La ”Cartea
a treia despre sărăcie şi despre moarte” a lui Rainer Maria Rilke a lucrat
multă vreme.Pe când îi fişam biblioteca ştiu că i-am bătut la maşină pachete
din versurile lui Rilke. Cred că nu a tradus poemul şnur, ci pe fragmente. Îmi
amintesc de asemenea, că prin 1942, mergând cu Voica să-i facem o vizită la Ministerul de Finanţe,
ne-a citit câteva fragmente din traducerea acestui poem. Mircea preţuia poemul
lui Rilke în mod cu totul deosebit, şi-l aşeza în zona operelor esenţiale care
s-au scris despre durere. Îl aşeza lângă Dante, lângă Cantico di Frate Sole a
lui Francesco d’Assisi. Cartea a treia despre sărăcie şi moarte a fost pentru
el o fereastră deschisă către drama omului. Este destul să citim poemul-are 554
de versuri-în întregime tradus de dânsul în timpul războiului, pentru ca să
ni-l închipuim pe Mircea aplecat asupra fiecărui vers ca asupra fiecărei dureri
pe care o lua şi o purta cu sine ca pe o obsesie, cântărindu-i spusa,
cântărindu-i tălmăcirea- ca să ne dăm seama câtă vreme, cu ce preţ şi cu ce
povară a dus cartea despre sărăcie şi moarte în gândul său. Această lungă
durată pe care şi-o asumase muncind cu migală la traducerea făcută doar pentru
sine-şi desigur, pentru voi- ne îngăduie să înţelegem cât de adânc vroia să-şi
asume în sufletul său drama sărăciei şi a morţii care se petrecea în jurul lui,
înainte cu puţin de război, şi apoi în timpul războiului cu atât mai mult. El
ştia că, prin harurile ce-i fuseseră date de soartă, era un privilegiat, dar
ştia că privilegiatul inteligenţei, talentului, forţei de muncă îl obliga să
meargă la un sacrificiu mai greu decât al omului sărac. Există câteva versuri
care se află scrise de mai multe ori de mâna lui, pe acele cartonaşe, în chip
de fişe, pe care îi plăcea lui să lucreze; nu ştiu în ce măsură făceau parte
din variante pe cale de aflare a unei forme definitive, dar un vers îi revine
sub creion de un număr extraordinar de ori-o puteţi constata-parcă nu doar un
vers al lui Rilke, dar ca o teribilă rugăciune a sa:
„Dă
fiecăruia , Doamne, moartea lui.”
Cunoscând
tot ce a urmat, am senzaţia zguduitoare că prin acest vers scris şi rescris, de
multe ori singur pe câte un carton, Mircea- ceruse să fie trimis pe front,
acolo unde omul moare, ceea ce nu i se îngăduise-prin acest vers se ruga să i
se dea moartea lui, poate prevăzând chiar moartea lui aparte, moartea mielului
furat din stână şi înjunghiat pentru ospăţul barbarilor.
La
proces a citit o altă traducere, făcută în închisoarea de la Aiud. E vorba de poezia
Rugă Fecioarei a lui Charles Peguy, erou francez al primului război
mondial, mort, dacă nu mă înşel, la Marna. Mircea îşi asuma drama poemului lui Peguy,
drama omului căruia nu-i este dat să aleagă, ca în faţa lui Dumnezeu, între
bine şi rău, ci, în ordinea lucrurilor lumeşti, între două rele din care unul
poate duce la căinţa, iar celălalt numai păreri de rău. Este ultima poezie
tradusă de Mircea.
Când trebuie să facem popasul
la răscruce,
S-alegem de căinţă, părerile
de rău,
Când trebui ca viaţa să-şi
afle cursul său,
La cheia îndoită a bolţilor
în cruce,
Tu singură, Stăpână pe-al
tainelor destin,
Ştiai că pe o cărare
ne-aşteaptă impasul,
Şi cunoşteai pe aceea ce
ne-au ales-o pasul,
Cum se alege cedrul şi lemnul
unui scrin.
Şi nu de vrednicie, căci nu
aveam putere,
Şi nici din datorie, pentru
că n-o iubim,
Dar aşa cum dulgherii
compasul în mână ţin,
Din setea de a pune la
mijloc, la durere,
Pentru ca jalea lumii să o
primim în piept,
Şi din nevoia cruntă de a nu
te şti ferit,
De-a trage unde-i greul,
chiar dacă e cumplit,
Şi de-a primi şi răul întreg,
precum e drept.
Mircea a dus în moarte o
figură ce s-a legendizat în viaţă. O figură de rară frumuseţe în echilibrul
lăuntric, devenită hieratică în închisoare. Ochii lui, pentru cei care nu l-au
cunoscut, îi asemui cu ochii atât de cunoscuţi ai lui Luchian, din autoportretul
cu pensula lângă piept:fascinanţi, încărcaţi de-o viaţă plină de tensiune
spirituală, luminoşi în dramatica lor gravitate.
Despre viaţa lui Mircea,
viaţa lui adâncă, de cuget în creştinismul ortodox românesc, se pot scrie încă
multe pagini, şi probabil, că se vor scrie. dar şi despre moartea lui va trebui
într-o zi să se scrie pagini fără de care viaţa lui nu va putea fi pe deplin
înţeleasă. Căci în destin, adeseori omul îşi rezumă viaţa prin moartea sa. Şi
este cazul lui Mircea Vulcănescu, acela care a scris şi a transcris de
nenumărate ori versul lui Rilke: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui”.Într-o
perioadă a istoriei noastre, de cumplită strivire, moartea lui rămâne un model
de nestrivire.
(Din vol. Ştefan J.Fay, Sokrateion, Humanitas, Bucureşti,
1991, pg.126-130)
