Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Vinea-Martorii




Voi, arbori, păsări, râuri,
V-am alungat din oraşele noastre,
Eraţi martori prea severi,
Prea clarvăzători în orbirea voastră.

Abia câţiva dintre voi în scuaruri,
Piperniciţi, cu aripile tăiate, fără fâlfâiri,
Nu vor spune nimic de rătăcirile noastre,
Prizonieri şi muţi în fumăraia gărilor.

Ah! Putem să ne arătăm urâţeniile,
Să ne sfâşiem, să ne schimonosim,
Nici pietre, nici animale, nici flori
Nu-şi vor aminti feţele noastre.

Iată-ne foarte liniştiţi,
Nimeni nu va putea depune mărturie împotrivă-ne,
Pădurile erau departe de oraşe.
Ce au văzut munţii? Ce au văzut lupii?

Ca să ne poată judecata pe lumea cealaltă
Va trebui strâns probe,
În robele lor, ca judecători, fluviile
Se vor ridica, dar nu ne vor recunoaşte.

Am ucis pe cel nevinovat, am apăsat pe cel slab,
Dar totul s-a petrecut între noi, în loc închis,
Niciun graur, niciun trifoi
N-au văzut pe victimă, nici pe călău.

Putem bănui copacii
Care se înapoiau în căruţele iernii?
Umili, învinşi, în căminele noastre de marmură
Şi părul lor cald fluturând în aer.

Auzeam afară scârţâind roţile
Sub încărcătura grea de lemne.
Lunecând, tăcută, ca prova
Unei corăbii, pădurea intra sub acoperişurile noastre.

De acestea nu gândeam că ar trebui să ne temem,
Flăcările săltau ca veveriţe
Şi totuşi lemnele au trebuit să ne plângă:
Ca să ne urmeze, au devenit sicrie.

Ele ştiu totul şi în moarte
Aduc mărturie amprenta noastră,
Au atras în cursă corpul nostru
Şi sufletul nostru adevărat sau fals.

Ele cunosc totul despre locuinţele noastre,
Au asistat la jocurile noastre josnice,
Şi cu violenţă vor lumina ora
Judecăţii, profilele noastre hidoase.

Ştefan Augustin Doinaş - Doar tu


Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Ştefan Augustin Doinaş - Urma


Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara
o urma nevazuta de nimeni in nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseara?
Sau numai prevestirea, prezenta fara chip
a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i
atat de bland si tainic sub vantul miscator,
si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui,
ma las sorbit ca spuma de-un element poros
si modelez in soare o clipa intelesu-i
secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos.
Innebunit de luna, orbit de suflul marii,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al intamplarii,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui …


Strigoiul - baladă compusă de Vasile Alecsandri si Costache Negri


În prăpastia cea mare,
Unde vântul cu turbare
Suflă trist, înfricoșat,
Vezi o cruce dărâmată
Ce de vânt e clătinată,
Clătinată ne-ncetat?

Împrejur iarba nu crește
Și pe dânsa nu-și oprește
Nici o pasăre-al ei zbor;
Că sub dânsa-n orice vreme
Cu durere jalnic geme,
Geme-un glas îngrozitor.

Când e noapte fără stele,
Mii de flăcări albăstrele
Se văd tainic fluturând,
Și prin ele crunt deodată
O fantasmă se arată,
Se arată blestemând.

Călător nenorocite,
Fugi de-acele căi pocite
De ți-e calul de bun soi,
Că-n mormântul fără pace
Și sub cruce-acolo zace,
Zace singur un strigoi!

+*+


Într-o noapte-ntunecată
Dulce șoaptă-namorată
Prin văzduh încet zbura.
Două umbre sta în vale,
Ce, cuprinse-n dulce jale,
Amor vecinic își jura.

Iar pe-o culme-n depărtare
Se vedea mișcând la zare
Un cal alb, copil de vânt;
Coamele-i erau zburlite,
Ș-a lui sprintene copite
Săpau urme pe pământ.

Nu te duce, nu, bădiță!
(Zicea blânda copiliță

Cu ochi plânși, cu glas pătruns)
Ah! te jur pe sfânta cruce!
Stai cu mine, nu te duce...
Dar voinicul n-a răspuns;

Ci, strângând-o cu-nfocare,
După-o dulce sărutare,
Repede s-a depărtat
Și, sărind cu veselie
Pe-al său cal de voinicie,
În văzduh s-a afundat.

*


Cine-aleargă pe câmpie
Ca un duh de vijelie
Într-al nopții negru sân?
Cine fuge, cine trece
Pe la ceasul doisprezece?...
Un cal alb, cu-al său stăpân!

Vântul bate, vâjâiește,
Falnic calul se izbește,
De se-ntrec ca doi voinici.
Dar prin neguri iată, iată
Că lucesc pe câmp deodată
Mii de focurele mici.

Ele zbor, se depărtează.
Zboară calul, le urmează,
Pășind iute către mal.
Stai, oprește!... de pe stâncă,
În prăpastia adâncă
Au picat stăpân și cal!

Și-de-atunci în fund s-aude
Gemete, blăstemuri crude
Care trec pe-al nopții vânt.
Și de-atunci ades s-arată
O fantasmă-nfricoșată
Care iese din mormânt!
1845, Mânjina

Note

[1] Această baladă am compus-o în tovărășie cu Costache Negri, împărțindu-ne subiectul în două părți; eu am lucrat partea I, și Negri, partea II. Acea compunere a prietenului meu, plină de frumuseți poetice, este una din cele mai nimerite scrieri ale sale.

Doina - Vasile Alecsandri


Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce!
Doină, doină, vers cu foc!
Când răsuni eu stau în loc.

Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Și privighetorile.

Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă.
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele si nopțile.

Frunza-n codru cât învie,
Doina cânt de voinicie,
Cade frunza gios în vale,
Eu cânt doina cea de jale.

Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.

Fata ardeleancă

 
Cât e țara ungurească,
Cât e țara românească,
Nu e floare pământeancă
Ca fetița ardeleancă!
Ea-i năltuță, mlădioară,
Ca o verde trestioară,
Și-i frumoasă, vorbitoare
Și de suflet iubitoare.
Când văd sânu-i rotunjor
Mă ajunge foc de dor,
Când văd păru-i de mătasă,
Cumplit dorul mă apasă
Când văd fața-i rumeoară,
Dorul aprig mă omoară.
Iar când trece și zâmbește,
Câmpu-n față-i înflorește
Și când ea se prinde-n joc,
Se tot leagănă în loc
Și-n feciori aruncă foc.
 
 Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Străinul

 
Dă-ți, Domnico, rochița
De-mi deschide temnița.
Dă și carul cu doi boi
De mă scapă de nevoi.
Și vin', soro, să mă vezi
Cum îmi frâng trupu-n obezi,
Să tot plângi și să nu crezi!"
Frunză verde de granate,
Căci m-aș duce-n ceea parte
Să mai văd pe bietul frate!
Da-s o biată fată mare
Și la lume n-am crezare,
Ci am numai ochi de plâns
Ș-un suflet de dor aprins.
Frunză verde rozmarin,
Rău e de voinic străin!
Numai luna că-l iubește
Și soarele-l încălzește.
Trece-n jos, se duce-n sus,
Nime nu-i dă un răspuns,
Nici îi zice: „Bun ajuns!"
Suie-n deal, coboară-n vale,
Nici o mândră nu-i stă-n cale.
Trece sate-n curmeziș,
Și dumbrăvile-n lungiș,
Vede-o mândră fetișoară
Ca un pui de căprioară.
El îi zice: „Dragă, stă."
Ea în lături tot se dă.
El îi zice: „Vină-ncoace,"
Ea-i răspunde: „N-am ce face."
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Vasile Alecsandri - Hora


Iată! hora se pornește
Sub stejar, la rădăcină.
Iată! hora se-nvârtește...
Vină, puico, vină.

Lângă mine vin, drăguță,
Să te pot strânge de mână
Ca ieri seara, la fântână;
Mario, Măriuță!

Duh-de-Spaimă! Piei-Nălucă![2]
Sună bine-n cobză, sună,
Să nu-ți fac spetele strună
Și chica măciucă.

Tu, fes-Roș cu giubea lungă!
Din arcuș trage mai tare,
Căci în gard am un par mare
Și mulți bani în pungă!

Tot așa pân-în deseară!
Mult frumoasă-mi e puicuța,
Ca o zi de primăvară,
Maria, Măriuța!

Tot așa, tot voinicește!
Nu mă dați, măi, de rușine,
Căci gurița ce-mi zâmbește
Vâră dracu-n mine.

Mi-am pus flori la pălărie,
Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele,
Să se uite cu mândrie
Puicuța la ele.

Am cămașă cu altiță,
Tot de fir și de mătasă,
Am pe spate-o durduliță...
De nime nu-mi pasă!

Nici de vornic, nici de dracul,
Nici de vrajă ciocoiască,
Nici de turc, nici de cazacul...
Țara să trăiască!

Bateți toți într-o lovire
Să vuiască-n fund pământul;
Lumea-ntreagă să se mire,
Și Dumnezeu sfântul!

Sunt sătul de biruri grele
Și de plug, și de lopată,
De ciocoi, de zapciele
Și de sapă lată.

Astăzi horele sunt pline!
Crape-mi sura opincuță,
Și să mor în joc cu tine,
Mario, Măriuță!

Note

[1] Hora este chiar jocul cel vechi al romanilor și care era cunoscut sub numele de chorus. În timpul horei este obicei ca unul din dănțuitori să cânte din gură și să deie astfel tonul danțului.
[2] Porecle date țiganilor lăutari.
 
 

Cucul 6

 
Cântă puiul cucului
Pe crucea molidvului.
„Cucule, vin' lângă mine
Că mă jur să te țin bine
Cu vin dulce strecurat,
Cu pâine de grâu curat."
„Eu mai bine m-oi ținea
Cu hrana ce mi-a plăcea,
Ș-oi zbura pe-unde oi vrea,
Oi mânca frunza de fag
Ș-oi cânta lumii de drag.
Oi bea apa din izvor
Ș-oi cânta lumii de dor!"
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 5

 
Cântă puiul cucului
Pe coarnele plugului,
Cântă-o mierlă pe teleagă
Și de mine se tot leagă,
Cucul zice, mierla zice:
„Nu-ți bea banii, măi voinice,
Că ți-e carul fărâmat
Și plugul neferecat
Și pământul nelucrat!"
Cucule, jivină rea!
Nu purta de grija mea;
Mierlușcă, pasăre sură,
Nu-mi tot bănui din gură,
C-oi veni cam tulburat
Și-oi cădea într-un păcat,
Și v-oi sparge cuibușorul
Și v-oi rupe pliscușorul.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Cucul 4

 
Pierit-ai fi, pui de cuc!
Tu mi-ai cântat să mă duc.
Mi-ai cântat mie de cale
Și mândrei de lungă jale!
Eu m-am dus din țară-n țară
Tot cu inima amară.
Am umblat din sate-n sate
Tot cu pușca grea în spate.
Ea mi-a ros umerile,
Sabia — șoldurile,
Cât de-abia mă țin pe loc
Și n-am parte de noroc!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 3

 
Unde-aud cucul cântând
Și mierlele șuierând
Nu mă știu om pe pământ!
Eu zic cucului să tacă,
El se suie sus pe cracă
Și tot cântă de mă seacă,
Iar mai jos pe-o rămurea
Cântă și o turturea
Tristă ca inima mea.
Cucul zice de pornire
Turturica de jelire
Ș-al meu suflet de pieire!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 2

 
Vine cucul de trei zile
Peste văi, peste movile
Și loc n-are să se puie,
Să cânte, focul să-și spuie.
Pune-s-ar pe-o rămurea
Aproape de casa mea,
Să-mi tot cânte, cânte-n față,
Și seară, și dimineață.
De-ar fi cucul voinicel,
Mi l-aș prinde argățel
Și cămăși subțiri i-aș toarce
Și l-aș purta cum îmi place.
De-ar fi cucul un viteaz,
El mi-ar trece de necaz;
Dar e cucul păsărea,
El cântă pe rămurea
Și zboară pe unde vrea,
Nu-i pasă de jalea mea!
 
 
Poezie culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Plângerea țării - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de negară,
Vai! sărmană biata țară,
Cum te-ajunge focul iară!
Rușii vin, te calicesc,
Nemții te batjocoresc
Și ciocoii te hulesc!
Nu mi-e ciudă de străini,
Cât de pământeni haini,
Că tu dragă le-ai fost mumă
Și ei singuri te sugrumă!
Nu mi-e ciudă de muscali,
Nici de nemții bocăncari[1]
Cât mi-e ciudă de ciocoi
Că te lasă la nevoi
De țipă sufletu-n noi.
Frunză verde de neghină,
Vai ș-amar de-a ta grădină!
Cea grădină cu flori plină!
Cum o calcă, cum o strică
Niște iezme fără frică!
Cum îi smulge florile
Și-i pradă rodurile!
Frunză verde de mohor,
Vai de sânu-ți plin de dor,
Cât e el de hrănitor
Și la iepe căzăcești,
Și la câini flămânzi nemțești,
Și la pilafgii turcești,
Și la râme ciocoiești!
Sărăcuț de maica mea,
Cui a fi milă de ea?
Sărăcuț de locul meu,
Când l-a scăpa Dumnezeu?
Hai, copii, la cei stejari
Să tăiem niscaiva pari,
Țara să ne-o țărcuim
Și de iezme s-o ferim!

  1. Porecla dată soldaților austrieci care au ocupat Principatele Unite în timpul războiului Crimeii și care erau încălțați cu botine groase sau bocanci.

Fratele - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Vai de mine, amar de mine!
Fugit-am, mândro, de tine
De trei luni și de trei zile
Să găsesc pace și mile,
Că tu rău m-ai fermecat
Cu trei paie de la pat,
Cu o schiță din portiță
Și cu fire din cosiță.[1]
Mă dusei la mănăstire,
Pusei mâna pe psaltire
Și citii câteva zile
Să mai uit cele copile,
Dar ce-oi face ca să scap
În nevoie să nu-ncap?
Că drumul ce-am apucat
Mă duce drept la păcat.
Drăguliță, eu văd bine
Că nu am să scap de tine.
Fă-te-ncalte-o mănăstire,
Și-mi dă gura de citire,
Și mă lasă să mă-nchin
La icoanele-ți din sân.

  1. Românul zice ca nu e mai tare legătură decât acea făcută cu fire de păr femeiesc.

Copila murind

 
Cântă pasărea pe-o floare
Pentru-o fată care moare,
Cântă păsăruica-n spin,
Copila scoate venin.
Cântă păsăruica-n salce,
Copila de moarte zace.
Cântă păsăruica-n poartă,
Copilița dulce-i moartă!
Ah! amar sufletul meu,
Tu plângeai de dor mereu
Și pe floare, și pe spin,
Și pe poarta lui Marin.
Ah! amar sufletul meu!
Ieși curând să mor și eu,
Să mă duc la cel mormânt,
Să mă prefac în pământ!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Turturica

 
Amărâtă turturică,
O! sărmana, vai de ea!
Cât rămâne singurică
O! sărmana, vai de ea!
Zboară tristă prin pustie
O! sărmana, vai de ea!
Mai mult moartă decât vie.
Cât trăiește tot jelește,
Cu alta nu se-nsoțește.
Trece prin pădurea verde,
Dar ea pare că n-o vede.
Zboară, zboară până cade
Și pe lemn verde nu șade,
Iar când stă câteodată,
Stă pe ramură uscată
Ori se pune pe o stâncă
Și nici bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece,
Ea o tulbură și trece,
Unde vede-un vânător,
Către el se duce-n zbor.
 
 
Poezie culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 1

 
Frunză verde de pelin,
Ce-mi ești, cucule, hain,
De cânți vara-n jumătate
Ș-apoi zbori în altă parte?
Cuculeț, pasăre sură!
Mușca-ți-aș limba din gură,
Cântecul să nu-ți mai zici,
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci
Când îs dragostele dulci.
Cântă-mi mie încă-o dată
Că mi-e mintea tulburată.
Cântă-n dreapta mea cu foc,
Să am parte de noroc.
Cântă-n fața mea cu drag,
Că ți-oi da frunze de fag
Să nu mai fii tot pribeag.
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Corbul

 
Corbe, corbe, frățioare!
Ce tot croncănești la soare?
Ori ți-e foame, ori ți-e sete,
Ori ți-e dor de codrul verde?"
„Și-mi e foame, și-mi e sete,
Și-mi e dor de codrul verde.
Aș mânca inimi din sân
Ș-aș bea sânge de păgân.
Aș mânca rărunchi de cal
Ș-aș bea sânge de moscal;
Aș mânca foi de stejar
Ș-aș bea sânge de tătar;
Aș mânca faguri de roi
Ș-aș bea sânge de ciocoi!"
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Voinicii Bucovii

 
Sus, la crâșmă Sucevii,
Beau voinicii Bucovii.
Iată că vine călare
Udrea, căpitanul mare,
Și le zice: „Dragii mei!
Hai să ne-mpărțim în trei,
Și în patru, și în cinci,
Apoi să-ncălțăm opinci,
Iarna grea ne năpădește,
Frunza-n codru se rărește;
Hai să coborâm în țară
Pân' la mândra primăvară,
Ca să-mblăcim la secară
Și ca să tăiem la fagi,
Fagi subțiri de hadaragi,
Iar cum a-nverzi pe-afară
Om ieși la codru iară
În capătul lanului,
În calea armeanului."
 
 
 poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Vasile Alecsandri - Cântic haiducesc


Iarna vine, vara trece
Și pădurea s-au rărit!
Ziua-i viscol, noaptea-i rece,
Gerul vieții a sosit!

Cât mi-a fi iarna de mare,
Ce-o să facem, vai de noi!
Fără codru, fără soare,
Făr' de bani, făr de ciocoi?

Sai pe creanga cea uscată,
Dragă corbi, corbișor.
Vezi, în calea depărtată
Nu-i zări vrun călător?

Călător cu punga plină
Și cu șal la cap legat,
Să-mi mai cerc astă rugină
Și să-mi fac bani de iernat.

Daleu! codre, frățioare,
Ce-ți făcuși frunzișul des,
Unde-n pândă, la răcoare,
Stam sunând din frunze-ades?

Vara trece, iarna vine,
Și tu, codre, te-ai uscat!
Trece vara, și ca tine
Florile mi-am scuturat!

Ne-au ajuns vremea de muncă.
De scos arma de la brâu,
De lăsat potica-n luncă
Și de dat capul sub frâu!

Daleu! dragă primăvară,
De-ai veni când aș vrea eu,
Să mai ies voinic prin țară,
Să fiu iar la largul meu!

Să-mi pun cușma pe-o ureche
Și să-mi las pletele-n vânt,
Și-n potica mea cea veche
Să mă-ntind iar la pământ.

Să simt iar durda pe spate
Și să-mi văd ici că lucesc
Cinci pistoale ferecate,
Cu hamgerul haiducesc.

Și pe coarda-i cea pletoasă
Să-mi dismierd murgul voinic,
Și pe zarea luminoasă
El să zboare, eu să-i zic:

„Fugi ca vântul, fugi ca gândul,
Măi, voinice năzdrăvan!
Căci acum ne-au venit rândul,
Au sosit vremea de an,

Să ținem codrii și valea
Noi, vitejii amândoi.
La neferi să-nchidem calea,
Să dăm groaza prin ciocoi.”

Cântecul plugarului - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Ardă-te-ar focul, pământ,
Și te-ar bate Domnul sfânt!
Căci îmi ești dușman cumplit!
Ce-am semănat n-a ieșit.
Semănat-am grâu de vară,
A ieșit numai negară.
Semănat-am orz, oves,
A ieșit mohor de șes.
Semănat-am păpușoi,
A ieșit iarbă-n fușoi.
Stau în câmp și mă gândesc.
Cu ce o să viețuiesc?
N-am lețcaie la chimir
Să mă pot plăti de bir,
Și de foi, și de soldat,
Și de Iuda blestemat.[1]
Vai și-amar de biet român
Când e domnul rău stăpân!
N-are loc în țara lui
Și-i ca pleava câmpului!

  1. În toate satele Moldovei, crâșmele sunt ținute de evrei, care, ca niște lipitori, sug avuțiile țăranilor, îndemându-i la beție.

Cântecul răzeșului - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de cireș,
Lung e drumul pân' la Ieși,
Lung e drumul și bătut
Din Siret și pân-în Prut!
Nu-i bătut de car cu boi,
Ci-i bătut tot de nevoi
Și de păcatele mele
Cele multe, cele grele!
Ard-o focul răzeșie![1]
Eu chiteam că-i boierie,
Și-i numai o sărăcie!
Pentru-o palmă de pământ
Zilele mi-am dat în vânt.
Ani întregi m-am judecat
Și nimic n-am câștigat!
Eu umblam la judecată,
Copiii plângeau pe vatră,
Nevasta-mi zăcea lăsată.
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu!
Lăsa-m-oi de răzeșie
Să apuc în haiducie
Ca să-mi fac sfânta dreptate
Cu cea ghioagă de pe spate,
Să-mi aleg judecători
Cei stejari nestrâmbători!

  1. Nenorocita clasă a răzeșilor, printre care se găsesc coborâtorii celor mai mari familii din vechime, a avut mult a suferi, sub domnia lui Mihail Sturdza, de răpirea boierilor vecini cu moșiile lor. Mulți din acei mici proprietari au preferat a se desface de pământurile lor și a deveni clăcași pentru ca să scape de prigoniri.

Cântecul călugărului

 
Arză-te focul, pădure,
Ș-ai cădea sub o secure!
Arde-ar lemnele din tine
Cum arde inima-n mine,
Să-mi fac drum pân' la vecine,
Și de sus, din mănăstire,
Unde zac în părăsire,
Să văd cârduri de copile
Care mă sfârșesc de zile,
Și să văd pe draga mea
Care m-am iubit cu ea
În copilăria mea.
N-ar avea loc în pământ
Și l-ar bate Domnul sfânt
Cine m-a călugărit
Și de ea m-a despărțit!
Eu n-am fost de pustnicie,
Căci am fost de voinicie,
Nici am fost de mănăstire,
Ci de lume cu iubire,
Că mă-nchin pe la icoane
Cu ochii pe la cucoane,
Și citesc, întorc la file
Cu ochii pe la copile.
Unde văd o fată mare,
Rasa-mi tremură-n spinare,
Unde văd puicuța mea,
Zboară sufletu-mi la ea
Ca roiul la floricea!
 
 
 poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Doina haiducească 1

 
Murgule coamă rotată,
Mai scoate-mă-n deal o dată
Să-mi fac ochișorii roată,
Să mă uit la lumea toată.
Veni-ar timpul, să vie
Ca românul iar să-nvie
Și de hoți să mântuiască
Țara lui ardelenească!
Asta nu-i țară de câini,
Și e țară de români,
Nu-i pământ de ungureni,
Și-i de neaoși pământeni!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri