Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stănescu - Ce bine că eşti


E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


Cezar Baltag - Iarbă de uitare


A căzut steaua
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul

Și am visat că se făcea un dulce și un amar
Și am visat că se făcea o vreme fluidă

Și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.

Pământul
era
ca pământul
bun de născut și murit.

Unde și unde o vamă, unde și unde
un deal
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră
lumina își caută ziua
cenușa întârzie.

2

Vreau o floare de uitat lumea
o iarbă de visat cuvintele din lacrima
orbului

Scară albastră pentru zodii
foc înfrunzit
urcând o clorofilă roșie
în setea cuvântului


Marin Sorescu - Ceva ca rugăciunea


Nu ştiu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu ştiu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt , departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai frământat huma-mi?

De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.


Tudor Arghezi - Incertitudine


Îmi atârnă la fereastră
Iarba cerului, albastră,
Din care, pe mii de fire,
Curg luceferii-n neştire.

Sufletul, ca un burete,
Prinde lacrimile-ncete
Ale stelelor, pe rând,
Sticlind alb şi tremurând.

Scama tristeţelor mele
Se-ncurcă noaptea cu ele,
Genele lui Dumnezeu
Cad în călimarul meu.

Deschid cartea: cartea geme.
Caut vremea: nu e vreme.
Aş cânta: nu cânt şi sunt
Parc-aş fi şi nu mai sunt.

Gândul meu al cui gând este?
În ce gând, în ce poveste,
Îmi aduc aminte, poate,
Că făcui parte din toate?

Scriu aci, uituc, plecat,
Ascultând glasul ciudat
Al mlaştinii şi livezii.
Şi semnez: Tudor Arghezi.


Rodian Drăgoi - Lumina se face mai mică


Nu mi-e frică de moarte
mi-este frică de viaţă

viaţa mă uită încet
moartea încet mă învaţă

nu mi-e frică de nimeni
numai de mine mi-e frică

întunericul ca o fiară se-ntinde
lumina se face mai mică


Nichita Stănescu - Elegia a zecea


Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, -
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi linişte,
nu există nări pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarna-nheţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere.
Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferei
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzând ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat
de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vânători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat
în carne şi nervi, în timpan şi retină,
şi la voia vidului cosmic lăsat
şi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui Ahile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steaua Arcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi.
Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pete.

Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador şi zigurat
pe care tu arenă-l ai.
Organul nor mi s-a topit
în ploi torenţiale, repezi,
şi de organul iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.
Mă doare diavolul şi verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,
copacul, scândura, decorul.
Centrul atomului mă doare,
şi coasta cea care mă ţine
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, şi divine.
Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care o port pe tavă
ca pe sfârşitul Sfântului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.
Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii celei simple,
nerăbdând alte morţi decît morţile
inventate de ea să se-ntâmple.
Sunt bolnav nu de cântece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte
la două ţâţe, la două călcâie,
la două picioare în alergare
neputînd să rămâie.
Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, şi la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.


Emil Botta - Remember


Ce departe eşti, întunecata mea iubită,
Prin pereţii odăii te văd ca prin sită,
Şi te-aud chemându-mă ca din altă planetă
Şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil, oare să nu pot muri,
Să-ţi aud vocea suind treapta nopţii şi suind în zi,
Să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
Să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
Să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
Să mă vezi aeve în cereasca oglindă
Şi în părul meu stele să se stingă şi să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece
Dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
Dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi
Aducându-ţi aminte, nu, să nu te superi.


Aurel Dumitraşcu - Cimitirul personal


Sunt zile când mori şi tu intrând agale pe
poartă. Şi care gunoaie te revendică iar între ce
vânturi ai un ochi răstignit cine te duce purpurie-n noroi.
Mă întreb.
Nopţi murdare. Nopţile toate sunt mult prea murdare de
frică! – repeţi. Şi eu nu mai ştiu nici un leac. Eu
care am citit totul eu care am văzut totul
chiar şi trupul ofeliei putrezind lângă trupul lui mao
atâtea trupuri din care creşteau până aici pe pământ
drepte sfioase tulpini. Un imperiu. Scriem: un autor e
un om oarecare. Pierdut. Nu te lua dupa cuvintele lui
nu te lua dupa cuvintele mele.
Sunt zile cand mori şi tu intrând agale pe poartă. Ştiu
numele tău te astept ne închidem
stăm goi. Uneori putrezeşti tu. Uneori putrezesc eu.
Aproape nimeni nu ştie.


Nichita Stănescu - Prinţul căzând de pe cal


Prinţul căzând de pe cal
striveşte-n cădere un înger.
E sentimentul total
pentru care azi sânger.

E steaua cea rea, e steaua cea gri,
e steaua cea verde,
marele A şi marele I
azi mă vor pierde.

Însă spun totul, astăzi, chiar totul,
şira cea rece de câine,
urâtele labe şi botul
lui Astăzi lătrându-l pe Mâine.


George ALMOSNINO - Și eu deasupra aşezărilor fericite. În patul meu trec mările (fragment)


cum amestec eu cuvintele
cum fac din ele o pastă
bună de pus pe pâine
cum aud eu bârna troznind
cum mă împiedic de toate nimicurile
cum mâna mea lasă jaluzeaua să cadă

vorbe atât de strâmte
ochiul atât de uriaș

cu fiecare zi ne apropiem
chipuri vesele sănătoase
fără încetare ne apropiem
dacă ne-am așeza
la umbra unui pin
ne-om trage șepcile peste ochi
am opri timpul
ciuperca albă scorojită de lene
crescând din miazma apropiată

(îmi amintesc de gura mea
de trupul meu
ca începutul acestui munte
zărit când nu te aștepți)

mama s-a stins într-un pahar
așezat pe pervazul ferestrei
voia să zboare
până ce brațele au ajuns milioane de brațe
așezate în ordinea lor

un tren trecea
priveam șinele goale
tata venea acasă odată cu noaptea
alb de spaimă își pipăia carnea

pe crestele uscate ale vânturilor
viața atât de scurtă
între două versante
o voce vorbind
cu echivocul altei voci
aici lumea cu neașteptatul ei zilnic
dincolo pietrele umplând noaptea
pisc al ochiului stins
sub pleoapele nemișcate


Dimitrie CANTEMIR - Plângerea inorogului (fragment)


Munti, crăpati,
copaci, vă despicaţi,
pietri, vă fărămaţi!
Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară,
munţii puhoaie pogoară,
lăcaşele Inorogului,
paşunele,
grădinele,
cernească-să,
pălească-să,
veştedzască-să,
nu înflorească,
nu înverdzască,
nici să odraslească,
şi pre domnul lor cu jele,
pre stăpânul lor negrele,
suspinând,
tânguind,
nencetat să pomenească.
Ochiuri de cucoară,
voi, limpedzi izvoară,
a izvorî vă părăsiţi,
şi-n amar vă primeniţi.
Gliganul sălbatec viieriu,
şi-n livedzile lui ursul uşeriu sa sa faca,
în grădini tărveleşte,
în pomat băteleşte să sa prefacă.
Clatească-să ceriul,
tremure pământul,
aerul trăsnet,
nuării plesnet,
potop de holbură,
întunerec de negură vântul să aducă.
Soarele zimţii să-şi rătedze,
luna, siindu-se, să să ruşinedze,
stelele nu scântaiedze,
nici Galactea să luminedze.


Tudor ARGHEZI - MORGENSTIMMUNG


Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

C ântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabişiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos
Nedespărţiţi în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.


Dimitrie Anghel - Crizanteme


Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă
Lângă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă ...

Înc-un mănunchi, şi câte visuri şi primăveri – câtă ruină!
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda câte n-ar mai spune:
A tale braţe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.

Norocu-ntăilor brânduşe culese-n zori de zi pe rouă...
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pân-vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme:
În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor când plouă.

Şi-mbrăţişaţi alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,
Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi târziu pricepi ce-nseamnă.
Brânduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarelede toamnă
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mândra lui beteală.


Emil Botta - Un dor fără saţiu


De un dor fără sațiu-s învins
și nu știu ce sete mă arde.
Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Și pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
nici timpii de aur, nici anii lumină,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă atinge, nimic nu m-alină
și parc-aș visa o planetă pierdută.
E atâta nepace în sufletul meu,
bătut de alean și de umbre cuprins...
Un dor fără sațiu m-a-nvins,
și nu știu ce sete mă arde mereu.


George ALMOSNINO - Strânge firimiturile mamă


cineva încearcă la ușă
mamă
strânge firimiturile de pe masă
ascunde-mi vapoarele de hârtie
în coșul cu rufe
pune glastra cu flori pe noptieră
ochelarii așează-i peste albumul familiei
aranjează-ți un zâmbet pe față
spune-i că abia m-ai născut
dorm
cineva încearcă la ușă


Nicolae Labiş - Am obosit de vin, de stele


Am obosit de vin, de stele
Am obosit de gândurile mele,
Am obosit de ochii care mă răsfrâng
Neculegându-mi chipul din adânc.
Am obosit râzând, am obosit de-atâta poezie
Cântând doar cele câte vor veni
Sau cele câte vrem să vie.
Visez să uit odată
Cuvinte, rânjet, gând
Şi să privesc în ochii de agată
Ca fiecare om de rând,
Chipul răsfrânt să nu-mi mai văd,
Cu spaima mea şi hohotul meu rece
Lângă un foc să mă cuprindă somnul
Sub zările cu margini de pământ.
În sângele fecioarei purificat şi dus
Prin trupu-i alb cu frăgezimi de nea
Eu aş simţi cum cerul coboară lin de sus
Ciorchini de cântece deasupra mea
Ştiu: acest vis pământul mi-l nutreşte
Smulgându-mi dorul meu de infinit
Dar visul creşte-n mine ca mădulare grele
Am obosit...
...
Mi-a murit iubirea cu rânjet şi stele
Încă din feşele inimii mele
Mi-a murit şi-i strigoi şi-n răstimpuri revine
Şi ţăruş nu-i pot bate-ntre coaste la mine.


Leonid Dimov - Nostalgică


Tăiaţi, departe, scânduri cu proaspete răşini
Să treacă după-amiaza prin dinţi de fierăstraie.
Atunci, ciorchini de coacăz, sub garduri, la vecini
Vor tremura din umbră că vrejul li se taie

Şi iar va-ntoarce poarta bineţe automate
Când vor intra strămoşii cu oase străvezii
Cum învăţăm, să vază, materiile toate
Zâmbind pe la ferestre, ca şi când ar fi vii,

Va fi cu ei şi unul atât de gri , de vechi,
Că lune răsucite la fiece mişcare,
Purtate, verzi, prin curte şi trase în perechi
Or să se-aşeze, strâmbe, prin pomi, în chip de floare


Leonid Dimov - Să fie iarnă


Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, meandri, eve
Şi cavaleri cu lire la oblânc,

Cum se lipesc cu toţii de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum creşte jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind uşor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg,
Ori şuieră preziceri şi colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.


Nichita Stănescu - 5, 4, 3, 2, 1, 0


Din omida aceea scârboasă
mi s-a tras dorința de a scrie versuri.
Din pricina acelei mi s-a tras obiceiul
de a mă bucura că pot să-mi exprim în vorbire
mizeria.

Stăteam la armată și soldat fiind
cu Ionel Vianu, soldatul,
trași într-o recreație nedormită,
scăpați din paturile suprapuse
când iată că el
găsi de cuviință, o omidă.

Ea avea ciucuri oranj, ea avea
peri, dacă vă puteți imagina aceasta.
Păroasă ea era și ea avea peri.
Peri străluminați...
(mi-a luat Dumnezeu versul cel bun)

Aici trebuie să opresc vorbirea aceasta,
Dar nu pot s-o opresc
din dorința de a mă justifica.

Soldatul Ionel Vianu lăsa să-i curgă
din mână spre cealaltă palmă
scârboasa omidă.
Eu o priveam și rău mi se făcea
și greață mi se făcea pe când o priveam
și foarte mare neliniște mi se făcea
și jeg, de omidă.

Soldatul mi-a spus:
- Nu vezi cum curge dintr-o palmă într-alta?
Ca o pată de umbră! mi-a spus soldatul.

Ea curge ca o pată de umbră
dintr-o palmă într-alta
Ca o pată de umbră!

Am repetat și eu aceasta:
„Ca o pată de umbră”.
Mi-era o scârbă deplină de omidă,
dar ea curgea dintr-o palmă într-alta,
dintr-o palmă a soldatului într-alta
Ca o pată de umbră.

De aici mi se trage obiceiul,
din scârba de omidă mi se trage obiceiul,
blestematul obicei de a scrie versuri.

Ca o pată de umbră!
îmi spuse soldatul.
Ca o pată de umbră îi răspunse soldatul.


Leonid Dimov - Vis cu levitaţie


M-au privit un străvechi scatiu,
Lupul galben, mielul zmeuriu,
Sticla de rachiu atât de roş,
Din icoană-n anteriu, un moş
Astăzi mai departe ca oricând
Şi s-au şters chelălăind în gând.
Mută-ţi gândul şi-l întoarce mut
Spintecat în cinci, suit pe scut
În triumf de abur stins la Roma,
Romul când îşi fumegă aroma.
Mi-a căzut în lacrimă o geană.
Simt o înmuiere de consoană,
Pântecul imens ca un balon
Sus, peste oraşe de carton
Colorat, mă poartă: în bocanci
Mestecând alviţă de doi franci.
Ce vă tot zgâiţi iloţi avizi
Vi se vor prăji-n tingiri guvizi,
Vin ultramarin vi se va da
Azi la prânz, lăsaţi-mă aşa
Să plutesc cu scrofule, cu oase,
Peste mese-n curte, peste case.


Gellu Naum - Pasărea oarbă


Pasărea oarbă zbura peste noi
striga în portavoce "zbor peste voi
sunt în extaz" şi îşi ducea o aripă la frunte
pasărea oarbă zbura mă lăsa singur
vedeam prin geam grădina paradisul în ceaţă
dincolo de prag vedeam dansul femeilor de porţelan
fragilitatea lor mă emoţiona profund
nimeni nu mai zbura peste noi totul
semăna cu o mănuşă neagră

apoi din umbră s-a ivit stăpâna mohorâtă a grădinii
abia ieşită din sălbăticie
ar fi putut să spargă dansul să nu rămână decât cioburi
era linişte iubita mea şoptea
"ar trebui să calci peste părul meu alb şi să te duci în grădină
să izgoneşti sălbăticiunea"
în glasul ei auzeam cum începea cutremurul
varul pereţilor se crăpa clopoţeii sunau
soarele de trestii uscate se clătina pe tavane
pasărea oarbă se întorcea zbura grăbită pe sub poliţă
era de sticlă şi de ceară şi îşi ducea o aripă la frunte

intrasem în umbra portocalie a grădinii
vedeam cum iubita îşi trecea mâna prin părul ei alb
pasărea oarbă zbura peste mine cădea
era de sticlă şi de ceară cădea din cuib nu se spărgea

Tudor Arghezi - Marile tăceri


La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.

Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercând, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.

Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumânare
Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.

Au tremurat ca două stele,
Într-o-ngânare mută între ele,
Mâhnirilor şi vieţilor trecute,
Răbdate pe tăcute.

De câte ori, trăite, ai murit?
Mâhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfârşit.


Alexandru Philippide - Priveşti cum zboară norii


Priveşti cum zboară ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
E-o vreme pentru visuri potrivită.
Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,
Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,
Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,
Cu sufletul deşert şi mintea arsă,
Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă
Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:
Să te desprinzi din tine şi să zbori
Asemeni continentelor de nori
Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,
În care nici o amintire nu vibrează,
S-ajungi în calea ta văzduhul pur:
Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,
Pe care vorbele nu-l pot cuprinde
Atunci când ca un meteor bizar
În noaptea inimii adânci s-aprinde!

Grigore Vieru - Spre chipul tău


Departe nu alerg ca râul,
Căci cine uită se destramă.

Cu roua spicului sub pleoape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt şi-aproape:

Spre chipul tău de aur, mamă,
Şi-mi curge sufletul ca grâul.

Petre Stoica - Și-n zori scrisorile noastre


Tainele cresc ușor cu șerpii sub lună în timp
ce umbra scrie pe ape mesaje cifrate pe care
le înțeleg numai morții cei tineri da în somnul
bolnavului înfloresc trandafiri cu miez de zăpadă
și febra piere păpușa coboară din rafturi și fură
sabia generalului și-o aruncă în groapa cu spini
noaptea clocotește de taine uite pleoapa ți-e rouă
acum când litera înmugurește pe crucea martirului
și cenușa radioactivă se depune pe marmora lumii
pe urnele pline cu mierea filozofilor dar toate tainele
descresc ușor cu luna și-n zori scrisorile noastre
ajung pe mesele îngerilor.

Ion Luca Caragiale - Idilă


Ia vezi toanta de Mărie,
Ce gătită-i! Cum și-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toți în sat.

Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.

— Fă Mărie, nu dai laba?
— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.

— Mă! se vede nu ţi-e bine…
Fii de treabă nu fi prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!

— Dacă-i post, de ce la Nică
Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…

Şi-a plecat pătruns Ilie…
Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Da-l strângea o cismă rău.

Lucian Blaga - De ce nu se crapă cerul?


“Umblând o dată pe uliță cu ochii în sus, am băgat de seamă că cerul venea tot cu mine. Zenitul se mișca din loc – ținându-se neîntrerupt deasupra mea! Era o descoperire cu totul nouă, pe care mă simțeam obligat să o păstrez ca un mare secret în cel mai ascuns ungher al inimii. Începeam să-mi tălmăcesc viitorul pe linia de vis a acestei descoperiri, încât pentru nimic în lume nu m-aș fi încumetat s-o împărtășesc și altora.

În fiecare zi puneam zenitul la încercare, dacă se mai ține pe urmele mele sau nu. Aș fi fost fără îndoială dezamăgit de moarte să fi aflat într-o zi că zenitul mă trădează. Și continuam să țin taina sub trei lacăte și șapte peceți. Totuşi, odată, în răgazul dintre două jocuri, îi spun lui Adam al Vicii cât de ales este creştetul meu sub tăria cerului. Numaidecât Adam își ridică şi el ochii – și o ia razna. Pe urmă se-ntoarce și-mi zice: «Și cu mine vine cerul!». L-am privit cu un zâmbet de milă, cu îndoială apoi, și pe urmă cu nedumerire. Adam își întărea cele spuse cu un «zău curat», formula curentă a jurămintelor din sat.

«Zău curat – nu minți?», îl mai întreb eu o dată, cu toate că știam că orice asemenea întrebare este de prisos. «Zău curat – că nu mint», făcu încă o dată Adam c-o hotărâre ce mă rușina. Formula era pentru noi prea sacră ca să mai stau la îndoială. Eram dezolat că nu mă dovedeam a fi singurul ales, dar în aceeași clipă un alt gând mă îndrumă către o nuă încercare.

«Ascultă, Adam», îi zic eu, «tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos. Dacă cerul se ține de tine, cum zici, și vine și cu mine, cum zic, atunci crapă și zărim ce-i acolo înăuntru. Poate o să vedem chiar îngerii…» Și Adam, înduplecat și el de logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu pe uliță în jos. Dup ce mântuirăm suta de paşi, fără de a auzi nici un pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat.

Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. «Mergea cerul cu tine?», îl întreb. «Mergea», zise Adam. «Și cu mine mergea», răspund eu, «dar atunci de ce nu crapă în două?»”


Hronicul și cântecul vârstelor

Nichita Stănescu - Sărutul


Vederea lumii se-ndumbrea, când noi
ne sărutam în piețe și în scuaruri
Un aer mat ne-nfășura, și nimeni
nu ne-a lovit vreodată cu privirea.

Doar steaua neagră a părului tău scurt
Îmi atingea cu clinchet stins, un umăr,
și toti credeau că bate-n arbori ora
când soarele apune la amiază.

Și păsări mari se coborau pe bănci
și pe statui, pe cabluri peste iarbă…
Luceau intens, presate de-un cer
pe care-l începea iubirea noastră.


din volumul O viziune a sentimentelor (1964)

Grigore Vieru - De ce-ai fi tristă?


Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni și nicicând umbrită.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu ești tu, iubito.
Te știu de când ca o zambilă
Creșteai sub cer de primăvară.
Erai frumoasa și copilă
Frumoasa-ai fost și domnișoară.
De ce-aș fi trist,
De ce-ai fi tristă?!
Eu drag îți sunt, tu dragă mie.
Dea Domnul și copiii noștri
Așa de fericiți să fie!
Eu vad tristețea cum colindă
Prin dureroasa ta privire
Și vad, iubito, în oglindă
Cum smulgi din păr albite fire.

Iubita mea și-a mea comoară,
Nu mai fi trista chiar de-i toamnă.
Frumoasa-ai fost și domnișoara,
Frumoasa ai rămas și doamnă.
Te-albește prima nea ușoară,
N-o tăinui pe sub năframă.
Frumoasa-ai fost și domnișoară
Și mai frumoasa ești ca mamă.
Te bucură și nu fi tristă,
Asa sunt toate rânduite.
Frumoasa este orice vârstă,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.