.

Usile toate-mi sunt, fatis, inchise,
Mi-i versul vas, ce nu mai intra-n port.
Si tot mai comploteaza in culise!

Prietenii-mi viseaza carti nescrise,
Si ma viseaza alb ca varul, mort,
Sunt consultati talmacitori de vise.

Marin Sorescu - Raboj


nsemn c-un geamat si-un oftat
Un drum ce suie, sugubatul.
Si tot certandu-ma cu batul
Imi tin moralul ridicat.

De curcubeu de-ar fi chiar hatul,
N-as trage-atat de colorat
Un car cu spaime incarcat,
Ce taie traznetelor motul.

Tipand: Se-neaca geamandura!
Iar valul martor c-am vorbit,
Singur, pe tarmul pustiit.

E tipat cuminecatura,
Si vuietul mi-astupa gura.
In rest, eu cred ca-s fericit.

Marin Sorescu - Nici nu stiu


Nici nu stiu ce sa fac
Acum cu voi
Ganduri prea intim legate de mine.
Am vrut sa pun pe foc aceste versuri,
Ele ar aduce cu poezia
Daca n-ar fi atat de disperat adevarate.
Si daca la capatul funiei
Fiecarui vers
N-as fi eu,
Pe un camp nesfarsit de gheata,
Rebegit si disperat
Ducandu-ma pe copca.
Aceste toxine m-asasinau,
Daca nu ma eliberam de ele.

Sunt ingrozitor de trist
Ca v-am scris, versuri,
Si tot mai sper
Sa nu va citeasca nimeni.

Ion Stratan - Prietenii


„Sînt pentru mine aproape totul. Stau şi tremur ca o frunză cînd aştept să vină un prieten, mă întristez ca o mătrăgună cînd întîrzie, mă usuc şi cad ca o frunză după ramură cînd nu vin, mă îngălbenesc cînd îmi spun la telefon că au uitat să vină şi înfloresc atunci cînd îi văd.”









Fotografie: Prietenii.
„Sînt pentru mine aproape totul. Stau şi tremur ca o frunză cînd aştept să vină un prieten, mă întristez ca o mătrăgună cînd întîrzie, mă usuc şi cad ca o frunză după ramură cînd nu vin, mă îngălbenesc cînd îmi spun la telefon că au uitat să vină şi înfloresc atunci cînd îi văd.”

Ion Stratan


foto: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru 

 foto: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru

Ion Stratan - Dezacord


Nu m-am înţeles cu secundele
înţepând pântecul ceasului,
Nu m-am înţeles cu zăpezile
şi beţia popasului
Aicea stau, fără să plec
de arbori, de case, de stele
sunt tras la edec

Nichita Stanescu - Autoportret pe o frunza de toamna


E facut sa ma domine neintregul
zeita fara brate, zeul fara glezne.
Copacii fara trunchiuri, iarba fara verde,
slalom de alb prin verticale bezne.
Se catara paianjeni pe tacerea colturoasa
si inapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai
singur, cu timpul dus, contururi scurse.

E facut sa ma domine neintregul,
medalie batura doar pe-o parte zilele
care incep dupa-amiaza si sfirsesc
dupa-amiaza, fara sa continue mai departe.

Nichita Stanescu - Alunecare


Alunecare din idee-n lucruri, cadere din cuvinte-n
dinti un cer cu frunze care-l scuturi din
verde-n galben scos din minti si cite zone reci
se-ncheaga si de necontrolat cu vazul
mandibule de cai incep sa sparga in dinti, din
staule de vint, ovazul.
E tulburata glezna cu
bratara dansind pe timpla mea fierbinte
cazuta-ntr-un strafund de vara pe-o scara rupta de cuvinte.

Mihai Eminescu - Confesiune


Aciea este lumea… de-o sfaram ­ e sfarmata.
De sfaram pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana
Ce arde-n universul bolnav de viata vana.
Si marea tace-nceata; cântau strigoi; miscare;
O noapte condensata, în veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne ­
Povestea linistita a mortii cei eterne…
Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata,
Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?
V-am înselat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viata plecati sub anateme
Sa va urâti din leagan, sa v-omorâti în vain,
V-am semanat în spatiu pe voi samânta Cain,
Sa curat am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Si pentru voi anume creai al vietii iad.
Si sa va-nsele vecinic l-am îmbracat frumos
Cu nopti senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere si în pacat zâmbire.
Tot ce-aspirati în lume, toate-au acelasi fine.
În mantie de rege m-am îmbracat pe mine
Si de va-ntindeti mâna dup-a mea umbra-avara,
Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.
Coroana, aur, glorii, cântare si comori,
Istorie si nume, iubire si onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
Am zugravit în ochii-ti semanaturi de stele.
Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.
El va arata iadul, imperiul, Olimpul
Si cu mândrie poarta a veciniciei masca
Când mama lui e-o clipa, care când sta sa-l nasca
Îl si ucide. Totusi, în clipa suspendata,
Daca din noapte-eterna o fiinta se arata,
El vede cer si stele, oceanul, universul;

El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica si umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din carti el sta s-adune,
În petice de vreme catând întelepciune.
Ce înteles au ele… ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbra, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculti de mine. ­ Nu stii s-asculti. ­ Mi-e mila.
Nu este dat ca omul cel muritor, în sila
Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita,
Sa duca-n piept durerea ­ aceea ce menita
A fost ca sa o poarte o omenire toata,
Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmata
În mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.
Nefericite iata confesiunea mea.

Mihai Eminescu - Care-o Fi In Lume...


Care-o fi în lume si al meu amor?
Sufletul întreaba inima cu dor.

Va fi manastirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte si îngalbenite,

Va fi vitezia cu coif de arama
L-ale carei flamuri patria te cheama,

Ori va fi o dulce inima de înger
Sa mângâie blânda ale mele plângeri?

L-am catat în lume. Unde o sa fie
Îngerul cu râsul de-alba veselie?

Unde o sa-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul sau,

Caci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce si iubita, sânta si frumoasa,
Vergina curata, steaua radioasa,

Si sa ma iubeasca, s-o iubesc si eu,
Sa-i închin viata sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde si spune?
, , Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fata ei e-o masca ce-ascunde-un infern
Si inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însa-i de venin,
Ochiu-i te omoara, când e mai senin.

Si-apoi ce-i amorul? Visu-i si parere,
Haina stralucita pusa pe durere".

Dar daca e astfel, unde-i a mea zâna
Cu chipul de înger muiat în lumina?

N-a fost niciodata. De-a fost vrčodata,
Atunci în mormântul cel rece o cata.

De n-a fost ­ imagina-ti singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,

Pe care deodata cu sufletul tau
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Si care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul mortii fiinta-si pierdu.

Si cânta pe-ast înger de dulce amor
Si plânge-l cu jale si plânge-l cu dor;

Din sufletu-ti rece tu fa o gradina
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumina;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primbla adese cu gânduri uimite;

Alege-ti o cruce, alege-un mormânt
Si zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Si cânta la capu-i si cânta mereu:
Dormi dulce si dusa, tu, sufletul meu!

Mihai Eminescu - Zboar-al nopții negru flutur


Zboar-al nopții negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe când crengile se scutur
Pe cărări înțelenite.

Iară bolta cea senină
Printre ramuri, printre frunză,
Aruncând dungi de lumină
Cearcă tainic să pătrunză.

Prin a ramurilor mreajă,
Sună jalnic în urechi
Cântec dulce ca de vrajă,
De sub teiul nalt și vechi.

Iară sunetele sfinte
Mișcă jalnic al tău piept:
Nu mai cugeți înainte,
Nici nu cauți îndărăpt,

Ci asculți de păsărele
Ciripind în verde crâng,
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfătuindu-se ne plâng.

Mihai Eminescu - O stea in reci nemarginiri


O stea in reci namarginiri
Au rasarit departe
Si, tremurand, parca s-a stins
Parc-a apus de moarte.

Oricata vreme au trecut
De-atunci si pan-acum,
Oricat viata s-a facut
Pustie, fara drum,

Oricate zile-am risipit,
De n-au ramas pe sfert,
O inima care-a iubit
Mai spera in desert.

O inima care-a iubit
Deapururi are glas
Si daca toate au pierit,
Durerea i-au ramas.

Si cum nimic nu sta pe loc,
Ci merg precum au mers,
O umbra-a stinsului noroc
Ramane-n univers.


Mihai Eminescu - Viata Mea Fu Ziua


Viata mea fu ziua si ceru-mi un senin,
Speranta, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Pâna ce-ntr-al meu suflet deodat-ai aparut ­
O, îngere cazut!

Si doua stele negre lucira-n negru foc
Pe cerul vietei mele; ­ iar geniul-noroc
Ma lasa-n lume singur, dispare în abis
De nour si de vis.

O raza din privire-ti viata mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranta divina a fugit;
Norocul si-a stins steaua... De m-ai iubi macar ­
O, înger de amar!

Dar nu!... Din lumea-mi neagra tu zbori în calea ta;
Sub pasul tau pe-arena de aur vei calca
Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez,
Ci vecinic te visez.

Oda in metru antic - Mihail Eminescu


SI DACA.... de MIHAI EMINESCU, recita: VALERIA SECIU


Mihai Eminescu - Prin nopţi tăcute


Prin nopti tacute,
Prin lunce mute,
Prin vantul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Vad un obraz.

Lumea senina,
Luna cea plina,
Si marea lina
Icoana-i sunt;
Ochiu-mi o cata
In lumea lata.
Cu mintea beata
Eu plang si cânt.

Nina Cassian - Candori



« E la fel ca atunci. Ca la optsprezece.
Aceeasi apa, aceeasi lacomie de trandafir,
aceeasi aplecare a trupului
si spaima de sarut, si a te trezi din somn e-o fericire
si sambata si targul Mosilor,
toate acelasi. »

- Atunci, ce s-a schimbat ? intreaba domnul invatator.

« Nu stiu. N-am invatat lectia.
N-am invatat nici o lectie.
Am lipsit de la lectie.
N-am putut sa vin la scoala
pentru ca am fost sanatoasa. »

- Atunci, am sa te las repetenta, spune domnul invatator.

« Asa si trebuie. O sa mai incerc.
O sa ma straduiesc. Poate ca-mbatranesc
pan’ la semestrul urmator »

Nina Cassian - Forma Si Continut


Într-un recipient de lut,
am introdus un continut.
Dar continutul cel netot
n-a izbutit sa intre tot.
Ceva mai mult de jumatate
îi atârna înca la spate,
iar jumatatea de la cap
tipa si dânsa: „Nu încap!”
Atunci am convocat poetul
sa faca treaba cu încetul.
Poetul a intrat în vas,
dar continutul a ramas
afara ca si-acum un ceas.

Nina Cassian - Miracol


Si, înfrumusetat de dragoste,
ai început sa cânti... Alaturi stam,
privindu-ti buzele sunatoare.
Era un cântec înflorit si pur,
sonorizând lumina din pahare,
taind suave cercuri în vazduh
si argintându-mi rochia albastra.
Era un cântec foarte cunoscut,
dar nou nascut pe buza ta amara,
încât m-a turburat nespus de mult,

si-am plâns cu fruntea îngropata-n cântec.

Nina Cassian - Orgoliul iernii


Calcam împreuna pe maldare de prune
ca pe-un elastic si vânat pamânt.
Aerul mirosea a horinca si amaraciune.
Asteptam sa ma scoti din toamna, cât mai curând.

Nu trebuia sa astept, ci, neaparat,
cu puterile mele sa zgâriu rugina târzie,
si-atunci, pocalul iernii, din argint strecurat,
ca un trofeu, mi s-ar fi cuvenit numai mie.

Asa, împart cu tine gerul lucid,
si-acest triumf comun nu poate sa ma bucure.
Înca nadajduiam, în nesigurul toamnei fluid.

Iubirea a ramas închisa-n strugure.

Rodian Drăgoi - Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit


Tata a tăiat mieii şi-a obosit
Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afară
cuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m-audă
plouă sau mama se-ascunde în vreun nor şi plânge ?

Mihai Eminescu - Ondina (fantazie)


L-al orelor zilei sirag razator Se-nsir cele negre si mute Ce poarta in suflet mistere de-amor Palite, sublime, tacute Si noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge usoara, cu gandul, Pamantul. Pe-un cal care soarbe prin narile-i foc, Din ceata pustie si rece, Un june pe vanturi, cu capul in joc, Cu clipa gandirei se-ntrece Si calu-i turbat Zbura necurmat Manat ca de-a spaimelor zana Batrana. Pe aripi de munte si stanci de asfalt Castelul se nalta, se-ncrunta Si crestetu-i negru si crestetu-i nalt De nouri si ani se-ncarunta, Dar astazi e viu Si-n ton auriu Rasuna din umbra cea mare Cantare. In mii de lumine ferestrele ard, Prin care se vad trecatoare, Prin tactul cantarei sublime de bard, Cum danta la umbre usoare, Cum danta usor Dulci vise de-amor, Palatul parea in magie Aurie. Ca cerbul ce s-alta in crestet de stanci, Urmat de sageat-arzatoare, E calul ce sare prapastii adanci In zboru-i puternic si mare, Cu nara arzand, Cu coama pe vant, O data-nca pinten l-impunge Si-ajunge. Iar junele sare usor de pe el Sub manta-i purtand mandolina, Cu inima plina de-amoru-i fidel, Cu mintea de visure plina, De grile de fier Al meu cavalerS-avanta catand pe fereasta Si-adasta: Ca ganduri palide din ore dalbe Zboara dantandele fiinte albe, Par aromatele suflete line Duse de zefirii de prin gradine, In coruri nimfele canta la hore Si gem in lirele blande, sonore, Ascunse gandure de dor de duca Triste si palide ca o naluca, Apoi in citere ele-ncordara Si plin si limpede incet cantara Glas a trecutului ce insenina Mintea cea turbure de ganduri plina. Pe raul dorului, manat de vanture, Veni odat' Pe-un vas cu vaslele muiate-n canture, Lin-imparat. Venit-a regele sa calce vaile Catand o sor', Eroi se-ninima si plang femeile De-a lui amor. El fura muntilor ecouri tinere, Cantul la dor, Rapeste buzelor naivei Vinere Vorba d-amor. Pe munti in negura, pe stanci de cremene, El a catat O alba vergina, sa-i fie gemene Si te-a aflat. Tu esti cantarilor sorora gemene, Sufletul lor, Regele inimei trebui sa-ti semene Ca vis cu dor. In tine vede-se ca e in ceriure Un dumnezeu, Purtand simetria si-a ei misterure In gandul sau. Mana dar coardele unele-ntr-altele, Mana-le lin. Caci ca in sufletu-ti n-a gasit altele Regele Lin. Canta cu doliul, ce-l varsa belele Cand plang de-amor, Sa creada lumile, sa creada stelele Ca-i tactul lor. Cum zboara ingerii din stele-n stele, Barzii zbor, flutura printr-a lor bele; Din lungul horelor amestecate Barzii ridic a lor glasuri barbate. Arpele-n cantece par ca se sfarma Cand gem cu sufletul, cand zic de-alarma. Muzica sferelor: Serafi adoara Inima lumilor ce-o incongioara, Dictand in cantece de fericire Stelelor tactul lor sa le inspire. Si cum colorile ce se imbina Naste a soarelui alba lumina, Astfel prin vocile rasunatoare Curge-asta mistica, dulce cantare: Ondina, Cu ochi de dulce lumina, Cu bucle ce-nvaluie-n aur Tezaur! Idee, Pierduta-ntr-o palida fee Din planul Genezei, ce-alearga Nentreaga! Sa-nvii vii Si stanca de care rad timpii Si tot ce mai e-n nesimtire In fire? Vin' dara, Caci ochiu-ti e viata si para, Si sufletu-ti, blanda magie Ce-nvie. Sa cante Ce secoli tacu inainte, Si-a muntilor crestete-nalte Sa salte. Si din amestecul de vise dalbe, Dintre dantandele fiinte albe, Iese cum cantecul dintre suspine Regina albelor noptii regine. Paru-i ca aurul fata-ncadreaza, Cununa-n undele-i se furiseaza. Pe-o lira gingasa si argintie Manuta-i coardele le-ncurca vie Si cum din zilele poetici, june, A idealului iese minune, Astfel prin notele lirei de-amor Glasul ei tremura, dulce usor: Lira sparta-n stanca lume, Suflet stins, muiat in nor, Plans amar luat de glume, Adevarul vrajitor, E fiinta-mi tremuranda Care trece-n infinit, Ca un fulger fara tinta, Ca un cap fara zenit. Si din chinuri ce ma-neaca, Eu sorb mirul cel curat, Cum o lebada se pleaca Band din lacul inghetat. Si cu moartea cea adanca Am schimbat al vietei gand, Am fost vultur pe o stanca, Sunt o cruce pe-un mormant. Care-i scopul vietii mele, Intreb sufletu-mpietrit? Ochiu-i stins, buzele mele De dureri a-nvinetit. Crucea-mi pare ganditoare, Parca arde-a vietii-mi tort Si prin neguri mormantare Privesc fata mea de mort. Dar atunci cand albe zane S-or privi-n sufletul meu, A! Ganditi, ganditi la mine Ca am fost in lume eu. Un murmur feeric dezmiarda doios A salei tacere senina, Prin bolta ferestrei, arcata pompos, S-aude vibrand mandolina, S-un eco usor, Setos de amor, Se-neaca-ntr-a mandolei strune Nebune. Si toata viata lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale, Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres Il pierde in coardele sale. Varsandu-l cu dor, Plangand razator, El canta cu buze de miere Durere: ,,De ce nu-s o floare uscata de vant Si pala ca fruntea pe moarte, Ce mila o pierde prin cruci de mormant Cu miros strivit, fara soarte, C-atunci m-ai lua, La mine-ai cata Gandinda, cum e trecatoare O floare. Dar eu nu-s, copila, decat un amor Ce arde-n o inima juna, Un glas de pe buze aprinse de dor, O minte pustie, nebuna Si dulce descant Pe coarde de-argint, Cand palida mea nebunie Invie. Dar am o campie ce undoie-n flori, Campia sperantelor mele. Acolo te-asteapta razandele zori, Pletindu-ti coroana de stele. S-aduci prin amor De viata fior, In campul sperantelor vina, Ondina!”

Marin Sorescu - Perspectiva


again.....

Dacă te-ai îndepărta puţin,
Dragostea mea ar creşte
Ca aerul dintre noi.

Dacă te-ai îndepărta mult,
Te-aş iubi cu munţii şi cu apele
Şi cu oraşele
Care ne despart.

Dacă te-ai mai îndepărta
Cu o zare,
La profilul tău s-ar mai adăuga soarele,
Luna şi jumătate din cer.

Ştefan Augustin Doinaş - Există


exista
o multime de chipuri
in care n-am sa te pot pastra

exista
milioane de cuvinte
ce-mi vor putrezi in ureche

exista
o iarba
care se va da la o parte
ca tu sa poti creste
necontenit alta

fii
zi de zi
binevenita!

Nicolae Labiş - Ceara


Crampeie de idei neterminate,
Si-un zbor de pasari albe si un vis
Si cantecul sunat pe jumatate
Despre-un taram ce inca nu-i descris.
Iar linistea, in cadentare fina,
S-a mladiat smerita peste burg
Si te topesti si curgi fara pricina,
Felina ceara, dragoste-n amurg.

Mihai Eminescu - Din noaptea


Din noaptea vecinicei uitări
În care toate curg,
A vieţii noastre dezmierdări
Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus -
Aş vrea odată-n viaţă tu
Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă priveşte liniştit
Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat
N-o spune un cuvânt,
Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormânt.

Octavian Paler - Venus din Milo


Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că "a spera înseamnă aproape a trăi"?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
"Le péché c'est le Grec", ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

Octavian Paler - Pasul absent


Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

George Bacovia - Largo


Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.

Constanţa Buzea - Atât de rar ne este dată starea


atât de rar ne este dată starea
de calm curat când ninge şi-mprejur e
o rarişte de pini ori o pădure
ca fumul ne-nconjoară depărtarea

când printre trunchiuri ţapii trec să-şi mute
puii şi mângâiatele lor ciute
încremenind de teamă când se-aude
umbra mişcându-şi marginile ude

când mult iubindu-te aş vrea prosteşte
să te îndemn să-ţi poruncesc priveşte
acum nu mai târziu şi nu pe fugă

când mult iubindu-te răspund în rugă
trădez rănită starea noastră rară
de blând vânat adulmecat de fiară


Din volumul Constanţa Buzea - Rouă plural, Editura Vinea, 1999

 

Constanţa Buzea - Dedicaţie


Cuvintele sunt boala de care suferi, oare ?
Frenetice de sila, anemice de sete,
Maidane pustiite cu ciini muscati in cete,
Cuvintele fac toate o lume de turbare.

Cuvintele aminte aduc de-un semn de groaza
De clipe-ngindurate, ranite si supuse,
Cind vocea mumei tale pe tine te nascuse,
Nu trupul ei, ci umbra sfioaselor ei fraze.

Taci ratacit de-atunci, tacerea te razbuna.
Cuvintele fac raul pe care ti-l refuzi, in timpla ta batrinul bea vin cu ochii uzi,
Asupra zilei tale rasare-o dubla luna.

Si cum nu sunt iluzii, vor fi mereu pasi singuri
Care sa-ti lege trupul de viata vreunui mort.
Poetii cred intr-una-n albastrul limbii cort,
Ei mor de poezie cum altii mor de friguri.

Cuvintele — surpare de praf in mintea ta -Dorm fara nici un sprijin, urite ca naravul.
Cuvinte sau gunoiul infloritor, sau sclavul
Incovoiat de limba-i din ce in ce mai grea.

Constanţa Buzea - Un plop


Sa ai un plop in care sa te sui
Un turn al pasarilor fara pui,
Tacut ori vesel, dupa cum amii
Lumina frunzei care naste-ntii.

Un plop despartitor de miazazi,
Si daca-l ai sa-l ai definitiv,
In umbra firii lui cladit sa fii.
Precum un dor in care stai captiv.

Precum un dor in care stai captiv.
Sa ai un plop, batrin de-ar fi sa fie.
Printre statui de calcar, viu, naiv,
Crescut in unghiul tau de nostalgie.

Sa le petreci pe toate cite sint.
Sa le astepti pe cele care vin,
Ca un vesmint stralucitor de vint,
Ca un vecin al cerului senin,

Tirziu cind nu-ti mai pasa de culori,
Sa ai un plop din care sa cobori.