Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Oltul

 
Oltule, Oltețule!
Seca-ți-ar pâraiele,
Să crească dudaiele,
Să trec cu picioarele.
Oltule, râu blestemat,
Ce vii așa tulburat,
Și te repezi ca un zmeu
De-mi oprești pe Nițul meu?
Schimbă-ți, schimbă-ți apele,
Slăbește-ți vârtejele,
Să-ți văd pietricelele;
Când trec fetișoarele,
Să le speli picioarele.
Iaca neica, nu e neica,
Nu e neica, plânge leica!
Dacă mi-ar fi fost neicuța,
L-ar fi cunoscut leicuța!
Vântule, du-te de-i spune
Că zăbavele nu-s bune,
Că leicuța-i duce dorul
Și i-a-nțelenit ogorul!
Vino, Nițule, băiete,
Ce faci puica să te-aștepte?
Busuiocul a-nnegrit,
Rozmarinu-a-ngălbenit,
Leica plânge, tot jelește
Și ca ei se veștezește!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Prutul - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Prutule, râu blestemat![1]
Face-te-ai adânc și lat
Ca potopul tulburat!
Mal cu mal nu se zărească,
Glas cu glas nu se lovească,
Ochi cu ochi nu se-ajungă
Pe-a ta pânză cât de lungă!
Lăcustele când or trece,
La ist mal să se înece!
Holerele când or trece,
Pe la mijloc să se-nece!
Dușmanii țării de-or trece,
La cel mal să se înece.
Iar tu-n valurile tale
Să-i tot duci, să-i duci la vale
Pân' la Dunărea cea mare,
Pân' în Dunăre și-n mare!

  1. Prutule, râu blestemat. Înainte de luarea Basarabiei de moscali, cântecul zicea: Nistrule, râu blestemat, fiindcă toate relele veneau de peste Nistru.

Vasile Alecsandri - Zburătorul


Dragă, dragă surioară,
Nu știi cântecul ce spune
Că prin frunzi când se strecoară
Raza zilei ce apune,

Zburătorul se aruncă
La copila care vine
Să culeagă fragi în luncă,
Purtând flori la sân ca tine?

Fragii el din poală-i fură
Cu-a sa mână nevăzută,
Și pe frunte și pe gură
El o mușcă ș-o sărută.

Soro, buza-ți e mușcată!
Fragii, poți să le duci dorul.
Spune,-n lunca-ntunecată
Nu-ntâlniși pe Zburătorul?

Dragă surioară, dragă,
Cântecul mai spune încă
De-acel duh c-ades se leagă,
Când e umbra mai adâncă,

De copila mândră, albă,
Ce culege viorele,
Purtând pe ea scumpă salbă,
Scumpă salbă de mărgele.

Salba el râzând i-o strică
Cu-o plăcută dezmierdare
Și de fieșce mărgică
Lasă-o dulce sărutare.

Pe sân, dragă, ești mușcată!
Salba, poți ca să-i duci dorul.
Spune,-n lunca-ntunecată
Nu-ntâlniși pe Zburătorul?

Astfel vesel pe-o cărare
Glumeau gingașele fete.
Iar în luncă stau la zare
Doi voinici cu negre plete

Și, cântând în poieniță,
Aninau cu veselie
Unu-o salbă-n chinguliță,
Altul flori la pălărie.

1845, București
 
 

Alba de la munte - poezie culeasă de Vasile Alecsandri

„Albo, Albo de la munte!
Ce-ai pus fesciorul pe frunte[1]
Că ți-au ieșit vorbe multe."
„Las' să iasă că nu-mi pasă,
Inima-mi de dor e arsă,
Că bădica-i dus de-acasă,
Să-mi cosească fân cu rouă,
Frânge-i-s-ar coasa-n două,
Să vie la alta nouă!
Să-mi cosească fân, costrele,
Facă-și coasa bucățele,
Să vie-n brațele mele!
Să-mi cosească fân cu floare,
Ca să-mi fie de răcoare
La cap și la țâțișoare.
Zică lumea, că-i dau pace,
Eu m-oi purta și voi face
După cum lui badea-i place.
Zică lumea ce va zice,
Ea n-a putea să ne strice,
Dragostea să ne-o ridice;
Că mă ține badea bine,
Inima lui e la mine
Ș-a mea o poartă cu sine.
Inima lui îmi grăiește,
Ș-a mea lui încă-i șoptește;
Una de alta dorește,
C-amândouă sunt legate
Cu legături înfocate
Ș-una pentru alta bate.
Acel lanț ce le cuprinde
Între ele când se-ntinde
Cu mare foc le aprinde,
Iar când s-adun amândouă,
Atuncea parcă le plouă
O răcoreală de rouă.
Așa le e jurământul,
Îs legate cu cuvântul
Să le despartă pământul!"

  1. Româncele de pe malul Dunării și o parte din acele de la munte poartă fesuri mici roșii pe cap. Cucoanele bătrâne din generația trecută purtau fesuri albe și, pe deasupra fesurilor, testemeluri subțiri de Tarigrad împodobite cu bibiluri.

Vasile Alecsandri - Altarul mănăstirii Putna


Domnul Ștefan, viteaz mare, ce-a dat groaza prin păgâni,
Locaș sfânt creștinătății astăzi vrea să facă dar,
Și pe malurile Putnei, cu vitejii săi români,
Însuși merge să aleagă locul sfântului altar.

Mare obștie-l urmează și pe culme se lățește,
Precum aburii pe baltă când lumina asfințește.

Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fer
Pe-ai lor cai sirepi stau mândri ca la semnul de război.
Al Moldovei steag de fală fâlfâie falnic în cer;
Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi.

Iată că lângă-o movilă domnul Ștefan s-a oprit!
Totul tace!... ochii țintă, stă poporul neclintit.

Trei ostași cu arce-n mână pe movilă-acum se urcă;
Doi, ca zimbrul, ageri, mândri, nalți ca bradul de la munte,
Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brâu paloș, și pe frunte
Cu-a lor lungi și negre plete se coboară-o neagră țurcă.

Ei ades cu-a lor săgeată repezită sus, în nor,
Printre-a fulgerelor focuri au oprit vulturu-n zbor.

Multe fiare din cei codri, mulți dușmani tineri, semeți,
Drept în inimi, drept în frunte au simțit a lor săgeți,
Căci ei sunt arcașii vrednici ai lui Ștefan domn cel mare,
Ce-și gătește-acum săgeata s-o izbească-n depărtare.

Copii, trageți... eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi.
Astfel zice domnul Ștefan!... iar voinicii amândoi

Se plec, arcele-și încoardă, trag... săgețile lor zboară,
Spintecă repede vântul ce dă foc și vâjâiește,
Se tot duc, se duc ca gândul, și de-abia ochiul zărește
Pe câmp departe, departe locul unde se coboară.

"Ura!-n ceruri se ridică! Urlă dealul, clocotește!
Să trăiți, copii! le zice Ștefan, ce-acum se gătește.

Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vânt,
Piere, trece mai departe, șî-ntr-un paltin vechi s-a frânt.
Acolo fi-va altarul! zice falnicul monarc,
Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.

Să trăiască domnul Ștefan! mii de glasuri îl urmează,
Și poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează!
1843, Bucovina
  • "Subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, și chiar la mănăstirea Putnei, unde se află mormântul eroului care a zidit-o."

Dorul II


Frunză verde mărăcine,
Nimic se prinde de mine!
De când dorul m-a lovit
Mințile mi-au rătăcit;
De când dorul m-a cuprins,
Sufletul mi s-a aprins!
Sui în deal, cobor în vale
Și-mi pierd ziua tot pe cale;
Valea sui, dealul cobor,
Îmi trec viața tot cu dor.
Puiculiță, floare-n gură!
Când te văd în bătătură
Îmi uit plugu-n arătură
Sapa-nfiptă-n curătură,
Și las boii ca să pască,
Plugul să se ruginească
Și sapa să putrezească.
Alei! puico, dac-ai vrea,
Patru pluguri aș dura,
Țara-ntreagă aș ara.
Graiul dulce de muiere
Varsă-n suflet mângâiere
Și dă omului putere
Ca să facă tot pe vrere.
Dar nu vrei, sărman de eu!
Și eu mor de dorul tău!


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Dorul


Vine dorul despre seară,
Despre zori el vine iară
Și-mi grăiește și mă-ntreabă
De ce sunt cu fața slabă?
Eu zic dorului cu jale
C-am iubit fără de cale,
Eu zic dorului plângând
C-am iubit fără de rând.
Dorul râde și se duce,
Bate-mi-l-ar sfânta cruce.
De-ar fi dorul vânzător
Și badea cumpărător,
Eu pe dorul vinde-i-aș,
Pe badea cumpăra-l-aș,
Ca să-mi fie de-ajutor
Să mă apere de dor.


Din volumul Poezii populare ale românilor Partea II: Doine şi hore, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.


Vasile Alecsandri - Dorul româncei


De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aș avea un copilaș,
Dragul mamei îngeraș!

Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aș șopti cu blânde șoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aș păzi!

L-aș păzi, l-aș dezmierda,
Mii de sărutări i-aș da,
Și i-aș zice-ncetițor:
Nani, nani, puișor!

De-ar fi cerul cu priință
Să-mplinească-a mea dorință!
De mi-ar da un băiețel,
Dragul mamii voinicel!

N-ar fi prunc mai fericit
Și pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel și frumușel!

Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochișorii lui!

Iar eu, mândră măiculiță,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriță
Nencetat l-aș săruta,
Săruta și i-aș cânta.

Și i-aș face-o descântare
Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-au fost, nici n-ar mai fi!

Și l-aș pune să se culce
Pe-al meu sân, legănat dulce,
Și i-aș zice-ncetișor:
Nani, nani, puișor!

Dorul de țară

 
Plânge-mă, mamă, cu dor
Că ți-am fost voinic fecior
Și de grijă ți-am purtat,
Ogorul ți l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viața mi s-a otrăvit
Că tânjesc în țări străine
Și tot plâng gândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De cel codru frățior
Și de stâna cea cu oi
Și de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De cea mândră viorea
Care mă iubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Și mă-ndeamnă la păcat,
Să mă las de cătănie
Și să fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Vasile Alecsandri - Dorul


Cântec de lume
Ah! Mi-e dor, mi-e dor de tine,
Îngeraș cu dulci lumine!
Ah! mi-e dor și plâng de jale
Tot privind în a ta cale.

Zi și noapte cu durere
Duios sufletu-mi te cere
Și cu dulci, cu blânde șoapte,
Te chem vecinic zi și noapte!

Scump odor, dulce iubită,
Unde-i fața ta slăvită?
Unde-i glasu-ți ce pătrunde?
Unde ești, draga mea, unde?

De-ar fi cerul cu iubire,
Mi-ar aduce-a ta zâmbire.
De-ar fi cerul cu-ndurare,
Mi-ar aduce-o sărutare.

Dar, vai mie! vremea zboară,
Zile, veacuri se strecoară,
Ș-ai mei ochi nu văd lumină
Și durerea-mi nu s-alină!

Dorul arde ca un soare
A juniei dulce floare!
Dorul stinge, vestejește
Inima care iubește!


Costache Negri - Doină


Verde codre și tufos,
Mult cu umbră răcoros,
Vara cît ești de frumos,
Toamna, putred, sîngerate,
A tale frunze uscate,
Roșe, roșe zac pe jos.

Așa vara vieței mele,
Ca dalbele floricele,
Fost-au să fie ca ele;
Dar de chin și muncă mare
Trupul meu hodină n-are
Și mi-i traiul tot în jele...

Vîntul fioros cînd bate
Spulberă-n străinătate
Frunzele veșted picate,
Departe de-a lor tulpină,
Unde-i moartea mai streină,
Și pier prin lume-aruncate.

Așa vîntul de urgie
Aspru suflă-n sărăcie,
Și romînu-n iobăgie
Are, pe-ntinsul pămînt,
Numai locul de mormînt,
Ca să moară-n duioșie.

Daleu ! măi român bărbate,
Mai deșteaptă-te, măi frate !
Că de tine joc își bate,
Și-n robie tot mereu
Te ține-n lanțul cel greu,
Lumea cea fără dreptate.

1844, Mînjina


 Poezie transcrisă de A. Papadopol-Callimach după un autograf al lui C. Negri, aflat în posesia lui V. Alecsandri și publicată în Revista nouă, an II (1889-1890), nr. 11-12 (dec.-ian.)



Doina voinicească 7

 
Sub poale de codru verde[1]
O zare de foc se vede
Și la zarea focului
Stau voinicii codrului!
Nu știu zece sau cincisprece
Sau peste sută mai trece.
Știu că beau vinațe reci
Și că frig vreo cinci berbeci.
Dar nu-i frig ei cum se frige,
Ci-i anină prin cârlige
Și-i întorc prin belciuge
Să le facă carnea dulce.
Iar cum sta și ospăta
Căpitanul șuiera,
Ei ospățul și-l lăsau
Și la luptă alergau;
Luptau ei cât ce luptau,
Potirașii alungau,
Da-n codru când se-ntorceau
Nici un os nu mai găseau,
Că-n urma voinicilor
Calcă ceata lupilor
De prin fundul codrilor.
 
 

  1. Jump up Unii lăutari cântă această Doină în următorul chip:
    Sub poale de codru verde
    O zare de foc se vede,
    Iar la zarea focului
    Stau haiducii codrului,
    Nu știu zece sau cincisprece
    Ori peste sută mai trece,
    Ci mi-și frige un berbece,
    Dar nu-l frige cum se frige,
    Ci-l înfige în cârlige
    Și-l întoarce prin belciuge
    Ca să-i fie carnea dulce.
    Sub umbră de păducel
    Voinicii mănânc din el
    Și din gură zic astfel:
    „Codre, codre înfrunzit,
    Ține-mă-n tine ferit,
    Că nimic nu ți-am stricat
    Și nu mă simt vinovat:
    În tine de când intrai
    Numai o creangă tăiai,
    Armele de-mi atârnai.
    Le-aș fi pus, codre, pe jos,
    Dar pământu-i umedos
    Și fierul e ruginos.
    Codre, codre, dușman ești!
    Tu voinicii amăgești
    Și de dușman nu-i ferești.
    Cât ești, codre, de frunzos,
    Iarna putrezești tu jos
    Și voinicii zac la gros!

Doina voinicească 5

 
Bată-l crucea om bogat,
Om bogat și făr' de sfat!
Toată vara l-am rugat
Sa-mi dea bani pe adunat,
Măcar două, trei parale
Să-mi cumpăr la copii sare,
C-am făcut o turtă-n vatră
Ș-am făcut-o nesărată.
Dacă văzui și văzui,
Îmi luai coasa din cui
Și mi-o pusei pe spinare
Și plecai la Lunca Mare.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina voinicească 4

 
Frunză verde clocotici,
Haideți, frate, de pe-aici,
Că nu-i bine la potici,
Frunza-n codru s-a rărit
Satele s-au înmulțit,
Potirele s-au pornit!
Haideți iarna la stăpân
Să cărăm mereu la fân,
Haideți iarna la ciocoi
Să cărăm fân pentru boi
Pân ce-a da frunza-n cătun
Ș-a cânta cucu-n alun.
Primăvara de-a veni,
Iar la codru ne-om porni
Și prin frunzi iar vom cânta
Și de grijă ne-a purta
Plaiul cu pădurile,
Pădurea cu murele,
Seleaful cu armele,
Armele cu gloanțele.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina voinicească 3

 
Frunză verde de susai,
Mă-ntorsei iară pe plai
Cu mireasa pe sub strai[1]
Să mai prind ceva de trai!
Pe mândruța să mi-o-mbrac
Cum i-a fi mândrei pe plac.
De când plaiul am lăsat,
Traiul bun eu l-am uitat.
Arma-n sân mi-a ruginit,
Nimic n-am agonisit.
Mă lăsai pe plai deoparte,
Unde soare nu străbate
Sub frunziș de ciritei,
Unde trec turme de miei
Și mocani bogați de vite,
Cu chimirele ticsite.
Nu știu turmele lua-le-aș,
Ori chimirele zmunci-le-aș
Că nu-i vreme de pierzare,
Că s-aude-n depărtare
Zgomot de potiră tare.
Frunză verde de agude,
Ian vezi frate ce s-aude?
Graiul dulce-a mândrei mele
Ori zgomot de potiri grele?
De-a fi puica mea frumoasă,
Ad-o sfântul sănătoasă,
Sufletul să-mi răcorească,
Zilele să-mi îndulcească,
Iar de-a fi potira grea
Care paște viața mea,
Las' să vie că-am o flintă
Pentru potiră gătită,
Să-i pun plumbul subsuoară,
S-o străbată-n inimioară!
 
 

  1. Jump up Adică cu arma, vezi nota 4 din balada Doncilă.

Doina voinicească 2

 
Frunză verde de cicoare,
Când văzui vara cu soare,
Cătat-am pădurea deasă
Ca să țin cu dânsa casă,
Ș-am cătat galbeni tăieți
Să fac zale la băieți,
Ș-am cătat galbeni ușori
Să fac rochii la surori,
Dar găsii numai rubiele
De făcui cercei cu ele
Și salbe mândrelor mele.
Bistrițo, apă de munte!
Bistrițo, șiroi de frunte!
Ce te făcuși Dunăre
Și te umflași tulbure
De nu pot trece prin tine
Cu baltagul la ciochine?
Să mai ies, colo, pe vale,
Ca să mă așez în cale,
În calea ciocoilor,
În trecerea oilor?
De cinci zile, frățioare,
Stau pe murgul meu călare
Tot cu mâna pe pistoale
Și cu ochii tot pe vale.
Mă tot uit uitare lungă,
Doar norocul să m-ajungă.
Și norocul nu m-ajunge
Și mijlocul mi se frânge
De greul păcatelor,
De sarcina armelor:
Murguleț, copită mică!
Ian mai du-mă la potică,
În poiana din pădure
Unde mândra strânge mure,
Și mă du în Valea-Seacă
Să aștept ziua să treacă,
Iar când a-nsera de noapte
Să mai cerc durda ce poate.
Oliolio! soare rotund!
De-ai apune mai curând,
Că mie mi s-a urât
De suit, de coborât,
Tot suind din vale-n deal
Cu mâna pe iatagan,
Coborând din deal în vale
Tot cu mâna pe pistoale!
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina voinicească 1

 
Frunză verde șapte brazi,
Fost-am noi vreo șapte frați
Ș-au pierit cinci într-o marți,
Și rămas-am numai doi
De umpleam lumea de noi,
Ș-a pierit unu-ntr-o joi,
Și rămas-am numai eu,
De arde sufletul meu,
Frunză verde siminoc,
De scârbă, de mare foc,
Stau în codru și gândesc
Ce să fac ca să trăiesc?
Să m-apuc de plugărie,
Ori s-apuc în haiducie?
Măiculiță, ce m-oi face
Plugăria că nu-mi place,
Că de când eram eu mic
Aveam semne de voinic.
În loc să mă leg de sapă
Eu duceam murgul la apă,
Iar când murgul necheza
Doru-n mine se trezea,
Dor de codru înverzit,
Cum e bun de voinicit.
Când eram de șapte ani
Luam miei de la ciobani,
Fără plată, fără bani.
Când eram de optsprezece,
Cercam vinul dacă-i rece,
Pivnița de-i răcoroasă,
Crâșmărița de-i frumoasă.
Când eram de douăzeci,
Mă legam de turci, de greci
Și de capete-i scurtam
Și aleanu-mi ușuram.
Dar acum sunt om stătut,
Și pățit, și priceput
Și văd bine că-i dat mie
Ca să mor în haiducie.
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina oltenească 5

 
Frunzuliță, iarbă neagră,
Taica, maica tot mă-ntreabă
Care muncă mi-e mai dragă?
Munca cea de haiducie,
Pistoale de Veneție
Și cal bun de călărie.
Geaba beau, geaba mănânc,
Geaba mijlocul îmi strâng,
Dacă n-am arme să-ncing
Și cal bun să mi-l înching.
Voinicelul nearmat
E ca știuca pe uscat,
Voinicelul fără cal
E ca peștele pe mal
Și ca mărul lângă drum,
N-are pace nicidecum,
Câți trec îl zburătăiesc
Și de crengi îl sărăcesc,
Dar voinicul înarmat
Și pe-un zmeu încălecat
Drăgălaș e și frumos
Ca luceafăr luminos.
 
 
Poezie culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina oltenească 4

În noaptea Sântei-Mării
S-au vorbit vro trei copii
S-apuce-n codrul de tei
Să cerce de-s voinicei.
Pe unu-l chema Ciocan
Ș-avea-n mână-un buzdugan,
Pe-al doilea Busuioc
Și ținea potera-n loc.
Iar eu mă numeam Mihai
Și săream pe șapte cai
De striga Craiova vai!
Șapte ani am haiducit,
Pe ciocoi am îngrozit,
Dar pe când ne luptam noi
Au pierit doi într-o joi
Ș-am rămas eu singurel
Ca pe câmp un stejărel.
Singurel eu am rămas,
Dar de codru nu mă las!
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Nichita Stănescu - Pentru că înot și zbor în sus


Pentru că înot și zbor în sus,
abia mă mai ajung din urmă
amintirile
ca niște bule de aer, undele
mișcătoare.

…Globuri străvezii, globuri reci,
luminate și întunecate,
azvârlindu-mi pe grumaz
câte un trup de-al meu neimplinit,
rămas din adolescență…

Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor.

Când fac mișcarea înotului,
înapoia mea se revarsă ondulând
oceanul cu pești,
dar înoată din mine doar tălpile,
gleznele.

Când gestul aripei îl fac,
se prăbușesc înapoia mea
coloane de aer amestecate cu vulturi,
dar numai pălmile-mi sunt în szbor,
numai linia vieții.

Pentru că înot și zbor în sus,
mi-e tâmpla-mpodobită de speranțe
ca ramura de frunze,
și fruntea mea se află mereu
în ceea ce va fi,
iar trupul în ceea ce există.

Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor,
căruia-i sunt
amintire, urcând și arzând.



din volumul O viziune a sentimentelor (1964)
 
 

Doina oltenească 3


Lumea-ntreagă ocolii,
Ce căutai nu găsii,
Căutai șir de mărgele
Să-l aduc mândruței mele,
Dar cine cât mă vedea
Averile-și ascundea.
Puiculiță fa, Marie,
Hai cu mine-n haiducie,
Ce-oi câștiga ți-oi da ție.
Și-oi anina doi cercei,
Doi cercei de brebenei,
Să tragă ochii la ei,
Și pe sânu-ți drept mărgele
Oi lipi buzele mele
Să-ți pară că-s rubiele.


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina oltenească 2


Mult mi-e dor și mult mi-e sete
Să văd frunza-n codrul verde,
Să mai strâng vreo șapte cete!
Primăvară, muma noastră,
Suflă bruma din fereastră
Și zăpada de pe coastă,
Să văd iar verzind în cale,
Să mă las iar în cea vale
Cu-o pereche de pistoale.
Frunza-n codru cât se ține
Toți voinicii trăiesc bine,
Iară frunza dacă-i lasă
Toți voinicii merg pe-acasă
Și la para focului
Zac de dorul codrului!
Frunză verde de susai,
De-ar veni luna lui mai
Să-mi aud cerul tunând,
Să văd norii fulgerând
Ierbulița-n șesuri dând,
Să mai văd focuri pe-afară,
Copilași cu pielea goală,
Cai în câmpuri nechezând
Și voinici pe plai suind.


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina oltenească (A Jianului)


Frunză verde măr crețesc;
Stau în drum să mă gândesc
Ce s-apuc, ce să muncesc,
Pâinea să-mi agonisesc,
Copilașii să-mi hrănesc?
Cum ședeam pe gânduri dus,
Mă uitai spre munte-n sus
Și mă luai spre apus.
Când pe munte mă urcai,
Roată-n juru-mi mă uitai,
Mă uitai în jos spre lunci,
Văzui oameni, muieri, prunci
Cu plugurile la munci,
Ei brăzduiau tot mereu,
Numai plugulețul meu
L-a-nțelenit Dumnezeu.
Că doi boi ce-i avusei
De vremi rele-i răpusei
Și de sapă rămăsei.
Tot avutul din bordei
Mi-e pe vatră un cotei,
Ș-un tăciune stins de tei,
Și cenusă-ntr-un ulei.
Am umblat, am alergat,
M-am milcuit, m-am rugat
De sărac și de bogat,
Nici că-n seamă m-au băgat!
Am cerut boi într-un ceas
Ca să-mi ar și eu de-un pas,
Nevoii să nu mă las,
Dar milă n-a mai rămas!
Atunci mă-ntorsei și eu
Și zisei în gândul meu:
„Dare-ar bunul Dumnezeu
Să umble și plugul meu!
Din baltag să-mi fac eu plug,
Pistoalele să le-njug,
Ca să brăzduiesc ales
Unde-a fi crângul mai des;
Să trag brazda dracului
Chiar din culmea dealului
Pân-în capul satului.
Drept ușa bogatului
Și prispa fârtatului!"


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Nichita Stănescu - Nedreptate


De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Doina iubirii


Trece vara cea-nflorită,
Trece vara cea iubită,

Și cu dânsa-n altă lume
Se duc florile din lume,

Se duc toate-n pribegie...
Rămâne țara pustie!

Numai două nu se duc,
Nici se duc, nici se usuc.

Una-i floare de zăpadă,
Una-i floare de livadă,

Una-i floarea crinilor,
Un-a trandafirilor;

Ș-amândouă-s răsădite,
Ș-amândouă-s înflorite,

Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului!

Mândrulițo, draga mea,
A căzut din cer o stea

Și mi-a zis într-un ceas rău
C-am să mor de dorul tău!

Și mi-a zis într-un ceas blând
Că de-i face pe-al meu gând,

Să mă lași a săruta
Două flori pe fața ta,

Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului,

De murit, eu noi muri,
Ci cu tine m-oi iubi

Cât or crește flori în lume
Și s-or duce-n ceea lume!


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina haiducească 2

Arză-te focul, răchită,
Că ești neagră și pârlită,
Și nu ești încă-nfrunzită,
Ca să-mi fac curea la flintă
Din coaja ta nedubită;
Să mi-o spânzur la spinare
Și s-apuc în codrul mare
Pe când mugurul răsare.
Mugurul a răsărit,
Mie timpul mi-a venit
În codru de haiducit!
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina haiducească 4


„Eu, vere, te-aș întreba,
Dacă nu te-ai supăra,
Cu ce hrană te hrănești
De nici vara nu muncești,
Nici iarna nu îmblătești?"
„Nu știu, vere, spune-ți-oi,
Ori o palmă trage-ți-oi.
Când e vară, primăvară,
Iau cu mine merinzioară
Și mă sui pe plai la munte
Unde-s oile mai multe.
Merg la stâne, le petrec
Și de acolo încă plec
Jos, pe valea Oltului,
La steaua ungurului,
Să mă rog la Dumnezeu
Să facă pe gândul meu,
Să deie ploaie cu soare
Ce îndeamnă la culcare,
Să adoarmă stevarii,
Să le fur armăsarii.
Apoi singur îmi fac parte,
Aleg steava-n jumătate
Și mă duc, vere,-ntr-o ducă,
De se pare că-s nălucă,
Drept la târg, la Brancoveț,
Unde-s caii mai cu preț.
Iepele care-s cu mânzi
Fac cinci sute de florinzi,
Iar de soi moldovenesc
Cu galbeni se cântăresc,
Apoi, vere, încă plec
La Anița de petrec
Viață bună-ndestulată,
Cât mi-e punga nesecată,
Și petrec într-o-ntinsoare
Tot la umbră, la răcoare,
Cu trupul pe frunzi căzute,
Cu gura la cep de bute,
De-aud vinul gâlgâind
Și mândruțele alergând
Ca să le sărut pe rând.


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina haiducească 3


Mândră mămucă-am avut,
Frumos copil a făcut,
S-a-nfășat cu flori de munte
Ca s-jung viteaz de frunte,
Gura toți să mi-o asculte,
Mândrele să mi-o sărute,
Zi-le, maică, să se strângă
Ca oițele la strungă,
Mie-acum că mi-a venit
Mi-a venit timp de iubit.
Strigă-n capul satului
Pe fata fârtatului,
Mândra vine alergând,
Eu îi zic cu glasul blând:
„Copiliță, Liță, fa,
Mai dat-ai gură cuiva?"
Ea prinse a se jura:
„Să mă bată anaftema
De-am mai dat gură cuiva
Afară de dumneata!"
Iar de dreaptă ce era
Soarele se-noura.
De-atunci, vere,-am pribegit
Și m-am dat la haiducit.
Că mi-e sufletul amar
Și mi-e traiul în zadar!
Vai de mine și de mine!
Nu mai știu ce-i rău, ce-i bine.
De când mama m-a făcut,
Tot prin codri am șezut
Și lumea n-am mai văzut
Decât numai soarele,
Decât căprioarele.
Căprioară a codrului,
Du-mă-n valea Oltului,
Doar oi mai răzi o dată
Pe șerpoaica cea de fată
Care amar m-a înșelat
Și în codri m-a băgat!


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri



Doina voinicească (A lui Ion Petreanu)


Cât o roată de car mare,
Cu trei rânduri de pistoale
Ș-un baltag legat de șale.
Trăsei două, trei pârloage,
Foamea la pământ mă trage!
Dacă văzui și văzui,
Două, trei cruci îmi făcui,
Luai coasa de picior
Și-n văzduh îi detei zbor,
Ș-o izbii de-un păducel,
Sări coasa din cățel.
Iaca stăpânul călare
Că-mi aduce de mâncare
Mălai negru zguruit
Și uscat, și mucezit.
N-apucai să-mbuc o dată,
Ciocoiul își face plată
Și mă ia la schingiuit
Că nimic nu i-am cosit.
Eu o palmă îi detei
Și toți dinții că-i scosei.
Dacă văzui și văzui,
Șoim de codru mă făcui
Și de când m-am haiducit
Drag îmi e drumul cotit.
Când văd tabere venind
Și ciocoii-nalbăstrind,
Mă fac broască la pământ,
Îmi așez durda spre vânt
Și mi-i iau la căutare
De la cap pân-la picioare,
Și chitesc și socotesc
Pe unde să mi-i lovesc?
La retezul părului,
Pe din dosul fesului,
Unde-i cald ciocoiului.
Eu chitesc, durda pocnește,
Ciocoiul se vârcolește
Și de zile se sfârșește.
Las' să moară ca un câine,
Că i-am zis ades: „Stăpâne!
Nu-ți tot bate joc de mine,
C-a veni vara ca mâine,
De te-oi prinde-n' Lunca Mare
Să-ți fac divan pe spinare
Și să te calc în picioare
Ca pe-un șarpe otrăvit,
Ca pe-un dușman ne-mblânzit."


poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri



Acest Ion Petreanu sau Ion Petrariul, după cum îl numesc unii dintre lăutari, a hoțit sub domnia lui Mihail Sturdza și a ținut drumul mai cu seamă în Lunca Mare din Țara-de-Jos. Începutul baladei lui zice: Cine trece-n Lunca Mare?Ion Petreanu călare,Cu celmaua despre soare După ce a fost prins întâia oară, el a fost scăpat din ștreang de mitropolitul Veniamin care îl și luă pe lângă sfinția sa în curtea Mitropoliei cu sperare ca îl va aduce astfel pe calea pocăinței. Zadarnică cercare. Ion Petreanu adeveri proverbul ce zice că „Năravul din născare leac nu are". Într-o primăvară, atras de farmecul vieții aventuroase, el se făcu nevăzut din Iași și se ivi iarăși în Lunca Mare cu o ceata de voinici. Hăituit de potiră, ca o fiară sălbatică, și prins de-a doua oară, el fu spânzurat în câmpul de la Frumoasa, de însuși tovarășul său Gavril Buzat, țigan de soi care primi a se face călău pentru ca să-și scape viața. Aici e locul să facem observare că niciodată un român nu s-a dedat la trista meserie de călău. Chiar din letopisețe se vede că toți călăii au fost străini.Tomșa avea unul pe lângă el care era țigan și care, când veneau boierii la curte să se închine Domnului, ziceau: „Măria-ta! s-au îngrășat berbecii, îs buni de tăiat".


Boierii generației trecute care purtau costumul bizantin, adică anteriu, giubea, ișlic și mestii, aveau obiceiul a-și rade ceafa. La anul 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat în București, mulți din boieri înspăimântați se schimbaseră în haine proaste, iar pandurii lui Tudor dacă puneau mâna pe vreunul ziceau: „Catați-l la ceafă, măi, ca să vedem de-i ciocoi."


Nichita Stănescu - Respirarea aerului de sub aripă


Nu, nu se poate
vultur stingher,
fără de roate
să stea pe cer.
Pasărea, marea
care e-n zbor
cu respirarea
am s-o dobor.
Dintr-o umflare
pot ca să-i ţip
aerul tare
de sub aripi.
S-o las să cadă
ca un comet
cu tot cu coadă
pe al meu piept.
Să-mi fie salbă
şi crinolin.
Ah, pată albă
O, jeg senin.


Octavian Paler - Singurătate


Voi care vă întoarceți acasă
și după ce-ați închis ușa
spuneți “bună seara”
voi nu știți ce-nseamnă
să intri pe o ușă tăcând.

(din volumul Scrisori imaginare)

Nichita Stănescu - Înapoierea cheii


Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.
Tristețea, ea,
nu este gând
ea lucru este.
Mănânc-o dacă ai cu cine!
Durerea vieții
e un lucru, -
nu contemplarea lui!
Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.


Mihail Sadoveanu - Pe-un curcubeu ca pe-o scară


Iertare din nou vreau să-ți cer
Într-un stil cu mult mai subțire,
Cu ochii și mâna spre cer
Și cu intonări de psaltire.
O, tu, frumoaso, de care-mi atârnă
Viața – și care-mi alungi
Din cale pe palida cârnă,
Numai c-o rază din genele-ți lungi,
Iartă-mă că plouă și-i ceață,
Că oamenii-s răi, că pânea nu-i bună,
Că nu se găsește nimica în piață,
Că, noaptea, nu-i lună.
Iartă-mă, scumpo, că te ador și
Acum şi pururi, cu suflet curat,
Iartă-mă că aproape în fiece zi
Quod tentabam dicere versus erat.
Aș vrea să-ți placă orice cuvânt
Ce ți-l rostesc şi e de prisos ca
Să-ţi declar că vreau să-ţi și cânt
Aria celebră din Tosca.
Iartă-mă de toate. Zâmbeşte și spune
Ca să se facă brusc primăvară.
Şi ca să vezi o minune:
Cum mă sui pe-un curcubeu ca pe-o scară.



 (Poezie din volumul Daim (1944), volum pe care Sadoveanu i l-a dedicat Valeriei Mitru, femeia cu 40 de ani mai tânără de care s-a îndrăgostit.)