Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Victor Felea - Jubilaţia trăirii


Intre numeroşii poeţi debutanţi din ultima vreme Angela Nache e o figura aparte, as spune chiar o singuratica, atât prin modul ei de a scrie cat si prin felul izolat si marginal in care atrait si s-a manifestat pana acum in atmosfera letrara a oraşului sau natal, Braşovul.
Desigur ea si-a facut o perioada îndelungata stagiul de aşteptare si de “ucenicie”, a publicat sporadic poeme in câteva reviste importante, dar nu s-a afiliat cu staruinta vreunui grup de poeţi ai generaţiei sale, A “convieţuit” cu propriu-i talent intr-o ambianta restrânsa, si-a văzut de ale vietii, cum se spune, reuşind totuşi sa depaseasca presantele inerţii cotidiene si sa preschimbe elanurile interioare in concreteţea verbului poetic, intr-o bogata suita de poeme. Ceea ce a caracterizat-o de la început a fost o anumita exuberanta vitala, un mod de a trai cu bucurie si simplitate propria-i confruntare cu viata de fiecare zi, o trăire dublata, bineinteles de luciditate si reflecţie, de un firesc simt al umorului si al jocului, al replicii spirituale. Exista insa la autoare, o vioiciune a temperamentului care atunci când se transforma in versuri capata uneori aspectul unei “intemperante” verbale, un soi de insistenta asupra termenilor concreţi, la care se adaugă si un gen de construcţii sintactice mai puţin limpezi, dificil de acceptat drept nişte formulări viabile (“Ar fi sa cant sper fiarele-nsetate/Atat de rar potopul de pace le cuvin/Sunt peşterile oarbe si mă asteapta goale/Cu tălpi, zdrelite umbre/Cum de pereţi mă tin/Neimpacata boare, nestinsa rana vie/Ca strâmba umbra-ntinsa/Pe coate ca un chin” – Cântec de sete) sau împerecheri de cuvinte fie prea forţate (“alte spargeri.../De fruntea casei nervoase-n incendiul/Campului copt”), fie declarativ abstracte ori căzute in desuetudine. Dar, dincolo de asemenea slăbiciuni, poeta ramane ea insasi, cu dărnicie, autentica si degajata, regăsindu-se intr-un limbaj al sau, destul de compozit, un amestec de îndrăzneli metaforice, de formulări discursive sau solemne, de rostiri colocviale si familiar-prozaice, totul stand sub semnul unui nuanţat registru de stări si atitudini sufleteşti – reacţii tipice pentru un contemporan sensibil, fragil si rezistent deopotrivă, prins mai ales in zona comuna, de jos, a existentei. Un poem ca Schiţa de portret ne oferă un exemplu frapant de modul cumulativ si vioi, aproape baroc, in care autoarea isi desfasoara energia verbala, reuşind un excelent autoportret (de fapt). 

Desluşim aici nu numai autenticitatea modelului (sa fim atenţi la gusturile, alura si contrastele ce il caracterizează) ci si nişte calitati ale textului poetic de a face apel din plin la cele cinci simţuri ale noastre, astfel incat versurile se desprind, parca, intr-un spaţiu al lor, capata o atractiva materialitate (amintind nu o data de concreteţea fraged senzuala a cuvântului barbian): “Silueta elastica-n dulce lanuri, frig matasos/Fiorii frumuseţii curcubeuri pe coapsele-i/Masculin – feminine/La gat cu cravatele lui multistilate/Jeans cu centuri, şosete cu ciucuri/Grabita-ndrazneata fugind pe poante/Libera, seducătoare si vanilata, Ciripind vii refrene-n strada/Unde-si cumpăra nasturi, fermoare de argint/Ajunge la repetitii/Bate la maşina de scris/Aranjeaza carliontii unei clase de pici/Iubindu-I supuşi mângâierile, spusele..../Protejează calde mancaruri/Poate număra perle, dantele, perdele/Poate naşte si-odată cu pruncul/Adoarme-n cetatea strict verticala../Ce mai cutează ne mai spun alte/Cateva umbre subţiri, chipu-i vesel, serios,/Mereu mai fantastic, imprevizibi/In flanela-i gri, cu centura din piele de crocodil/Bluze din albe mătăsuri, in ciorapii gri-argintati/Ai timpului,/Vii si elastici!”. 

Poeta isi continua si in alte poeme portretul, infatisandu-se cu aceiaşi bunavointa amuzata drept “eroina” diverselor ocupaţii, cotidiene, familiare, obişnuite, o “eroina” activa, traversând cu naturaleţe bucuria si tristeţea, elanurile, îndoiala, neliniştea, nostalgiile vitaliste. Iată inca un exemplu in acest sens, unde cuvintele participa la o adevărata jubilatie a trăirii, iar banala realitate capata brusc un impuls catre fabulos: ”Tanara visează-n casa o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase , rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule, efemere.../Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/genunchiat intr-un surâs (Ea). Daca la început poeta poseda din plin harul de a crede in iluzii si se vede pe sine ca pe o printesa/cenusareasa, fericita in atmosfera oarecum sfidătoare a propriului ei basm, dupa un timp mirajul se spulbera, încet, încet si eroina descoperă ca se afla dincoace de “apele” oglinzii in care si-a închipuit ca vieţuise, simte o anumita deruta a sentimentelor, percepe ‘Trezirea” in fata obiectelor si starea ei se transforma “intr-o singura lacrima lunga” (Cat inca...). Jocul amăgirilor si îndoielilor, in contrast cu momentele d plenitudine si elan, se continua in alte câteva poeme de aceiaşi factura concreta, dense de imagini iradiant simbolice. In Fiat lux citim astfel de versuri:
Ecouri, zig-zaguri neliniste/Curge laptele crud al poemului/Ce altceva sa mananc/ranile frunzei mă vor faramita/Mai încolo spre toaman/Sufletul tot atunci/Ca o rădăcina cioplita de vant/ Va lupta sa traiasca ori vamuri/Prelungiri din instinct/genunchiul din fire uimit/Cum asuda pori razvratiti/Mintea mea tanara/Murmurand vrand-nevrand/Geografia ştiut-a tristeţii...” E in ele expresia unei ”Prelungiri din instinct” a încrederii in sine, in ciuda a ceea ce o subminează, o expresie-conglomerat, ca de obicei dispersând sugestiile, fara insa a le distruge sensurile principale, cele care leagă poemul de adâncimile fiinţei. In Ce tanara inca, o izbucnire mai directa a vitalitatii tinere si conştiente de propria-i putere:”...cate dorinti se simplifica-n darul/Atator livezi/Sunt tanara, ce tanara inca/ ies din noapte-n picioare/Stiu sa mă apar/Ceturi intruse iau foc/De la camasa bogata/Ploile verii sunt repezi si calde/ Stol grăbit sa mă poarte”. 

Dar iată atmosfera de miracol ce proteja (inca) vârsta, dispare, lăsând in locul ei un fel de vacuum dezolat. Poeta isi da seama de noul sau statut existenţial, degradat si il notează cu un soi de inversunare ironica; versul devine si el mai distructiv, subliniind parca pierderea suferita (Statut): “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”. primul ciclu al cartii (Miraculum). Se încheie pe fundalul unei triste luciditati, consemnata convingător in poemul Timbru, fara sa alunge insa elementul senzual-visator-vitalist ce caracterizează poezia Angelei Nache:”....nădejdea staruie/Faramitata (...)/Ce necesara-i uneori o poveste/In care sa crezi – hai sa zicem – de luni/pana samabata seara/Talpa respira cald petrecuta de lut/Metalul melancoliei da trupului/Luciul atât de plăcut al imbatarii de sine/Cand podelele rad in răsfrânta lumina/fructul sanctificat si muscat de-un sărut (...)/O durere numai a mea se-nfrupta din mine/Umilita de seve (...)/Eu incapatanat-melancolica/Ma împresor si cu tandri de /vant...”
Celalalt ciclu Tema principala, menţine poezia autoarei intr-un echilibru mai stabil, sub o privire mai comprehensiva, mai împăcata cu seismele interioare, cu situaţia unui eu care isi traieste cu dramatism prezenta in lume si multiplele-i metamorfoze. Daca la un moment dat poeta adopta un ton degajat, ironic, scriind: “Eu locuiesc in centrul unui eminamente/Fragil vârtej senzual/Scriu elegii, epistole sentimentale/locuiesc o stea, mai fierbinte/cu cat isi presimte sfarsitul...”, alta data lirismul se naşte din sentimentul unei instrainari de sine si de lucruri (Vid), dintr-o secvenţa strict realista, înregistrata cu un păstos “bine temperat” (Strada Cosmos), dintr-o dezinvolta “denunţare” a propriului bovarism (Mod de intrebuintare) sau din câteva stranii enunţuri metaforice divergente, foarte concrete, închegând acelaşi stil adeseori ambiguu si “neglijent” care o particularizează (Pelerin): “Pasare fenix fara vaier da stingerea/Cine stoarce tăcerile decât cel uitat/de lumina-n cuiele foamei de sine/Nu scânci, priveşte, afara-i lumina/nespanzurata/Singuratatea treiera-ntunecimile pieptului/Clopote albe, trase de vant ca de viata/isi cultiva sforile tari/Ca pe nişte simţuri esentiale/Piatra filozofala bolboroseste/Undeva intre suflet si trup/Umerii încarcă cenusa/Asmut poezia sa-mispuna/Ca viata-i neterminata/Eu pelerinul din razele/Facerii albăstrimii in care/Se-arata sfântul incendiat de cuvinte/Pentru prima ca ultima oara, roaga-i-le”.
Versurile Angelei Nache sunt o interpretare originala a sensurilor vietii, nu o simpla caligrafiere alor. Prin debutul sau editorial, ea confirma prezenta unei poete autentice, de reale resurse.


Victor FELEA revista Tribuna 1982

Interviu cu Nicolae Tzone - Editorul de poezie este un peşte frumos colorat înotând pe uscat


Ce scopuri principale v-aţi propus când aţi înfiinţat Editura Vinea?
În începutul acesta de vară 2013, se îm­­­plinesc 23 de ani de când am publicat prima cartea cu numele „Vinea“ pe ea. Am avut parte de glorie literară şi edi­to­ria­lă, de putere, la propriu, căci nu erau tocmai puţini poeţii care doreau nea­pă­rat să publice la Vinea, de recunoaştere, volumele apărute fiind distinse cu zeci de premii, dar şi de adversităţi pe care le-am stârnit nefăcând decât ceea ce îmi propusem să fac: să editez poezie, mai în­­­tâi, apoi poezie şi avangardă.
De ce, prin urmare, Vinea? Simplu. Ca şi alţii aflaţi la început de drum, am sim­ţit nevoia să aleg, pentru „calea“ pe care urma să alerg, un „Zeu“ care să-mi fie ală­turi. L-am ales pe Ion Vinea, fon­da­to­rul şi conducătorul Contimporanului, prin­ci­pala revistă a avangardei noastre, şi ale­gerea s-a dovedit mai mult decât no­rocoasă. Nu puţine cărţi le-am gândit şi le-am realizat ca veritabile bijuterii, gân­dind că poate chiar Vinea, sau prietenii săi, Tristan Tzara sau Marcel Iancu, le-ar putea privi şi atinge cu mâna. Dacă ar fi ca prezenţa lor să fie aievea, sunt si­gur că ar zăbovi îndelung asupra căr­ţi­lor pe care i le-am publicat lui Şerban Foarţă (de la Îndreptar-ul practic de chi­cio­lo­gie, la Gazela de Perete sau la recentul ABC D’AIR, scris direct în limba fran­ceză), de pildă, sau Hertei Müller (Im Haarknoten wohnt eine Dame / În coc lo­cu­ieş­te o damă, ediţie în germană şi româ­­nă; traducerea din germană de Nora Iuga), sau lui Andrei Codrescu (Femeia neagră a unui cuib de hoţ, care include, pe lângă textul de bază, şi manuscrisul şi desenele „americanului“ nostru).

Care sunt cele mai dificile aspecte pentru funcţionarea unei edituri pe piaţa de carte din România?
Nu cred că aş risca în vreun fel dacă spun că totul este „dificil“ pentru exis­ten­ţa unei edituri în patrie la noi. Iar dacă mă refer strict la publicarea de poe­zie, lucrurile par a se complica dintr-o dată cu totul. Dacă ar fi să folosesc o me­ta­foră mai largă, încearcă să-ţi închipui un peşte foarte frumos colorat „înotând“ pe uscat. Cam aşa este şi editorul de poe­zie. Ce e trist este tocmai faptul că nu are de ales. Ori învaţă, de fapt reînvaţă zil­nic, să supravieţuiască, ori sucombă. Editorul român de poezie, ca şi poetul român nu trăiesc, ci supravieţuiesc într-o ţară care nu-i merită. Căci în România se pare că nu se găsesc, nici pentru cei mai buni poeţi ai săi, acei 1000 de cum­pă­rători siguri, care ar alcătui zona de si­guranţă a unei existenţe decente în cultură şi prin cultură. Poeticeşte vor­bind, dacă nu se întâmplă o minune, Ro­mâ­nia riscă să devină analfabetă com­plet în privinţa receptării şi a lecturii cărţii de poezie.
Am căutat soluţii în permanenţă şi, chiar şi spre surprinderea mea, am men­ţi­nut „corabia“ pe linia de plutire. Încet, cu răbdare, mi-am alcătuit propria tipo­gra­fie, astfel încât aproape în totalitate să pot tipări propriile cărţi. Apoi am ales, paradoxal, să fac o serie de cărţi cos­tisitoare, cu multă manoperă, precum Albumul Vianu. Numai prin vânzarea aces­tuia mi-am permis însă să public, relativ în linişte, încă 20 de cărţi noi de poezie. Auto-publicitatea în forţă pe Facebook ne-a făcut atractivi aproape ca în vremurile bune. Şi mai sunt şi alte „se­crete“ care au permis la Vinea oa­re­cum un echilibru în plină criză. Nu ne-am prăbuşit, dar am muncit mai mult decât oricând şi iată că a meritat. Editura Vi­nea merge mai departe, deşi publică în genere doar poezie şi avangardă isto­rică.
Nu vreau însă cu nici un chip să în­­ţe­le­geţi că activitatea de editor de poezie este doar şi doar o povară, doar o cor­voa­­dă. Este, în egală măsură, şi prilejul şi privilegiul, care nu-i deloc de ici de colo, să fii prieten-prieten cu Ioan Es. Pop, cu Lucian Vasilescu sau Daniel Bănulescu, cu Mihail Gălăţanu, Saviana Stănescu sau Rodica Draghincescu. E o încântare să ai o relaţie privilegiată cu Şerban Foarţă, cu Miron Kiropol sau cu Gheor­ghe Grigurcu, nu mai departe. Le păs­trez şi le voi păstra totdeauna o amintire foarte luminoasă lui Alexandru Lungu, lui Petre Stoica, Constanţei Buzea...
Şi nu mă sfiesc să spun că, de unii dintre ei, am fost de-a dreptul răsfăţat, prin gesturi care nu se pot uita o viaţă în­­­­treagă. Tot la bucurii trec şi o recu­noaş­­tere oficială, „la zi“, a strădaniilor noastre: atribuirea, Editurii Vinea, a Pre­miului de Excelenţă din partea Târ­gu­lui Internaţional de Carte Gaudeamus, pe anul 2011.

Editura Vinea susţine debutanţii. Nu e un pariu riscant, din punct de vedere fi­nan­ciar?
Ion Vinea, deşi a dorit, în tinereţe, să pu­blice un volum de versuri cu titlul „Moartea de cristal“, nu a făcut-o. Deşi Alexandru Rosetti, celebrul lingvist, dar şi mai celebrul director al Fundaţiilor Re­gale, l-a introdus în manualul de li­te­ra­tură din 1935, marele poet nu îşi strânsese încă poemele risipite prin re­viste într-o carte. Aşa se face că în mo­men­tul înfiinţării editurii, între prio­ri­tăţi, am aşezat o colecţie specială, des­ti­na­tă debuturilor. Am înfiinţat un con­curs de debut cu un juriu profesionist – acesta, mai mulţi ani, a fost girat de Laurenţiu Ulici, de exemplu – şi an de an am acordat Marele Premiu Vinea. Când primeam mai multe volume foarte bune, nu era lăsat nici unul deoparte. Îmi amintesc că, la un moment dat, am atribuit premiul în acelaşi an la trei poete deodată: Diana Geacăr (bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră), Oana Cătălina Ninu (Mandala) şi Andra Ro­taru (Într-un pat sub cearşaful alb). Ca dovadă că am procedat bine, toate trei au fost distinse cu Premiul Eminescu, Opera Prima, de la Botoşani. La Vinea au debutat, între alţii, Marius Ianuş (Ma­ni­fest anahist şi alte fracturi“ – aici, chiar pe copertă, apare denumirea generică „Ge­neraţia 2000“), Gelu Vlaşin (Tratat la psihiatrie), Domnica Drumea (Crize), Ruxandra Novac (Ecograffiti), Claudiu Komartin (Păpuşarul şi alte insomnii), Rita Chirian (Sevraj), Teodor Dună (Trenul de treieşunu februarie), T.S. Khasis (Arta scal­pă­rii), Dumitru Bădiţa (Unghii foarte lungi şi cumsecade), Gabi Eftimie (Ochi roşii polaroid), Ofelia Prodan (Elefantul din patul meu), Florin Caragiu (Catacombe totul e viu aici), Andrei Doboş (Mănăştur story), Florin Partene (Reverenţa), Eugen Suman (Arcuri electrice. Formele de sub piele), Cristina Ispas (fetiţa. mixaj pe vinil), Olga Ştefan (Toate ceasurile), Andrei Ruse (Black job), Marius Koncan (Soporia), Adrian Diniş (Poezii odioase de dragoste). Îmi cer scuze faţă de autorii care nu se regăsesc în această rapidă re­ca­pitulare. Vor mai fi, sigur, şi alte pri­le­juri în care îi voi aminti. Este, apoi, o foarte lungă listă cu autorii tineri pu­bli­caţi de noi: Dan Coman, Dan Sociu, Con­stantin Acosmei, Iulian Tănase, Chris Tă­năsescu, Nina Vasile, Adrian Urma­nov, Ştefan Manasia, V. Leac, Cătălin Lazurca, Cosmin Perţa, Radu Vancu, Dumitru Crudu, Răzvan Ţupa, Adrian Ur­manov, Andrei Peniuc, Elena Vlădă­rea­nu, Rareş Moldovan, Şerban Axinte, Iulia Balcanaş, Mihail Vakulovski, Mu­gur Grosu, Sorin Dinco, Tudor Creţu, Daniel D. Marin, Mihai Curtean, deja regretaţii Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici...
Foloseaţi în întrebarea dv. cuvântul „risc“. Nu este potrivit, chiar dacă fi­nan­ciar a fost vorba de un efort mai mult decât consistent. A fost şi un noroc să fim la locul potrivit, în momentul po­tri­vit şi cu un program clar de susţinere a autorilor din Generaţia 2000. Generaţia 2000 a fost un proiect de anvergură al Editurii Vinea. El a fost anunţat în re­vis­ta editurii, Facla literară, printr-un ar­ticol de fond, Generaţia 2000 Plus şi prin publicarea, sub acest generic, a două grupaje consistente de poeme de către Gelu Vlaşin şi Zvera Ion. Abia apoi am publicat volumul de debut al lui Marius Ianuş, cu menţiunea, cum am mai amin­tit, „Generaţia 2000“. În momentul în care profesorul Marin Mincu publica, în primăvara lui 2003, articolul Există o ge­ne­raţie 2000?, Editura Vinea îşi atinsese deja ţinta. Poeţii care citeau la Cenaclul Euridice erau deja debutaţi de noi sau urmau să debuteze, în mare parte, la noi. Dincolo de chestiunile strict tem­po­ra­re, contribuţia profesorului Marin Mincu, după înfiinţarea Cenaclului Euri­dice, în privinţa promovării şi susţinerii tinerilor autori a fost una excepţională. În fapt, acţiunile conjugate ale Cena­clu­lui Euridice şi ale Editurii Vinea au con­dus, cum era şi firesc, la ceea ce am pu­tea numi „clasicizarea“ generaţiei douămiiste.

De ce credeţi că editurile noastre, cu puţine excepţii, nu par foarte interesate de poe­zia românească? Credeţi că poezia ro­mâ­nească poate fi susţinută prin lecturi publice?
Polirom nu a debutat poeţi în primii săi zece ani de activitate. Dar se revan­şea­ză în prezent, publicând poezie de foar­te bună calitate la Cartea Ro­mâ­neas­că, pe care a preluat-o în custodie. Noua serie a Cărţii Româneşti a început şi cu autori deja impuşi la Vinea. Poli­rom-ul şi-a asumat, însă, absolut meri­tuos, debuturile în proză. La Humanitas cărţile de poezie continuă să fie rarităţi, cele câteva care se publică anual apar­ţi­nând în principal unor autori consacraţi. Este limpede că există şi o constrângere financiară la mijloc, cărţile de poezie fiind greu, dacă nu de-a dreptul im­po­si­bil, de vândut, dar mai degrabă cred că este şi o opţiune netă pentru un pro­gram editorial în care, din capul locului, poezia este privită ca o cenuşăreasă. Aşa se explică de ce activitatea unei edituri precum Vinea, pe acest segment cul­tu­ral, ţinea pur şi simplu de necesitate. Şi ne-am jucat foarte bine rolul, ani întregi la noi apărând mai multe volume de poe­zie decât publicau laolaltă toate celelalte edituri din România.
Cele câteva edituri noi apărute după 2010 nu schimbă cu nimic situaţia de ansamblu, preluându-se un număr din­tre autorii afirmaţi la Vinea şi atrăgân­du-se debutanţi care, inevitabil, ar fi ajuns la Vinea sau la Cartea Româ­neas­­că. În mai multe feluri, ne-au făcut un bine. Pentru că au scăzut presiunea autorilor asupra noastră şi în felul acesta am putut miza suplimentar pe alte colecţii, cum ar fi „Ediţii Definitive“, „Avangarda“ sau „Vinea Internaţional“. Cât despre debutanţi, slavă domnului, am avut ce publica. Chiar în aceste zile am nominalizat câştigătorul Marelui Pre­miu Vinea, la ediţia a 22-a: Raluca Blez­niuc, cu volumul, excepţional în opinia mea, Imnul CioZvârtei. Referitor la suc­ce­sul lecturilor publice retribuite la noi, pe moment aşa ceva ţine de utopie, din păcate. Dar tre­bu­ie neapărat încercat şi perse­ve­rat.

Ce va cuprinde Simpozionul Gherasim Luca, organizat de editura pe care o con­duceţi?
Anul trecut am încheiat un contract cu editura pariziană José Corti, care de­ţi­ne drepturile pentru Gherasim Luca, pen­tru o ediţie de Opere şi încă două vo­lume bibliofile, între care unul va con­ţi­ne Vampirul Pasiv (minune, am descoperit manuscrisul românesc al volumului, până acum crezându-se că el a fost scris în limba franceză), ne-am asumat orga­ni­za­rea Centenarului naşterii acestuia, fiind născut la Bucureşti, pe 13 iulie 1913. Pe lângă Editura Vinea, orga­ni­za­rea este asumată de Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene, pe care l-am înfiinţat în 1999, de Asociaţia Editorilor din România / Salonul internaţional de carte Bookfest, de Arte 21. Parteneri ne sunt Şcoala Doc­torală a Facultăţii de Litere – Univer­si­tatea Bucureşti; Centrul municipal de cultură „Constantin Brâncuşi“ – Tg. Jiu; Muzeul Literaturii Române – Iaşi; Mu­zeul Naţional de Artă – Cluj; Alexandria Librării – Suceava; Biblioteca judeţeană „Teohari Antonescu“ – Giurgiu.
Este vorba despre un program foarte bogat, care se desfăşoară la Bookfest în zilele de 31 mai, 1 şi 2 iunie şi la Fa­cul­ta­tea de Litere pe 3 iunie. Sunt prevă­zu­te susţinerea a circa 30 de comunicări, ver­nisajul unei expoziţii, proiectarea a 10 filme dedicate avangardei, momente de performance.

La ce lucrează acum poetul Nicolae Tzone?
Zilele acestea am făcut corectura la par­tea ce-mi revine, peste 40 de pagini, din antologia de poezie Născut în 58, coor­donată de Adrian Alui Gheorghe, ce va apărea, pentru Bookfest, la Cartea Româ­neas­că. Va fi un volum masiv, de aproa­pe 500 de pagini, eu fiind alături, pe lângă coordonator, de Ioan Es. Pop, Bogdan Ghiu, Lucian Vasilescu, Liviu Geor­gescu, Vasile Gârneţ, Varujan Vos­ga­nian, Radu Voinescu. Prefaţa o sem­nează Vasile Spiridon, născut şi el în 1958.
În curs de apariţie este un volum de poeme pe care l-am scris împreună cu Mi­hail Gălăţanu, Cioplitorii de măşti. Ilustraţia este de Murivale.
După Bookfest, urmează să mă întâl­nesc cu Suzana Fântânariu, de la Timi­şoa­ra, care va face desenele la noul meu volum de versuri, Poeme zburătoare. Va fi o carte, grafic vorbind, foarte spectacu­loa­să, pentru că se va tipări pe formatul neuzual A3, şi va conţine, pe lângă ilus­tra­ţie, şi manuscrisele cărţii.

Cum se distribuie şi câte exemplare scoa­te editura din aceste cărţi de poezie? A pier­dut sau nu editura poeţi din cauza distri­buţiei?
Suntem liniştiţi şi extrem de senini în privinţa distribuţiei cărţilor noastre. Con­tractul de parteneriat cu Alexandria Librării ne permite trimiterea în reţea din prima clipă a volumelor în treizeci de locuri deodată, de la Rădăuţi, Su­cea­va, Bacău, să zicem, la Buzău, Sibiu ori Deva. Cu librăriile Cărtureşti avem o relaţie ce ţine deja de mai mulţi ani. În momentul de faţă am căzut de acord în privinţa colaborării şi cu reţeaua Li­bra­rium, care are librării splendide deschise la Cluj, Iaşi, Timişoara şi Bucureşti. Cărţi avem – tirajele le stabilim în funcţie, fireşte, de numele, de importanţa auto­ru­lui, între 300-500 şi 1000 de exemplare, librării avem, rămâne numai să se ho­tă­rască să se trezească din prelungita lor letargie cumpărătorii de carte de poezie. Căci prezenţa unei cărţi de poeme în li­bră­rie nu înseamnă automat şi vânzarea ei. De asemenea, primim zilnic cereri de carte direct prin Internet. Apoi, la fie­ca­re lansare de carte nouă facem stand, practic, cu o mare parte dintre volumele edi­tate mai înainte. Dacă adăugăm şi prezenţa, ediţie de ediţie, la marile târ­guri de carte, pot spune că avem su­fi­cien­tă vizibilitate. O intrare simplă pe Facebook la Editura Vinea va fi fiind mai mult decât edificatoare.
Nu aveam, aşadar, cum să pierdem vreun poet din cauza, vezi Doamne, a... dis­tribuţiei. Dimpotrivă, la nu puţine cărţi am realizat, în urma tirajelor pri­me epuizate, ediţia a doua, autorii fiind mai mult decât mulţumiţi. Autorii sunt vii, pot fi întrebaţi. Pe urmă, sunt poeţi care au publicat consecutiv şi 3-4-5 cărţi la noi. Îi numesc, repede, pe Şerban Foarţă sau pe Constantin Abăluţă. Fi­reş­te că în acest timp au publicat volume şi în altă parte, la Humanitas, la Brumar, la Cartea Românească sau la Charmides. E firesc. An de an revin autori pe care
i-am publicat în anii ’90 sau vin autori noi de calibru: Sebastian Reichmann, Dinu Flămând, Miron Kiropol, Rodica Dra­ghincescu etc. Nu am conflicte cu au­tori care au publicat la Vinea. Dacă aveţi cunoştinţă măcar de unul, spuneţi-mi-l şi mie. Ştiu că unora, care nici nu de­­păşeşc ca număr două degete de la o mână, orice succes al Editurii Vinea le pro­voacă insomnii groaznice. În ce mă pri­veşte, eu doresc succes tuturor care pu­blică poezie în România, editori şi au­tori.

Interviu cu Nicolae Tzone, directorul Editurii Vinea, realizate de Mădălina Şchiopu
Bucurestiul Cultural, nr. 124


Liviu Ioan Stoiciu - Iau lucrurile aşa cum sunt

 
Nu ies din casă nici azi, n-am chibzuit destul – bate
un vânt tăios, mai bine să-mi reevaluez
încă o dată dimensiunile, potrivit cauzei: înălţime, lungime,
lăţime, greutate, las compoziţia amestecată, în ea
se găseşte tot ce e bun şi frumos, rău şi urât, îmi convine
sau nu, depinde de arderile pe care le am. Ar
trebui să mă învăţ să câştig învăţătura de minte cu mai multă
uşurinţă şi să nu fiu stăpânit de pofte, să urăsc
plăcerea şi să iubesc numai adevărul, să
fiu mărinimos, nu îndărătnic şi încăpăţânat, să fiu neclintit
în faţa nedreptăţii, să cred în puterea funcţiilor
organismului meu şi să iau lucrurile aşa cum sunt. Nimic
biblic, de ce să nu mă reevaluez din când în
când, trebuie numai să mă străduiesc mai mult şi să scot la
lumină prescripţiile şi obiceiurile moştenite,
sau câştigate de-a lungul vieţii. Ce constat azi? Că oboseala
mă poate face fericit, ea-mi încetineşte gândirea
şi-mi stinge războiul personal, încet-încet iau seama că pot
să trăiesc şi fără să mă mai conduc în amănunt,
că nu dau în gropi. Probabil că are
grijă de mine moartea – „purtătoare a forţelor fundamentale
ale naturii”, cum îi spui tu. Ea mă menţine
pe linia de plutire, e mult mai înţeleaptă decât mine – asta,
până adorm şi mă scufund, să am de unde să
ies la suprafaţă. Nu e nimic deosebit perceptibil senzorial.
Mintea mi-e răpită de urcuşuri…

Alo, n-o mai termini? Iar ai luat-o pe arătură,
lasă-ţi dimensiunile corpului în pace,
mai ieşi şi tu din casă, fă o plimbare – până să dispari în
aer, distrage-ţi atenţia de la tine însuţi…
Că sunt variaţii naturale. Sunt modificări ale ţesutului
creierului. Sunt diminuări ale încordării.
Dirijări!
Alcătuirea fizică are atâtea însuşiri care te pot îndepărta
periculos de tine însuţi, nu te mai concentra
la ea, nu mai experimenta atât. Simplu: poate suntem numai
nişte accidente
pe planetă, nereprezentative, de ce ne
dăm atâta importanţă? Nu e nici o planificare la mijloc, nici
o regulă, ce regulă? Ce rost are să cercetezi
o întâmplare? Lasă naibii orice raţionament. Reacţionează
numai la alarmele tale interioare. Eşti
conectat la un strămoş necunoscut, care nu ştii ce vrea.
Poate, până la urmă, nu te vei alege decât cu
un vis. Poate eşti visul lui.

Liviu Ioan Stoiciu - Mă urăşti

 
S-au împreunat toate drumurile aici, abia acum ai
înţeles – intri în capelă, te
închini, cauţi o flacără de candelă, fiindcă lumânările
au beculeţe aprinse şi n-au legătură cu
tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să
o iau de la capăt. Am adus
sticla asta de vin la altar, mă las pe mâinile tale – „când
mi-a fost sete, mi-ai dat să beau”…
Eu n-am uitat. Sunt

o formă desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru,
îngrămădit în mine însumi, ascuns,
dacă aş putea să ies la un liman! Sunt o amintire. Am
ajuns să pricep unele lucruri, dar nu
sunt crezut. Lasă, nu eşti primul. Ia din mâncărurile
date de sufletul morţilor, ce
s-au pomenit azi, nu te mai uita în urmă, du-ţi nopţile
şi zilele la abator – vaci grase,
mulţumeşte-te cu puţin, fii tu însuţi. Îţi râzi de mine? Te
urăsc, Doamne, aşa cum mă urăşti şi tu
pe mine… Se bate cu palma peste gură. După judecata
omenească. El, care pluteşte
deasupra solului. Are diferite căderi sufleteşti. Iese din

biserică, drumul deschis în faţă,
nevăzut, te duce din nou spre răsărit, în sensul
invers al acelor de ceasornic. Tot
mai priveşti cum se roteşte planeta Venus? Nu mai suferi
atât! De ce nu laşi altuia locul?

Liviu Ioan Stoiciu - Nicio fericire nu-l mai atinge

 
În această mireasmă divină.
Nimic distilat la maximum, miros de fructe stricate: invidie,
frustrare, mândrie rănită, atât se mai vede
din butoiul lui – nici un mister, funcţia focului interior
îl arde, nu-i mai dă lumină. De fapt, nimicul
nu există. Nicio fericire nu-l mai atinge, nicio linişte, nu
mai acumulează forţe pentru o viaţă nouă.
Nu e decât o creatură căreia i-a mai rămas doar moartea,
apreciată ca o binecuvântare. Nu crede
în existenţa vieţii de dincolo, n-are atâta imaginaţie. E
neajutorat şi cu mâinile goale, s-a
predat, nu-l mai ajută cu nimic faptul că e o persoană
raţională. E profund mâhnit că n-a putut
face mai mult, că nu i s-a dat decât un pic din ceea ce alţii
au risipit sau au aruncat la gunoi. Nu s-a
putut concentra destul, n-a dat de gustul virtuţii. A fost
ţinut la suprafaţă, destinul l-a îngropat
într-o continuă depresie… Toată viaţa n-a făcut decât să
interpreteze ceea ce simte – şi a greşit
mai mult, n-a fost pe drumul cel bun, a jucat numai un rol
pe care nu l-a controlat până la capăt, l-a pierdut
pe drum. Degeaba s-a împotrivit lui însuşi, de la un moment
dat, când a înţeles ce e în spatele sentimentelor
pozitive, pline de compasiune şi bunăvoinţă, era prea târziu,
învăţăturile trecuseră pe lângă el, nu fuseseră
asimilate, rămăseseră neînţelese. S-a resemnat: că el nu face
parte dintre cei ce pot transforma veninul
în leac şi că nici o lege a universului nu poate schimba
aspectele negative ale vieţii lui. Nu-şi
mai doreşte nimic. Aşa că se mulţumeşte cu suferinţa, din
care extrage, din când în când, „câte
o picătură de esenţă” – nu ştie exact ce e, la ce foloseşte,
poate are legătură cu viitorul, poate cu
sufletul, poate cu Dumnezeu, poate cu dracul sau cu moartea,
sau cu toate la un loc şi cu altele
asemenea lor, amestecate, sau cu niciuna. E o dereglare a tot
ce ţine de capacitatea de decizie, de gândire şi
memorie. S-a deschis un gol în urma lui. Emite lumini slabe,
pâlpâie. E prizonier al
unui ciclu care e pe cale să se încheie,
simte impulsul să evadeze, dar toate gândurile se dovedesc
a fi deşarte. Are vibraţii inferioare.

Liviu Ioan Stoiciu - Dinlăuntru spre înafară

 
flori aruncate pe jos, pe urcuşul către Biserica din
secolul al XV-lea, lipsită de sfinţi
pictaţi, cu doi ochi-ferestre în catapeteasmă, cu câmpuri
magnetice – în care slujesc patru preoţi,
înconjuraţi de prapuri. Ce ţi-ar trebui, înainte de toate,
călcând pe florile aruncate pe jos, pe
urcuş? Să fii descendent dintr-o familie de nobili? Că
nu ţi se dă destulă importanţă –
intri şi în cimitir, te înalţi pe vârfuri şi rupi un
măr de pe o creangă, hai,
muşcă şi tu o gură, să afli ce ţi-ar mai trebui,
ia te uită ce contraforţi are
Biserica, îi e greu. N-au pornit spre tine razele de lumină?

Pluteşti. Îl admiri pe o fereastră din turn pe
cel ce trage clopotele,
„veşnica pomenire”, ce auzi dinlăuntru? „Prin marea
scurgere a vremii” – e o halucinaţie
colectivă. Desprinşi de pasiune, frică şi ură, mai facem
un pas dinlăuntrul nostru spre
înafară.

Liviu Ioan Stoiciu - Să pleci fără o ţintă


convoaie de furnici, unele după altele, unele
se duc, altele se întorc,
traversând drumul de ţară: roţile căruţelor nu le întrerup
circuitul, saltă peste ele, poate
va da Dumnezeu şi va ploua azi! Ce spui? Îi

întinde două mere pădureţe: astea
sunt bune când dă bruma peste ele, muşcă
din unul, se strâmbă, îl aruncă, pe
al doilea măr îl joacă în palmă, în zăpăceala serii, e
lucios… Nu

e caraghios? Să ai un unic strigăt din interior: să pleci!
Să pleci fără o ţintă anume şi să nu te mai
întorci, să nu
mai ai frivola grijă a zilei de mâine, de acasă,
să ajungi undeva, la un capăt sau la un început, la
limită, oriunde, să te întinzi acolo pe
pământ şi să aştepţi să vină peste tine, părăsită de toţi,
conştiinţa. Conştiinţa unui nou transfer.
Transfer? „Transfer
energetic”. Să te întrebe ce ai păţit şi să te implore
să rămâi, că de ce te omori atât
cu firea.

Liviu Ioan Stoiciu - Poeme dedicate lui Alexandru Muşina


Se dedică lui Alexandru Muşina

Mai bine
Mă gândesc, sincer, că e mai bine să fie aşa. Am
iar necazuri, sunt încolţit,
nimic nu mai merge, îmi fac singur greutăţi,
nu vreau să mai aud de nicio pricină? Nici de supraveghetorul
din mine, nici de nivelul la
care m-aş putea ridica: până acolo. Aici tăcu, ducându-şi
din reflex mâna la gură: de ce-mi bat eu, în

definitiv, atâta capul? Aceste
necazuri ar putea să-mi fie spre mângâiere, să-mi fie
păpădii, furnici, aluviuni uscate, încărcări
electrice, apă tulbure la picioare, salcie ruptă, sudoare,
petale roşii, percepţii extrasenzoriale –

toate curgând la vale după fiecare rupere a mea de nouri
pe dinlăuntru, în mijlocul celei mai
mari gălăgii, până va avea ce să se facă deodată linişte
să se audă ţipătul unui pescăruş de râu. Nu
e ţipătul meu? Eu, care

o să mă urc, mai apoi, pe alt deal, cu furcoiul pe
umeri, la strânsul fânului – câte
fire de fân, atâtea simţăminte contradictorii? În bine sau
în rău, în mai bine sau în mai rău. Când
nu ştii cu cine te lupţi. La
ce-ţi trebuie? Fân crescut într-o noapte fără lună cât casa,
sub răsuflarea spiritelor răufăcătoare… Fiind

totul în zadar. Nu-mi
este îngăduit a mă văieta, a geme, a regreta.

E pe o nouă treaptă
Totul vine sub formă de supărare, frică sau necaz, care-i ia
puterea – dar nu trebuie să fie îngrijorat
prea tare, fiindcă a intrat pe o nouă treaptă de dezvoltare,
i s-a explicat: deocamdată trebuie doar să
strângi din dinţi, să ai răbdare. Nu mai simţi dorinţa de a
învăţa ceva în plus? Pe zi ce trece i se pare
că e tot mai agresiv, de fapt. Nu are de ales, însă: când nu
mai poate, încearcă să aţipească şi
după un minut are vertij, sare speriat din pat. De fiecare
dată când aţipeşte trece într-o altă
dimensiune, după ce cade în gol, de la mare înălţime. Nu mai
doarme decât iepureşte. I se rupe inima
că nu mai poate supravieţui în asemenea condiţii, organismul
i s-a îmbolnăvit iremediabil, stă pe marginea
prăpastiei şi aşteaptă imboldul
să-şi încheie aventura, nu mai are nicio dorinţă. Ce faci,
„fiecare dorinţă este provocată de sentimentul
iubirii”, rupe-ţi toate legăturile cu această lume dacă vrei
să te salvezi… Dar nu mai ştie ce
mai vrea, ce rost are să continue, dacă a ajuns în această
situaţie? Du-te, totuşi, la un spital, să-ţi
faci analiza sângelui măcar. Nu mă duc. Atunci, roagă-te. „Tu
nu vezi? Fără iubire, dorinţele tale te duc pe
drumuri necunoscute”… Te minţi singur dacă repeţi că nu mai
ai nici o dorinţă, subconştientul te conduce la
uşa depozitului-de-viitor, trebuie numai să o deschizi… Iar
vii cu asemenea argumente? Ştii ce spunea
Sfântul Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi poţi să faci ce
vrei”. Câte tipuri de sentimente te mai bântuie?
Cinci-patru-trei… Stop! Nu declanşa numărătoarea inversă.
Nu te mai întoarce către sursa primară,
rece. Întoarce-te către mine, eu sunt fierbinte – iubeşte-mă!
Şi nu te mai gândi la ceea ce se va
schimba. Ar trebui făcută o slujbă de sfeştanie în casă.

Mă rememoram
cam pe la miezul nopţii, lampa era încă mare: eu eram? În
armură grea şi coif cu viziera
închisă – nu mă recunoşteam cu totul, ce mai
voiam? Eu eram, mă
rememoram, ridicam pentru o clipă viziera, dar nu
mă înţelegeam. Ce aveam… Oare
la ce mă gândeam? La putreziciunea moştenită din adânc.

Mă gândeam la cei din cazărmi
şi din beciuri, români:
la cei necrescuţi în cultul supunerii, „ca mine”.

Uşa mare, dublă, de la intrarea
înlăuntrul meu era pe jumătate acoperită de o dună, iar
vântul aduna din ce în ce mai mult nisip
în jurul pereţilor exteriori. Plus apocalipsa, anunţată
în 2012, şi centura fotonică: totul era un
hohot de râs, acolo, public…

Ah, instinct al răzvrătirii! Nu da înapoi: măcar tu, „chiar
dacă am ratat totul cu învârtelile,
reaua-credinţă, prostia, înşelăciunea, şmecheria alor
noştri”… Că e o cârdăşie la mijloc!
Am ratat totul, aceasta este culoarea regulamentară,
îndrăznind

şi nereuşind, „ascultaţi prin mine vaietele
mulţimii” – trimis când înainte, când înapoi în timp,
împins de la spate de o radiaţie caldă.

Cum e dracul
Stăpâniţi-vă! Străduiţi-vă!
Se întorc şi-şi pun mâinile pe cap, acceptând
că există şi lucruri inexplicabile –
habar nu au de unde vin şi dacă trebuie să se întoarcă. Nu,
mai bine merg înainte, nu-şi iubesc
aproapele, au aceleaşi focuri pe mirişte în minte, după
recoltarea grâului, după ce treci
Dunărea de Cernavodă, spre Bucureşti. Se cunosc
însă de undeva, îşi suprapun degetele,
trepte pe o scară care coboară, nu se uită în urmă, „este
la mijloc o altă dezlegare

energetică” – mare scofală. Şi? Nu s-au cocoţat pe stâlp?
Cad permanent în deriziune, nimic nu merită,
spun, a câta oară? Nu vrei să ne batem cuie în frunte? Au

pe dracul în ei, maică, nu pot să moară, că-s
tineri, fac magie neagră, vrăji
cu cuţitu’ – bagă un cuţit în apa descântată şi
pe urmă taie un animal,
orice: cum se scurge picătura de sânge de pe lamă, aşa să
se ducă viaţa omului. Vor să
se trimită prea înainte… Cum e dracul? „Dracul e urât rău,
cu spume, când descântau, ieşea din
apă şi se arăta în faţa mea, era ca un strigoi, urââââât”…

nu i-ar fi plăcut să fie altfel
Un flux discontinuu de senzaţie şi nimic din ceea ce i-ar fi
făcut lui plăcere în tinereţe: nici mâncare,
nici sex, nici înotat în mare sau lenevit la soare pe nisip,
nici preumblare pe faleză, sau pe munte. Nu mai
are nicio atracţie. Nici oceanul aerian? Rânduielile naturii
nu-l mai privesc. Gândurile negative, trezite în
fiecare zi, de la prima oră, duşmăniile, răul făcut, reacţia
lui la jignirile aduse inutil, îl afectează, îl
conduc şi-i strică ziua, ele se transformă şi se descompun
cel mai greu, fără ele ar fi alt om. Adevărul
e, deşi nu e sigur, că i-ar fi plăcut
să fie altfel. Oricum, e prea târziu să încerce să intre
în pielea altuia, care să nu se sinchisească de ceea ce face
sau nu face cel de lângă el. Acum nu-şi mai
doreşte decât să întâmpine moartea cu sufletul împăcat. Să
revină cu bine spre bază.
În el se găsesc încă toate elementele
întrepătrunse, unite – care se vor separa după ce va fi
îngropat, deocamdată se chinuieşte să le
ţină într-un echilibru minim, să nu mai sufere pentru toate
prostiile. Nu mai contează dacă vrea să
curgă totul la întâmplare, de la sine, şi el să le ordoneze,
cât de cât, la nivel mic, fără alt scop decât
să tragă de timp, să uite, să facă şi el ceva, să nu fie
atras în subsol în timpul vieţii.
În subsol – acolo unde e miezul seminţei de floarea-soarelui
sau al zahărului pepenelui, miez
aflat în beznă, unde soarta e imposibil de determinat,
înainte de a putrezi… De ce n-a învăţat,
60 de ani, să se bucure de ceea ce a primit de la cel pierdut
în zare, care din când în când reapare şi-i dă
un semn? Pâlpâind… Nu şi-a dobândit seninătatea nici azi,
i s-a oferit numai prilejul de a dispărea subit,
dacă nu-i convine – dar nu s-a hotărât,
ştie că altă ocazie de a mai fi
pe aici nu i se va mai acorda altădată, de aceea întârzie,
chiar dacă e o hărţuire la mijloc. E convins
că toate aceste lucruri, care i s-au întâmplat, trebuiau să
i se întâmple. Toate, din cauza
inimii înşelătoare în care i s-a topit mintea.
Şi care l-a pregătit pentru o restaurare. Până la urmă
în locul lui va apărea un contur luminos.

Nicolae Tzone - [citiţi-mă şi veţi orbi le-am zis şi ei m-au citit…]



citiţi-mă şi veţi orbi   le-am zis   şi ei m-au citit şi au orbit
                                                              cu toţii  pînă la ultimul
citiţi-mă   şi veţi muri    le-am spus cu voce tare şi surdă  
                                şi ei m-au citit şi au murit pînă la ultimul
citiţi-mă   şi din nou vă veţi naşte  le-am strigat în urechi   
              şi ei m-au citit şi din nou s-au născut pînă la ultimul

neamul meu de născuţi şi de nenăscuţi tzone a avut   are     
             şi va avea totdeauna încredere neştirbită în mine
                                                                  şi-n poemele mele

*
legat la ochi cu chiar degetele mele păşesc entuziast
                                            printr-o vîlcea burduşită cu urşi
şi pe fiecare urs o femeia goală cîntă fără răgaz
              la cîte o tulpină fragilă de păpădie   puf puf puf  
şi în aer se ridică o pulbere albă ca un suflet de adolescent trist   
puf puf puf   şi praful de păpădie se face nor şi pluteşte
                                                                     deasupra vîlcelei  
urşii sînt cuminţi  deştepţi şi îndrăgostiţi   puf puf puf  
urşii ţin femeile goale pe pielea lor cu o nedisimulată
                                                                    mîndrie de urs  
femeile goale de pe noi sînt pielea noastră a doua  
                                                      vorbesc ei toţi deodată  
femeile noastre goale de pe noi sînt pielea noastră de lux
nu  nu visez   chiar sînt într-o vîlcea acuns după un muşuroi
                                                                      splendid de cîrtiţă
femeile goale de pe urşi chiar cîntă şi suflă   puf puf puf  
                                               în tulpinile fragile de păpădie
urşii   se vede foarte bine de unde mă aflu   sînt foarte fericiţi  
şi parcă ar vrea să cînte şi ei   mor mor mor mor mor mor mor   
şi puful de păpădie se înalţă la un metru deasupra lor    apoi
       la doi   apoi la trei   pare un puf special   pare o ninsoare
       care cade în sus   un omăt fraged şi senzual care pluteşte
          regeşte deasupra de noi toţi    eu  urşi şi femeile
                                                     goale călare pe blănile lor

legat la ochi cu chiar degetele mele păşesc entuziast
                                         printr-o vîlcea burduşită cu urşi

*
poate că un cuvînt mort este un cuvînt bun   şi  da  da
                                           şi încă de vreo mie de ori da
poate că un poet mort este un cuvînt bun

*
vai  vai    şeherezada cea de demult se culcă singură
           seară de seară   vai  vai  stăpînul ei a ruginit lîngă ea
hai   şeherezada  vino la mine în braţe să număr bob cu bob
                                                   toate cuvintele pe care le ştii
hai   şeherezada   să facem noi amîndoi un rug ale cărui flăcări
                   să se vadă pînă    hăt   adînc şi foarte adînc  
                                                                           în antichitate
hai   şeherezada  ridică-ţi ţîţa peste orizont cu mine sus
                                          pe sfîrcul ei roşu în chip de catarg
hai   şeherezada   bate-te în şolduri şi în pulpe de cristal
       cu iubita vieţii mele fie şi pentru o singură noapte cu mine
hai   şeherezadă mai singură ca niciodată   fii chiar tu
              iubita vieţii mele de fiecare noapte  şi de toate
                                                            morţile ce or să vină

*
nu vă ascund că mănînc pîine de hîrtie   şi ronţăi cu nesaţ
        ciocolată de hîrtie  şi mă spăl pe obraz cu apă de hîrtie
ieri seară mai mult decît curios mi-am vîrît mîinile-n burtă
                          şi am văzut că şi maţele mele sînt maţe de hîrtie
ieri seară mi-am scos oasele afară din trup şi oasele mele
                 erau pline cu suluri de papirus învechite la colţuri
poate că şi din cauza asta poemele mele muşcă din mine
        ca din ţîţa mamelor lor care trebuie să fi fost cîndva
          pline ochi cu suluri noi de papirus   neapărat egiptean

*
tot ieri în podul meu din strada aurel vlaicu au venit cîinii-suliţă
                                                     din poemele lui virgil mazilescu
erau cîini-suliţă extrem de interesanţi şi de expresivi   boturile lor
                                 suliţă aveau în vîrful lor agăţat un fel de surîs
hei   voi   cîini-suliţă   le-am zis   ce-i cu voi pe aici   nu ştiţi
            că nu aveţi voie să părăsiţi poemele lui virgil mazilescu
noi  cîinii-suliţă   răspund ei  nu vom părăsi vreodată poemele
          lui virgil mazilescu    poţi  de altfel  ca să ştii că chiar el
           ne-a trimis să ne vezi şi să ne găzduieşti în bucureşti
                                                                 pentru o oră sau două
bine   am zis   fie   am zis   dar el nu vrea să mai vină prin bucureşti 
         am   uite  chiar aici   în colţul dinspre fereastră
                un pat încăpător pentru el liber ca pasările cerului
păi nu vezi că el chiar stă în patul de lîngă fereastră   nu doarme
         cum vrea să lase impresia  ci doar se preface că doarme
           paşii îngrozitori de gheaţă şi i-a pus cuminte ca un copil
              sub pat   să nu fii deloc îngrijorat    nu se vor topi niciodată

tot ieri în podul meu din strada aurel vlaicu au venit cîinii-suliţă
                                                      din poemele lui virgil mazilescu

*
sunt foarte singur   domnul meu   zice încet mazilescu pipăind
           cu degetele de la picioare podeaua locuinţei mele
                                                             din strada aurel vlaicu  
poezia nu mi-a furat numai inima  ci mi-a furat şi moartea  
          şi fără moartea mea lîngă mine singurătatea mea este
          de-a dreptul cumplită   este   cu vorbe precise   insuportabilă
dacă-mi vei atinge   cum este firesc   mîna pentru salut   şi tu
           te vei umple de singurătate ca de rîie   că de moarte văd
                                       că eşti plin cum şi eu am fost cîndva
nu te păzi   nu încerca să-ţi păzeşti moartea cu ghearele
       şi cu dinţii cum eu din răsputeri am încercat   în zadar e totul  
                                              şi ţie poezia ta îţi va fura moartea
dar e bine asta   întreb   oare e bine asta   nu  domnul meu 
                                                                      nu   deloc nu e bine
vezi acum cît mă mai prefac eu că dorm să nu se îndepărteze
         prea mult de mine cîinii mei suliţă   simt că pînă şi ei
            ar vrea să mă părăsească   să se piardă de mine fără urmă

sunt foarte singur   domnul meu   zice încet mazilescu pipăind
            cu degetele de la picioare podeaua locuinţei mele
                                                               din strada aurel vlaicu  

*
în regatul tzone poezia tzone îşi şterge de moartea de fiecare zi
        şi de moartea de fiecare seară tronul cu batiste imposibile
                                                                                           de mercur
în regatul tzone poezia tzone îşi zice sieşi  bonjour imposibilă
           şi totuşi posibilă poezie tzone    bonsoir mult iubită
                                                        şi deloc iubită poezie tzone
în regatul tzone poezia tzone îşi leagănă pe genunchi cu tandreţe
                                            nepereche poemele tzone nou născute
în regatul tzone poezia tzone îşi pune pe frunte în loc de coroană
                     poemele tzone scrise de tzone acum un veac sau două
în regatul tzone poezia tzone ţine în poziţie verticală timpul
                 în ceasuri pendulă   în ceasuri lunete   în ceasuri
                                                          cu limbile de rocă de lună
în regatul tzone poezia tzone zideşte arcuri de triumf în urma
       tuturor devastatoarelor războaie dintre viaţă şi viaţă 
                     dintre viaţă şi moarte   dintre moarte şi moarte
în regatul tzone poezia tzone luminează în felinare-catedrale
            şi noaptea şi ziua   dar mai ales ziua   ca să se vadă
                           şi ziua de foarte departe lumina ei singulară  
în regatul tzone poezia tzone roagă statuile să nască pui vii
     de statuie  şi statuile chiar nasc  la vedere   pui vii de statuie
în regatul tzone poezia tzone bea deopotrivă poeme pe ape
                                                               şi poeme pe vin
în regatul tzone poezia tzone rîde împreună cu socrate
                    şi înghite whisky de cucută la întrecere cu socrate
în regatul tzone poezia tzone strănută şi strănutul ei răsună
        din europa pînă în argentina   şi pînă dincolo
                                            şi pînă dincoace de argentina
în regatul tzone poezia tzone şlefuieşte pietre de diamant
                   cu diametrul cît urechea   şi chiar cît şi lira
                                                                  străvechiului orfeu
în regatul tzone poezia tzone sare ca un copilargintviu
            într-un picior din ce în ce mai sus   pînă cînd
                                                 se loveşte cu creştetul de cer
în regatul tzone poezia tzone şade pe un jilţ ţesut din firele de aur
                             aduse de poeme lui tzone din împărăţia lui iisus

în regatul tzone poezia tzone îşi şterge de moartea de fiecare zi
       şi de moartea de fiecare seară tronul cu batiste imposibile
                                                                                    de mercur

                                                                                          25 septembrie

Leo Butnaru - Spiegel in spiegel // Oglindă în oglindă

EU, EA…
Şi prinsei a-i spune, a mă destăinui. Aşa, brusc, blitz, cam ameţită de alcool cum sunt în clipele astea. Ştii, zic, ştii, eu îndelungă vreme, chiar ani în şir mi-am căutat o candidatură. Potrivită, speram. El trebuia să fie unul experimentat şi îndemânatic, ca să facă ASTA cât mai puţin dureros posibil şi, dacă îi ieşea pasienţa, chiar plăcut. Am găsit ceva. Pe cineva. Nu cred că mi-am respectat întru totul doleanţele iniţiale, dar am găsit. Candidatul. Şi el a făcut ASTA. Nu chiar cum mă gândeam eu, nu abil, sută la sută, dar nici prea departe de ce-mi doream. Însă nu aş zice că ar merita să-i fiu foarte recunoscătoare. Ieşi ca şi cum un fifty-fifty niţel ciudat, neprotocolar, să zic.
Chiar dacă faţa lui nu era împovărată barem de un strop de intelect şi alte forme, elemente ce ar trezi interesul cuiva ce ar vrea, eventual, să se îndăgostească. Putere brută, nimic altceva. Însă noi, femeile, ştim că, uneori, forţa brută a oarecărui bărbat are un magnetism irezistibil.
Cum s-ar spune, şi-ţi spun şi eu acum, am pus piesa în scenă cu un accent pe carne, nu pe spirit. Crezi că geaba am recurs la măsuri atât de cardinale şi imprevizibile? Pentru că, oricum, odată şi odată trebuia să mă hotărăsc şi eu. Da, poate că odată şi odată, dar nu oricum...  Da, sigur, după expresia feţii tale înţeleg că, în alegerea tacticii, am cam clacat. Şi, ca să ies din situaţie, ar fi nevoie de măiestrie în strategie.... Iartă-mi năzbâtiile astea... Ţi-am spus doar, sunt cam băută... Euforică şi derutată... Şi însingurată... Şi o să-ţi mai spun. Indiferent ce crezi tu. Asta e, şi ea ţine de destin... Ca ceva ce este engramat în primul gen din care am pornit eu, omeneşte, dar – ca la începutul începuturilor – dumnezeieşte... Uite, o dau în vorbe mari... Ca mai totdeauna când sunt niţel băută, plus ceva euforie şi derută and singurătate. Da, cred că mai pot gândi ceva... pentru că nu mi-am băut de tot gânditoarea... Ştii?... Se spune că, în genere, femeile nu că ar fi doar mai longevive, ci şi trăiesc mai bine, hai să zic – mai confortabil în toate decât bărbaţii... Sigur, ce vorbesc eu de bărbaţi, dacă nu am cunoscut decât pe unul singur... Mă rog, să zicem că sunt cam livrescă. Şi de vină e internetul. De acord? De acord. Tăcerea e semnul asentimentului. Dar dacă m-ai întreba de ce acele alde noi mai că huzuresc în raport cu acei alde ei, o explicaţie ar fi că ele, adică noi, nu încercăm sentimentul de vină faţă de lume. ’Nţeles?... Încearcă să înţelegi... e ceva adânc... mai că-i filozofie, aş zice... Din contră, femeile sunt absolut suprasensibile faţă de fel de fel comportamente neceremonioase ale lumii, universului, existenţei faţă de ele, femeile, bineînţeles.... E adevărat, uneori suntem în stare – sau cel puţin eu una – să elaborăm  teoria generală a ghinioanelor, neşanselor, catastrofelor de două parale... Nu crezi?... Crezi... Pentru că tăcerea e semnul asentimentului... Da, molcianie znak soglasia... Am spus acelaşi lucru, numai că de data aceasta în ruseşte... Încă nu ai uitat ruseşte?... Cred că eşti pe cale de a slăbi în continuare la această materie... Pagubă în ciuperci... De taiga... ciupercile... siberiene... Pentru că, oricum, înaintăm spre occident, nu? Oricum, înaintăm oricum... Ce dracu’ s-a legat de mine acest oricum?... Oricum-oricum ar fi un fel de spiegel in spiegel*... Uite, două-trei cuvinte, sau două jumătate, din cele pe care le ştiu şi eu în nemţeşte... Ştii de unde le-am aflat?... Este titlul unei celebrisime lucrări a nemaipomenit de fainului compozitor estonian Arvo Part... E foarte popular... A fost şi este... Chiar dacă eu am aflat cam târziu, descărcând din google muzică piratată... Partată – de la Part, piratată – de la pirat... Analogii de doi bani... Dar e frumos – nu? – spiegel in spiegel... Piesa e dedicată unei gagele. Sau poate soţiei. Nu cotează. Şi încruntatul Beethoven are un For Elise... Aşa ceva... De ce nu ar avea balticul?... For Gagica... Importă că e de import şi mă emoţionează...
Ghici la ce mă gândesc acu... Bine, firul gândului vine de mai demult, l-am mai depănat eu şi altă dată, dar, iată, îţi spun abia azi... Câteodată îmi zic că nu ai fi decât un personaj creat de mine şi, nu încape vorbă, mă tot gândesc să te ajut să scapi de fobia apocaliptică ce te mai cuprinde din când în când... Cred că te încearcă şi acum... Altfel de ce ai tăcea cu atâta, pardon, nesimţire?... Bine, să-mi duc gândul la capăt... Doar la capăt, dacă nu-mi va ieşi să-l duc şi la bun sfârşit... Pricepi nuanţele, între capăt şi bun sfârşit?... Pricepi, ştiu eu... Te cam ştiu ce poamă eşti, duduiţă... Uite, vreau să te conving că ceea ce simţi sau îţi imaginezi tu nu e decât un soi de spaimă pe cât de banală, pe atât de prostească. Însă, până să reuşesc să formulez în cuvinte această idee, ca să înţelegi şi tu, chiar poate surveni sfârşitul lumii. Apocalipsa... Ca lipsa totală de ceva vital...  Dar în viaţă, cine manipulează omul?... Gândul sau simţul, conştiinţa sau impresia?... Naiba ştie... Or, aş vrea să cred că... Dar nu, nu, renunţ... Nu mai vreau să cred...
  Uf, cam obosesc să-ţi tot spun, da’ tu să nu mă stimulezi barem cu un cuvânt... De încuviinţare sau reproş... Mi-i egal...
Dar la ce ţi-aş spune eu toate astea?... Parcă ar fi posibil să redai în cuvinte senzaţiile, sentimentele, emoţiile?..
Să ştii că intenţionat o dau în fraze mari, în grandilocvenţă... Să uit, totuşi, de forţa aia brutală... Cu toate că nu a fost chiar rău... Cât mai puteam să rămân eu domnişoară învăţătoare, ca să nu zic fată bătrână?... Da, fată bătrână, la douăzeci şi nouă de ani... Da, sunt o atipică... Ca şi cum am fost deja... Iar forţa aia brutală... cum să-ţi spun?... e din clasa a douăsprezecea... Repetată... E un repetent de bani gata, să zic aşa... Multe i se iartă... Îl iert şi eu... Cu toate că s-a întâmplat cu asentimentul meu, bineînţeles... Dar, totuşi, e un necioplit, tânărul... Ce, puteam eu să-i spun lui ceea ce-ţi spun ţie?... Să fim serioşi... Serioase... Da, femeile cred în forţa de atracţie a forţei brute... Bărbăteşti... Viguroase... Şi suportă consecinţele... Uneori chiar plăcute, alteori... Cum să spun eu?... Mă rog, asta-i viaţa...
Tu ce crezi , ce zici de toate astea?... Au ele vreo noimă?...
Continuăm a privi una la alta, una în ochii celeilalte, afundându-ne, treptat, în acea lume de nescris (şi de... ne-deschis!), care nu-i mai poate fi nimănui altuia dat s-o vadă.... Poate că doar lui Dumnezeu... Dacă există... Şi ar fi bine să... Pentru că l-aş ruga să mă ierte că am încurajat unul din liceeani să mă... Da, ce mai calea valea, – să mă fută!... Pardon, sunt cam băută... Ce leşie pe suflet!...
.............................................................................................................................................................................................................................................................................
Uite, de atâta vreme îi tot spun, o întreb, dar ea tace... Ar fi, nu ar fi de acord cu mine?... Se îndoieşte, totuşi, de ceva, dacă nu-mi răspunde... Tace, şi nu pot şti ce crede... La rândul meu, ce să cred?... Cu toate că o ştiu prea bine, noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica. A ne confesa. A ne înţelege. Cuvintele sunt unelte foarte inadecvate. În cazul nostru. Sunt îngrelate şi inabile, aproape că nu mai exprimă nimic şi nu mai înseamnă nimic.
Gata, m-am supărat, m-am săturat, nu-i mai spun un cuvânt-cuvinţel... Între timp mi-a şi mai trecut din ameţeală... Nu, nu-i mai cer să fie atentă...
Mă încrunt, oftez. Şi mă întorc de la oglindă... Ei, oglinzii, i-i indiferent cum mă reflectă – de face sau din spate...

RE-FRACŢII
În ca şi predestinata mea solitudine nu sunt rare cazurile când rămân de unul singur în faţa oglinzii mari, ovale, cu marginile în ozoare verzui-mate, veneţiene, zice-se, oglinda cu tot cu înfrumuseţările ei opace. Stau oarecum tâmp-solemn, ridicol-maestuos în faţa ei.
 În ca şi predestinatul nostru vizavi(u) de lungă înstrăinare de lume, uneori – vibrândă, parcă, precum firele liniilor de telegraf la ger, alteori – încordată până la ţiuit în urechi şi fulguraţii ghimpoase în pupile – în atare stare era firesc ca, odată şi odată, să surprind cum, de sus în jos, pe sticla oglinzii, ca pe gheaţa eternităţii, se propagă o plesnitură, poate doar – o zgârietură... N-ar putea distinge nimeni altcineva, în afară de mine, cum linia ei micronică, dar lungă, în coborâş, uşor zigzagată, împarte vidul „văzător”, oval, veneţian, pornind din ornamentul unei frunze verzui-mate şi proptindu-se, jos, la baza ramei, într-o steblă pelinie, şi ea parte componentă a ozorului conceput în conformitate cu suflul ceţos, misterios al celebrei lagune italice.
Mă dau mai aproape de oglindă. Renunţ la jeţ, stând pe duşumea. Ar fi puţin spus că deschid larg ochii – mă holbez în ultimul hal, mi se înteţeşte respiraţia, în pulsaţia lor agitată şi amplă venele de la tâmplă creează impresia că s-ar putea atinge de... pereţii camerei. Într-o fabuloasă dilatare.
Ce văd eu acolo, în ovalul oglinzii de lagună veneţiană? Suprafaţa, adâncul ei prind a se înceţoşa. După care, brusc, o nouă declanşare, întru a(pro)fundare, întru radicalitate, a crăpăturii ce se reia pe sine, la alt nivel, ziceam, de sus în jos, înjumătăţind zigzagata sticlă. Ba, iată, de la jumătatea oglinzii, crăpătura pe gheaţa eternităţii se ramifică, parcă dând mulţime stufoasă de rădăcini sau nenumărate tentacule de caracatiţă. Piovra! – precum ar exclama veneţianul.
Muţenie. A mea. Linişte. Generală. A camerei. A naturii. A cosmosului. Dar nu şi tihnă sufletească.
Nu se aude scrâşnet, trosnet de sticlă plesnită, sfărâmată.
Mă apropii de fereastră. Geamurile iau aspectul oglinzii din faţa căreia m-am ridicat de pe podea. Din faţa căreia m-am retras, am dispărut. Sticla geamurilor e de asemenea asudată, înceţoşată.
 Re-trăiesc cazul în memoria-mi de acum câteva clipe, în imaginaţia, în conştiinţa mea agitată. Re-trăiesc sfărâmarea în mii de particule a oglinzii – acolo, la spatele meu; spatele meu ce se refelectă în puzderia de cioburi, aşchii mărunte în prăbuşirea lor din înrămarea masivă, din lemn de nuc de Lombardia.
În măcinişul lor, aşchiile – presupun – strălucesc scânteios, cristalic, ca o minusculă ninsoare, ca o înfulgurare oglindos-glacială.
Mă întorc cu spatele la geamul opac. Sub înrămarea deja pustie, jos, se află o bucată de oglindă. O iau, neatent, în mâini. Mă tai, mă rănesc. Sângele prinde a mi se prelinge printre degete. De-aş ţine degetele în jos, picăturile purpurii ar părea că se desprind din zece ţurţuri de gheaţă palidă...Doar aceste gânduri bizare, şi nici strop de durere. Dar ce e, totuşi, – lehamite, dezamăgire, sfârşeală?
Ţăndări. Viaţa. Oglinda. Eu. Dedublatul. Alteritatea. În existenţa destinului (i)real şi cea a oglinzii. Adică – în absenţă. Miraj. Mariaj. Cu neantul. Monştrii – încă – iluziilor mele, necesare, altele – de-a dreptul fatal-abisale, derutante, inutile, devoratoare – parazitele! – de gânduri şi fapte vitale, pe care aşa şi nu a mai fost să le izvodesc, să le râvnesc în locul lor, al iluziilor-trach, pe care nu am ştiut să le rebutez la timp... Cu foarte puţine pierderi...
Şi sângele... Nu obligatoriu al meu – în totalitate. Poate fi şi din cel al fecioarei deflorate... (Ce tâmpenie!... Bine că nu are continuitate, dezvoltare...)
Monştrii din spaimele copilăriei mele... Dar şi spaimele monstruoase trase, până la naşterea mea, de tatăl meu, în război... De murea sub zidurile Könegsbergului sau în apele Oderului, apariţia mea pe lumea ar fi fost compromisă definitiv (!)... Din viaţa mamei legată de viaţa unui altui bărbat, decât cel care avea să devină (de vină?...) tatăl meu, pe lume ar fi apărut cu totul altcineva, numai nu eu... (Altă stupizenie! Uite, cea dintâi are, totuşi, continuitate, dezvoltare... Ca viaţa... Ca moartea.... Ca frivolul... Ca ridicolul... Ca tragicul...)
Viaţă. Încă.
Eu. Prezent. Deocamdată.
Oglinda. Fost-a.
Miraj? Holograma existenţei omului şi holometabola insectei ca deplină metamorfoză a trecerii prin stadiile de larvă, nimfă şi adult... Chip risipit odată cu sfărâmarea, în măciniş, a unei oglinzi...
Atenţie inutilă: cioburile deformează realitatea. De altfel, ca şi lacrima prelinsă pe canalele Dunărea-Marea-Neagră  a ridurilor de pe obrajii tăi...
Desfac palmele. Mărunţiş de cioburi. Fără durere, simţul. Absenţa acţiunii. Doar unele gânduri. Sau, poate, ajunse deja la starea de idei. Stupide, prosteşti. Radicale şi înspăimântătoare. Oricum, rămâne valabilă spusa lui Pascal, Blaise, că inima are raţiuni pe care raţunea nu le cunoaşte...
Şi ceaţa rece care îţi învăluie conştiinţa ca pe o lagună boreală  – ceaţa ce rămase fără obiect, spaţiu, în urma măcinişuli oglinzii.
La naiba cu tandrele iluzii, fragilele speranţe...
Încă nu e pustiu?... Odată, va fi...

STALKER-GALLERY
Visasem îndelung, cred. Ca oricare vis, şi acesta fu incredibil... Însă  mai neobişnuit, totuşi, ca nicicând altă dată, la altă vârstă, în alte stări sufleteşti... Numai că nu mai ţineam minte ce visasem... Încercam să rememorez... Iar ceea ce vroiam să-mi amintesc, ce reuşeam să recuperez din lumea lui Hypnos putea fi asemănat doar tentativei de a picta un tablou sub ploaie – fără streaşină, fără umbrelă, fără oarece alt acoperământ deasupra capului şi pânzei pe care încerci să conturezi, în bătaia stropilor – repezi, distrugători – tabloul. Şi această strădanie de a-mi aminti, spre a mă – într-un fel – aduna, a mă întregi pe mine însumi îmi demonstra iar şi iar, ca ieri, alaltăieri, ca totdeauna, că eu nu pot fi egal cu posibilul... mine, sine al meu, adevărat, integru, funcţional, ca spirit, la maxim; un eu în apogeu. Nevermore! Eul care nu voi fi niciodată deplin...
Dar... mai visam încă. Visam că visasem îndelung... Că nu mai ţineam minte visul... Că ar fi fost ca şi cum aş fi pictat în ploaie... Era o visare visând că visez...
Apoi, mă trezii. Într-un spaţiu neobişnuit mă trezii. Sau – mă pomenii. Însă, în timpurile noastre – ale marilor invenţii sau chiar metamorfoze cosmo-electronice, dezastre naturale şi e(o)rori terestro-umane – nespus de multe lucruri şi fenomene ce, acum nu prea mult timp, ar fi putut părea fabuloase, uluitoare sau, pur şi simplu, foarte ciudate, ca să nască interogaţii la care trebuia cineva să răspundă sau să nu facă asta, deci, astăzi, multe de toate nu mai uimesc, nu mai cer explicaţii. Astfel că nici eu nu i-am cerut însoţitorului meu să-mi spună ce e cu sala stadională, să zic (de la: stadion), în care mă pomenii, încăpere prelungă şi cam la vreo 7-8 metri înălţime, dacă aceasta n-ar fi fost, totuşi, vreo iluzie optică, altfel – fenomen – iluzia optică – deja destul de frecvent în sistemul de oglinzi, lentile, vise, ecranizări, holografii, iluzii, deziluzii etc., ale hiperîncărcatei entropii a supra(i)realităţii în care vieţuim noi. Şi el, însoţitorul, parcă s-ar fi arătat mulţumit că nu-i adresez nici o întrebare, nu-l sâcâi, nu-l... Mergea cam la jumătate de pas înaintea mea, eu – mai mult cu capul ridicat, cu privirile pe sus, surprins de înşiruirea puzderiei de ecrane, în bună condiţie sau deformate, care şi cum, în divers(e) grad(e) şi hal. Pe fiecare ecran era imprimat câte un chip uman. Sau transpărea din el. Feţe, feţe, feţe – de bărbaţi, femei, dar mai abitir – de copii şi adolescenţi...
– De priviţi atent, aţi putea recunoaşte şi pe cineva dintr-ai noştri, mai bine zis – din cunoscuţii dumitale, spuse călăuza.
Şi, fără să-mi spună să-i urmez îndemnul, firea-mi deveni, într-adevăr, atentă la şirurile de ecrane cu chipuri, ecrane în bună stare (geometrică) sau deformate, ceea ce, fireşte, ducea şi la crisparea, contorsionarea feţelor de pe ele, ca în sala oglinzilor strâmbe. Nu prea vedeam cunoştinţe, cunoscuţi, însă nu-i spusei despre aceasta ghidului – stalkerului, cum ar veni, – bineînţele, în sinea mea întrebându-mă ce o fi cu această galerie mai mult decât ciudată.
– Sunt dependenţii, incurabilii dependenţi de computer, spuse călăuza, şi eu mă gândii ad hoc că dânsul e un ins extrem de priceput la psihologia omului, ghicindu-l pe ăsta chiar şi atunci când pare să fie calm, impasibil, tăcut. Ba mai mult – m-am surprins la gândul că el mi-ar putea citi... gândurile. Însă trecui blitz de la un gând la altul, zicându-mi: „Aha! Iată de ce sunt, cele mai numeroase, feţele de copii şi adolescenţi... Dar şi de bătrâni... Da, suficient de multă prezenţă a bătrânilor, de la care adie a singurătate... Vârsta a treia, ca un Stalker irezistibil prin filmografia amintirilor... Şi regretelor...”
De la un moment încolo, prinsei (şi eu) a desluşi chipuri cunoscute, unele destul de desfigurate – cele ale copiilor vecinilor de palier. Începeam să cred că printre feţe erau şi din cele pe care n-a fost să le văd decât o singură dată, fugitiv, extrem de secvenţial undeva în mulţimile străzii, în gloata suporterilor ce se revarsă agresiv şi monstruos prin porţile stadionului. Până la acest moment de revelaţie, în genere mi  se părea că gloata nu ar fi decât, colea, o faţă otova – de o sută, două sute de metri lăţime, faţa aia, în care se anihilează, contributiv întru anonimat, mii şi mii de chipuri individuale.
Bine, bine, îmi zisei, aici nu poate exista şi chipul meu, în/pe ecran normal sau desfigurat, – eu nu cunosc computerul.
– E de presupus că nu sunteţi prins de patima computeristicii?
Nu răspunsei, dându-mi deja seama cu certitudine că stalkerul ştia multe din cele ce se pot ilumina ca gând, idee, întrebare, replică în intimitatea, în conştiinţa mea.
– Şi totuşi, cred că vă simţiţi oarecum frustrat că în acest spaţiu nu există şi chipul dumitale. Nu?
– Da, afirmai eu oarecum ludic.
– Iată cazul în care „da”-ul este egalul „nu”-ului. Dar să vă amintesc cea mai ciudată echivalenţă: post-mortem înseamnă exact acelaşi lucru ca şi post-viu. Numai că, o ştiţi prea bine, nimeni nu spune post-viu, ci toată lumea spune post-mortem. Eu însă mă încăpăţânez să propag, verbocreator, cu drept de autor, anume post-viul. În el mai există, parcă, un ecou al vieţii, pe când în... post-mortem...
Pricepui că interlocutorul e as şi în domeniul în care mă simt şi eu tare pe piaţă: al discursului ludic. Însă nu aveam de gând să mă prind în competiţie.
– Probabil, nu aţi avut suficientă răbdare să vă însuşiţi computeristica, pentru ca, mai apoi, să vă lăsaţi în voia şi puterile ei. Infinite, ar mai fi de spus. Aţi dori să mai încercaţi o dată? întrebă călăuza, aplecându-se şi ridicând de jos o filă albă de hârtie.
Nu mai încăpea îndoială: stalkerul cunoştea nespus de multe, poate că totul din ceea ce s-ar fi numit conştiinţa mea, destinul meu...
Apoi condrumeţul scoase un pix din buzunarul de la piept, cu ambele mâini întinzându-mi fila albă de hârtie şi unealta de scris, zicând:
– De veţi contura pe această filă un dreptunghi, un pătrat simbolic, veţi simţi imediat descătuşarea irezistibilei dorinţe, dar şi putinţe de a vă însuşi cu adevărată măiestrie computeristica. Echivalentă cu o artă anume, aş putea spune...
Instinctiv (!) – îmi trasei mâinile la spate.
– Păcat, spuse stalkerul, surâzând; surâsul i-l trezise gestul meu de ferire, precauţiune faţă de filă şi pix.
– Credeţi? întrebai oarecum inadecvat situaţiei, parcă.
– Sigur. Aţi putea deveni ceva mai important, pentru că, în situaţia actuală, e ca şi cum n-aţi exista.
– Păi... da, se tot vorbeşte de generala dependenţă a lumii de computer. Chiar aşa să fie? Să-i dea lumii, omului individualitate computeristica?...
– Da. S-ar putea spune. Cel puţin, la această etapă de re-cosmicizare a omului.
– Şi cui îi aparţine... galeria... asta? făcui eu un gest larg cu braţul spre pereţii cu ecrane, cu chipuri fixate, atârnate, suspendate...
– Nu ştiu.
– Extratereştrilor?
– Posibil, spuse interlocutorul cu vocea (s)căzută, după care adăugă, în şoaptă adâncă: Dar nu este exclus – şi Lui Dumnezeu...
– Dar unde e portretul dumitale? întrebai, ca şi ispitit de o oareşicare idee năstruşnică sau, poate, tainică, înfrigurată.
– Iată-l, zise călăuza, arătându-mi fila albă de hârtie pe care o ridicase de jos.
Eu întinsei mânile, luând fila şi pixul, după care trasai cele patru linii ale unui patrulater. Brusc!!!! – ca pe un ecran, pe coala de hârtie îmi apăru chipul. Deocamdată – nedeformat... Nemutilat, încă, s-ar putea spune...

ÎNGERUL
Pentru că îngerul gardian, dragii mei, nu e doar păzitor, în sensul unic şi direct al cuvântului, ci apare, prin apărare, ca manifestare – vă daţi seama – în mai multe ipostaze, absolut toate – 3, 4... 10... oricâte – benefice celui de jos, pământeanului, pe care îl are în supraveghere, înainte din toate – în pază. Astfel că eu sunt neclintit convins că, pe lângă alte funcţii, îndatoriri celeste şi preocupări de faceredebinecaritate, anghelul ce mi-i dat sau căruia eu i-am fost dat este şi călăuza mea infailibil(ă). Şi nu e obligatoriu ca el să-mi indice anume ce faptă bună trebuie să fac, ce drum drept şi fără peripeţii să aleg... E în toate astea o reciprocitate ce fixează corect acul busolei conştiinţei sau sufletului meu. Adică, eu nu aş izvodi fapta bună şi nu aş găsi drumul necesar, dacă nu ar fi să mă gândesc la ghidul meu celest, în timp ce fac sau renunţ să fac asta, ceea, celelalte. Adică, eu nici nu aş găsi nu că drumul drept, ci anume – drumul meu, dacă m-aş îndoi barem pe o clipită de inexistenţa sau existenţa ineficace a îngerului meu poliatributiv în raport şi relaţie cu destinul ce-mi este dat.
Iată de ce îl şi invoc, dar mai ales îl caut aievea! Deschid cele mai voluminoase cărţi din biblioteca familiei noastre (nu, nu sunt un maniac egocentric), înfiorat de speranţa că, de după marile coperte, ca de după eterice uşi date în lături, în deschiderile infinite va apărea el, îngerul meu-păzitor-călăuză-alinător-etc. Poate că şi vrăciuitor, cu boneţică albă haşurată simbolic de crucea roşie  a celor de la urgenţă.
Da, se întâmplă să îndepărtez de perete covorul sau icoana şi să privesc într-acolo, unde ar putea fi el, întraripatul, albul meu înger predestinat.... În ce priveşte drumul, nu că drept, ci al meu (poate fi şi oarecum şerpuitor, zig-zag-at, elipsoidal, în circumferinţă, orbită...), nu pierd speranţa de a-l afla şi de a-l aborda. Chiar dacă, deocamdată, nu văd decât posomorâta sa imagine de gură de tunel a oglinzii – ba – a oglinzilor, pentru că în casă avem câteva atare bulboane ademenitoare. Drumul tulbure, deocamdată, ca înseşi realitatea, nu mă pune în gardă. Eu îmi lipesc urechea de gura rece a oglinzii, încercând să aflu ce s-ar întâmpla, la nivel de sunet, ecou, în hăul gâtlejului de tunel posomorât, înceţoşat, poate că al celeilalte realităţi.
Iar cei ai casei, ai mei adică, în special soţia, mi se bagă în ochi, pe când îşi suceşte degetul arătător la tâmplă – inevitabilul gest – nu, nu al soţiei, ci – al epocii... Eu însă o înşfac strâns şi o duc spre oglindă, spre tunelul ei înnegurat, spre gâtlejul hăului ei vuind enigmatic, îi lipesc soţiei urechea de luciul trist şi-i strig: „Ascultă şi tu, dacă nu mă crezi, Toma Necredinciosule!”
Însă îndată îngerul meu ocrotitor şi îndrumător mă sfătuieşte să mă calmez, ceea ce nu înseamnă că renunţ de a-mi convinge consoarta că nu are dreptate, când îşi duce şi-şi răsuceşte indexul la tâmplă. Dar de ce nu ar înţelegea dânsa odată că nu are dreptate şi ar tot ţipa că sunt bolnav, mai spunând ceva despre psihiatru. De fapt, ea zice...  psihi-teatru!... Iat-o, revine la greutăţile financiare prin care trece familia noastră, „A ta!”, zice ea, dar mai adaugă că, slavă Domnului (şi a îngerului meu gardian – îmi spun în mintea mea), mai avem ceva bani pentru internarea şi lecuirea mea.
Chiar aşa a zis – internare, lecuire?... Fie, mi-i egal ca doi-ori-doi-patru sau unu-plus-trei-tot-patru... Mă las la nobilul cherem al îngerului meu păzitor, pe care l-am descoperit, în sfârşit, în gura de tunel  a oglinzii. Ţie, iubito, care nici nu l-ai văzut încă, pentru că nu-l poţi, pur şi simplu, vedea, fiindcă el nu este decât îngerul meu, – ţie, zici, îţi pare despotic, vampiric, crunt, necruţător îngerul meu? Posibil să fie oarecum aşa, numai că tu ţine cont de cel mai important lucru: dânsul este cel mai fidel prieten al meu. Nu, nu mă voi dezice de el! Dar s-o mai spun o dată, calm, neexaltat, fără semnul exclamării... Nu, nu mă voi lepăda de el... Cu atât mai mult nu voi admite să fie făcut responsabil de această înflăcărare a fanteziei mele.... Înflăcărare de... iad, zici tu, iubito? Nu, nu ai dreptate...
Îngerul... Totdeauna avui nevoie de el, mereu mi-a lipsit îngerul... Ei, ce te-ai pus tu, doamna mea, pe chiţcăit? Gata, ţi-ajunge, linişteşte-te. Nu pricepi că nu am treabă cu toate ale tale, că nu mă bag în problemele tale? Da, exact, deja al doilea an. Şi parcă tu nu ştii de ce? Pentru că, iubito, îngerimea nu are sex. Nu e preocupată de aşa ceva. Şi nu din motiul că aş fi, precum zic tu, un neputincios. Da, chiar aşa mi-ai spus într-o dimineaţă, stricându-mi pofta de mâncare. N-am mai dejunat.
Gata, încetează odată, slăbeşte-mă sau lasă-mă, dacă nu mă poţi înţelege. Ca să nu mai zic – să mă iubeşti... Nu, nu e cazul să mă cicăleşti. Nu are rost să mă iei la rost. Eu însumi îmi dau seama că sunt un inutilizabil spre rostul şi folosul familiei, societăţii... Cum am de gând să trăiesc de azi înainte?... Voi pleca la îngerul meu, la fidelul meu prieten. A, da, fiecare cu anghelul său – tu îl ai pe-al tău. Probabil. Probabil, toate fiinţele umane sunt dotate cu câte un înger. Oricum, vino la oglindă. Lipeşte-ţi urechea de ea. Dacă e o taină, poţi să nu-mi spui ce ai auzit acolo, în gâtlejul tunelului ei înceţoşat.


(Din cartea „Ruleta românească”)