Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Lucian Blaga - Giordano Bruno cântă balada permanenței

 


 

 

E acelaşi, nu-s aceleaşi.

 E acelaşi unic soare

 răsărit din munte, gând.

Să se întrupeze-n vale

 alte umbre sunt la rând.

 

 E acelaşi, nu-s aceleaşi.

 E acelaşi unic soare

 albul inului sorbind.

 Să întindă pânza-n iarbă fete,

 alte sunt la rând.

 

E acelaşi, nu-s aceiaşi.

E acelaşi unic soare

 tâlc suav învederând.

Ca să coloreze ceasul

 fluturi - alţii sunt la rând.

 

E acelaşi, nu-s aceleaşi.

 E acelaşi unic soare

 ce-nfierbântă roua, vânt.

Sa îndure moartea-n vară

 alte spice sunt la rând.

 

 E acelaşi, nu-s aceleaşi.

 E acelaşi unic soare

inima prin lumi bătând.

 Să îngâne-n vreme rugul

alte-amurguri sunt la rând.

 

Lucian Blaga – În lumea lui Heraclit

 


 

Produs al aerului soarele ar fi

 al vremuirii, joc al unor pământeşti stihii,

aşa credea-nţeleptul din Efes.

 S-ar plămădi solarul trup din nou, în fiecare zi,

 din aburii fosforescenţi care din mare ies.

 Ştiu că iubita mea-i aşa, pe care o slăvesc.

Mereu e alta, alta e, tot alta,

ca soarele antic, un rod al fiecărei dimineţi.

 S-alcătuieşte din lumini pe care nu le-nveţi,

se înfiripă din splendori pe care tăcând le preamăresc.

 

Făptură fără ieri, întruchipată iar şi iar,

 în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereţi

îmi este dat, până la capătul acestei vieţi,

 în fiecare zi din nou s-o cuceresc.

Lucian Blaga- Lumina raiului

 


 

 

Spre soare râd!

Eu nu-mi am inima în cap,

nici creieri n-am în inimă.

Sunt beat de lume şi-s păgân!

Dar oare ar rodi-n ogorul meu

 atâta râs făr-de căldura răului?

Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,

 de n-ai fi frământată,

Sfânto,

 de voluptatea-ascunsă a păcatului?

Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:

De unde-şi are raiul

 - lumina?- Ştiu: îl luminează iadul

cu flăcările lui!

 

 

Lucian Blaga – Stelelor

 


 

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi

 în mine

mă-nchin luminii voastre stelelor,

şi flăcări de ardoare

 îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.

 Fiori ce vin din ţara voastră, îmi sărută

 cu buze reci de gheaţă trupul

 şi-nmărmurit vă-ntreb:

spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?

 Pribeag cum sunt,

mă simt azi cel mai singuratic suflet

 şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.

Un singur gând mi-e rază şi putere:

 o stelelor nici voi n-aveţi

 în drumul vostru nici o ţintă,

dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!

 

 

 

 

Lucian Blaga- Înfrigurare

 


 

 

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri

strâng lacrimi de văpaie:

 licurici.

Pe-o coastă-n vreji de nouri

 creşte luna.

 

Mâni tomnatice întinde noaptea mea spre tine

 şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui

 ţi-adun în inimă surâsul.

 Gura ta e strugure-ngheţat.

Numai marginea subţire-a lunii

 ar mai fi aşa de rece

- de-aş putea să i-o sărut –

 ca buza ta.

Îmi eşti aproape.

 

 Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

Nichita Stănescu- Desen pe o aripă

 


 

Putem să credem că am scris
ceea ce poate fi citit
pe aripa unei păsări din vis
nemărturisit.
Putem să spunem că am spus
ceea ce spune piatra unei pietre
când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoș
Petre.
Putem să spunem că din nou
avem o cruce pregătită
pe care vom răstigni un ecou
sau poate această clipită.
Vom bate timpul în cuie
toc, și, toc-toc...
Imaginea ta amăruie
vom zvârli-o în foc.

 

Adrian Popescu - Poemul trandafirului

 



Scoica de trandafir dormind în rouă
Vântul a lovit-o cu un bob de nisip
Și umedă o perlă așteaptă să se nască
Bolnavă înăuntru.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Genunchii degetelor mele s-au rugat
Atât de mult, așa de sfânt aseară
Lovind în discul său înflăcărat
Mâinile mele l-au trezit din somn
Și-a venit să-mi deschidă
Cel care locuiește înlăuntru
Și peste miezul său ascuns e domn,
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pavilionul său regesc
Eu l-am întrezărit o clipă.
Ce câini de vânătoare,
Lungi panașe
Aproape semințe
În curtea dinlăuntru lărmuiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pe trepte nesfârșite am urcat
Pe lespezi de petale,
De la cămările cu miere
Înspre terasele cu vânt
Până când m-am visat și eu
Un bulb negru din miazăzi
Înfășurat într-o tunică subțire
De miresme străvezii
Stins colorate.
Deasupra un pieptar de zale
Desfoliate noaptea dintr-o stea
Numai din zvonuri foarte argintoase
Prin care acul de albină nu trecea.
Uneori merg așa prin cetate,
Uneori trec așa, prin apus,
De stau mai mult, cum e firesc,
La curțile sale ca smerit supus,
În timpul său dumnezeiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
O lege blândă mă îngăduie acolo.

(din vol. Umbria, 1971)

 

 

 

 

 

Adrian Popescu - Baia

 




Franz I., Franz K., Franz H. fac baie.

Primul, Împăratul, într-o cadă de marmoră
la reședința lui de la Schönbrunn
apa e potrivită regulamentar la 28 °C
șase slujnice îi pregătesc prosoapele moi.

Al doilea într-o încăpere de ciment
cu ferestruici zăbrelite și geamuri mate,
dușul e foarte rece, tavanul foarte jos,
F. privește neliniștit spre ușa etanșă.

Al treilea Franz stă într-o garsonieră
primită în chirie, altfel confortabilă,
răsturnat într-o scoică emailată își
cercetează venele albăstrii de la mână.

Împăratul se gândește în apa călduță
la veștile primite de la grănicerii năsăudeni,
„să adauge ori nu un pavilion Gloriettei
care se zărește, prin arcadele ferestrei, pe deal?”

Franz K. împinge cu piciorul desculț un
gândac negru spre sita canalului de scurgere,
bate cu pumnii în ușa ferecată
și ăia întârzie să deschidă.

Ultimul Franz renunță brusc, își urnește
trupul voinic de împărat roman din epoca
decadenței, se freacă pe spate cu un prosop aspru,
lamei de oțel îi dă o întrebuințare decentă.

Își ascunde încheieturile stângii cu discreta
curelușă a ceasului cu pilă electrică. Își
aranjează barba de faun, iese în oraș, face
corecturi la Imprimerie, se ceartă, bea bere.

Dar gândul rău rătăcește la vana de acasă,
ca la un pat înmiresmat cu busuioc,
ca la o barcă egipteană plutind pe Nil,
ca la o femeie, ca la un mormânt primitor.


(din vol. Suburbiile cerului, 1982)


Adrian Popescu - Unde fuge mercurul

 




Unde se scurge mercurul, vă întreb, domnilor fizicieni,
spre ce măruntaie ale pământului se grăbește dânsul,
de ce e cuprins de atâta grabă, el, unicul ce are
atâta greutate, vă rog, bunilor fizicieni, unde fuge mercurul;

De ce uneori nu mai vrea să ne slujească, de ce-i cuprins
de panică, așa cum sunt uneori șoarecii și păsăretul,
de ce nu mai stă în oglinzi, în recipiente, de ce nu
ne mai reflectă obrazul, unde naiba are el de mers.

De ce să tot fugim după el, cu o sugativă în mână,
sau un cornet, e mai rău, vă spun, decât un mânz
de ce nu se lasă încălecat de o foaie de hârtie, de
o radiogramă, ne scapă printre degete, unde se duce.

Vă rog să mă ajutați, domnilor fizicieni, sunt un
poet cuviincios, naturist, tradiționalist, îmi plac băuturile
tari din fructele pădurii și mesele sărbătorești, nu mă prea
îndoiesc de cuvinte, el de ce se îndoiește de mine oare.

Nu mă sfiesc să-i rostesc, iată, numele ușor compromis,
(de o silabă rebelă) de ce nu-mi stă în palmă, de ce
e lunecos, eu l-am iubit așa cum e, l-am cinstit și
pe omonimul său, zeul cu vargă și aripi la picioare;

Unde, dar spuneți-mi odată unde se grăbește mercurul,
Patronul său are de condus umbrele celor duși
îl înțeleg, are de purtat vești din lumea subpământeană
la noi și invers, dar el, uite, e pe dușumea, e pe dale.

E pe îngustul pervaz, e pe masă, e în coșul de rufe, e
în culcușul pietrelor, e pe dale, zornăitor, e în cămară,
e în așternut, e în lingura de supă, e în paharul
de ceai, e între fructele-aurii, în ascunzișul copilăriei.

Perforează ca omida frunzele și hârtiile nescrise.
Unde se grăbește și de ce se grăbește mercurul,
de ce, domnilor fizicieni, v-am spus, eu sunt
un poet de modă veche, n-am nevoie de asemenea

farse, de ghidușii, de prezența acestui spiriduș
la masa mea. Vine să mă umilească, să mă
întristeze. Eu, care iubeam bronzul, argintul, aurul,
sunt, iată, tulburat de acest argint viu.

Sunt gata să trimit o călimară după dânsul
unde fuge mercurul, de ce fuge mercurul,
spre ce pol sau ecuator, de ce-și schimbă
mereu înfățișarea, cum să mă lupt cu el;

nu e nici lichid nici metal, nu e nici mort
nu e nici viu, cum să-l apuc, de unde,
domnilor fizicieni, nu e de glumit, iată eu
vă scriu, vă previn, un blând poet naturist.

(din vol. Curtea medicilor, 1979)




 

 

 

Adrian Popescu - Călător în Trinacria

 



Căutam vetrele unei Europe primare
căutam miezul roşu al Siciliei
într-un început de vară
dornic să pipăi sâmburii negri ai unui anotimp
în afara anului,
când comerţul cu fructele Paradisului
e în creştere prin pieţele gălăgioase ale Sudului.

Vinerea cenuşii am ales-o pentru plecare
vegheat de noroc, dar pândit de neşansă
asemeni peştelui-spadă tras la cinci dimineaţa
între Tunis şi Mazara del Vallo
înroşind apele Mediteranei
păstrând între spinii înotătoarelor dorsale
alge africane
şi grăuncioare de aur din caravelele scufundate ale
fostei Case de Suabia
pieptănând pletele timpului.


(din vol. Proba cu polen, 1984)

 

 

 

Adrian Popescu - Proba cu polen

 



Proba cu polen se pare prietene că e cea mai sigură,
el se depune în noi din nu știu ce tainice Începuturi
ne îmbibăm cu polen de când ne naștem în lume
și asemeni albinelor unși cu mirul grădinii pe frunte
silabele noastre fragede zumzăie-n graiul primordial.

Sau poate mai dinainte părinții noștri presimt grăuncioarele
staminelor zburând nevăzute prin aerul limpede
mână în mână viitorii părinți străbat o livadă
și crengile primăverii unduie peste creștetul lor
polenul așteaptă doar anotimpul rodirii.

Proba cu polen se pare prietene că e cea mai exactă
Aceluia găsindu-i după mii de ani giulgiul cu urme
de sânge, firicele din perii bărbii și dovada supliciului
i-au refăcut Chipul, Statura și Vârsta aceasta din urmă
după anii polenului mărturisind fără greș.

Polenul se strecoară pretutindeni în țesuturile tale
în curtea uzinei se scutură din ulmii săraci
pe sprâncenele muncitorului care-și despachetează tainul
pe felia de pâine chiar dacă gustul nu-l schimbă
în apa pe care o bea de la robinetul crăpat

Invizibil polenul dar tenace pătrunde în noi
albinele de dincolo îl presimt și-l așteaptă
crește polenul cu anii nevăzut dar statornic
acum în vreme ce-ți scriu îl simt pe limbă
fierbinte auriu și mai presus de moarte.


(din vol. O milă sălbatică, 1983)


 

Adrian Popescu - Curtea Medicilor




Am fost primit cu bunăvoință de mic la Curtea Medicilor,
acum intram, după douăzeci de ani, pe sub vechiul portal,
se schimbaseră multe, dar nu pentru mine, nu mai erau
crengile de măcieș ascunzând o poartă zidită, abstractă.

Ducea spre Depozitele Bibliotecii, spre foișorul său straniu
acoperit cu ardezie și cărămizile-aparente ale veacului
într-un fraged amurg năluceau ochilor mei de copil
tratate severe cu topografia corpului amănunțită.

Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenței mele,
marile descoperiri anatomice erau descrise cu lux de
amănunte exotice în volume legate-n piele de vițel.
Eu nu pe Vasco de gama l-am admirat mai întâi

Pe blândul Michel Servet, sfârșind pe rug. Sărăcia și
rugul sunt prețul se știe. Numai brazii erau acum mai
puțini și tăiaseră tufele acelea rotunde, tunse exact,
care dădeau locului un aer de Versailles.

Ferestrele-aseptice strălucitoare hublouri ale sălii de operații
de al treilea cat, pe care le deslușeam ușor de pe Cetățuie
Ce fotografii vechi vă arăt, cât de caraghioase poate, ce hârtie
îngălbenită! Parc-ar fi de la radiografiile misterioase

Pe care le contemplam uimit, desfoliate de cămășile lor de
gălbenuș de ou și miere. „E chiar inima mea” (Adrian)
doctorul aspru: „nu fi sentimental!”, magie montană, bâjbâind
prin întuneric mă îmbrac repede bucuros să ies la lumină.

Camera obscură a memoriei. Revelatorul amintirilor mele naive și
Fixatorul cuvintelor unde clătesc și-mbăiez această foaie de hârtie.
Se poate oare citi ceva? Deslușiți coloana, vertebrele și ramificațiile
marelui nerv simpatic? Vomerul și coccisul, rotula și axisul?
Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiogramele nervoase
zigzagul unui schior, grăbind spre finiș între mii de obstacole:
sunt fiul risipitor al familiei lor imaculate. Și Emil Isac
murind la numai câteva saloane de camera noastră (un
salon transformat în locuință, cum se văd unele vagoane
dezafectate pe o linie moartă, pufăind din coșurile bucătăriei
improvizate) și Blaga între brazii de peste drum,
ca un pustnic în munte, îngropat de nămeți.

Numai eu știu limpezi filmele anilor duși în Curtea
Medicilor în camerele lor de gardă, în Amfiteatru, în
lifturile silențioase coborînd în neant, urcând din coridoarele
nesfârșite oameni care se caută (de bolile subpământului,
apei, văzduhului) sau sunt căutați (numai între 2 și 4)
ascultați, întrebați, palpați, fotografiați, măsurați, îmbrăcați,
spălați, bărbieriți.

Figaro, desigur, cânta binișor (pe nas), știa italiana, stăpân
absolut al morților și viilor, preț de câteva minute,
când părul (blond sau negru, roșcat sau castaniu, sârmos
sau mătăsos) ignora orice vârstă, profesiune sau condiție
socială. Îmi tundea chica rebelă, zăngănindu-și foarfecele
nichelate. La nici zece ani frizerul venea acasă, mă aștepta
răbdător. Eram cineva.

Cu vremea totul începe să semene. Capetele, părul,
sprâncenele, câte regimente de convalescenți apucase să
tundă-ntr-o viață de om, câte divizii de adolescenți, câte
companii de copii? Își scutura șervetul alb de buclele noastre
și surâdea enigmatic. Briciul lui susurând aproape de
urechi, pe gât, ne-nfioară ca un proverb obscur.
(din vol. Curtea medicilor, 1979)

Adrian Popescu - Arsură




Carnea mea toată este o lumânare
Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu
Ca păsările mort
Voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrănește din ceară
Și face un strop de rouă fierbinte
Odată am știut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu întreg este o lumânare
După ce se va fi scurs toată în țărână
Și flacăra se va topi în albastru
Veți mai simți o arsură pe mână.


(din vol. Umbria, 1971)

Adrian Popescu - Nu striga

  

 




Dacă strigi, cade un somnambul
De pe muchia catedralei în mare.
Nu spune nimic, nu clătina
Marginea lacrimei în care stăm
Ca într-un lac pur o constelaţie...
Şi cu puţine lucruri se poate asemui
Dezamăgirea unui băiat blond
În fugă zănatecă pe lângă roţi
Gata să prindă în colivia pumnilor
Scânteia galbenă
Pe care-o smulg copitele de fier
Din pietrele unui drum de ţară.

(din vol. Umbria, 1971)

A.E. Baconsky - Sud

 


 

 

Marea şi muntele vieţuiesc împreună
Şi iarna fuge de căminul lor.
Fluturii ei albi când se aşază pe magnolii,
Pe eucalipţi, pe arborii de camfor,
Pe liniştiţii palmieri – dispar curând
Atinşi de-o moarte nevăzută, stranie,
Şi omizile nu se mai nasc.
Oamenii umblă ameţiţi de lumină
Şi se-ntorc întotdeuna dintr-o veghe;
Mersul lor e ca un dans al vântului.
De la soare învaţă să se urce pe munte în zori
Şi când sunt osteniţi să se-ascundă în mare.

A.E. Baconsky - Nocturnă

 


 

Noapte și ochii bisericii ard în albastru și totul e plin de stafii — unele vin din cavernele cu oase încrucișate, altele vin din vechi aurite imperii moarte demult, altele sunt ale celebrelor personaje ce n-au existat niciodată, altele caută urme de fiare, de roți, altele plâng, altele cred și înalță aceleași zadarnice turnuri de somn, altele tremură așteptând un soare incert care trebuie totuși să răsară cândva dizolvându-le plasma nocturnă!

sunt și stafii care cântă negre, negre sunt apele acestor canale și
lacuri negre enormele scuturi ale varegilor Bizanțului, negre luminile, negre aripile străzii, negre, negre, negre cresc și cuvintele tale, străinule mut, care treci întrebându-te cui i-ai putea fi stafie.

A.E. Baconsky - Pescărușii

 

Pescărușii răsar dimineața din apă

Ca niște nuferi ai mării ;

O clipă plutesc pe-ntinderi albastre
Și vântul apoi le răpește petalele albe
Rotindu-le prin aer sclipitoare,
Apropiindu-le de valuri
Și iarăși ridicându-le-n văzduh
Până sus unde orice făptură dispare.
E țărmul galben — și din larg
Vin valuri străvezii și amare.
Încet-încet îmi vor pătrunde-n suflet
Cetățile lor călătoare.
Cine mai știe ce drumuri
Am coborât de la nord
Ca să colind rătăcind
Pe nisipul fierbinte.
Așa cum aș vrea să uit orice mișcare,
Aș vrea să tac, să nu mai spun nimic —
Cuvintele mi se topesc în valuri
Făcându-le și mai albastre —
Acum ascult în ritmul mării glasuri,


E-atâta pace-n preajmă — doar pescărușii
Sclipind între apă și cer,
Mi-aduc iarăși aminte de timp
Și toate ce trec înainte.

Vine seara — și marea,
Rostogolind talazuri pe nisip,
Respiră mai arar, mai depărtat,
Și vin din larg pescarii obosiți
Vâslind încet pe apa care arde
Atinsă de amurg,
Cântând un cântec despre fete și sălcii,
Ridicând din când în când spre cer
Chipuri bărboase și roșii
Ca tufele de trandafir sălbatic toamna,
Apoi vine vremea când toate se sting
De parcă se scufundă lin în mare
Și vântul iar coboară petalele de nufăr,
Iar stolul pescărușilor dispare.

Magda Isanos - Imnuri pentru pământ

 

Acum vreau să cînt
imnuri pentru pămînt,
păduri și izvoare;
străvechea ta laudă, soare,
îmi arde buzele. Toate
plantele răspîndesc visuri ciudate.
Răcoarea nopții, stelele nestinse,
Într-un cuvînt le-aș voi cuprinse.




Dar mai bine s-ascult.
Oare n-am fost și eu un arbore mai demult?
Și astăzi nu-s tot materie?
Forme pieritoare, vise puzderie,
de unde veniți?
Laudă, oricum, laudă ție,
natură și forță vie,
mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți.




 Tu care-ai născocit soarele,
umbra și apele
și numai o dată mășcînd pleoapele -
stelele, strălucitoarele !




Ai creat spațiul,
ființele chinuite de nesațiul
vieții,
mările licărind îndărătul ceții
celei dintîi ;
amiaza de foc
și-nfloritele pămîntului văi.
Apoi, după larmă și joc,
somnul cel bun al morții.




Tu, ca o mamă stai îndărătul porții ;
S-a-nserat, se-ntorc risipiții copii,
și tu-i primești în cîmpiile liniștite ;
ființe-obosite ! Ființe-obosite!