Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ştefan Augustin Doinaş - Doar tu


Când omul, prăbuşit, la început,
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
miresmele ce se-nălţau din lut
şi, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
acea cumplita smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre bolta
pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Ştefan Augustin Doinaş - Urma


Mi-e sufletul ca marea ce-adesea impresoara
o urma nevazuta de nimeni in nisip.
E oare talpa celui care-a trecut aseara?
Sau numai prevestirea, prezenta fara chip
a unui zeu ce-asteapta sa se-ntrupeze? Cine-i
atat de bland si tainic sub vantul miscator,
si-n stare sa imprime la ceasul grav al cinei
imaginea inversa a fetei tuturor?
Ma cuibaresc ca valul in ea, ma strang, ma-nghesui,
ma las sorbit ca spuma de-un element poros
si modelez in soare o clipa intelesu-i
secret, spurcat de pasari si talmacit pe dos.
Innebunit de luna, orbit de suflul marii,
pescarul iese palid din vuietul verzui.
O, negativ al lumii, tipar al intamplarii,
cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui …


Strigoiul - baladă compusă de Vasile Alecsandri si Costache Negri


În prăpastia cea mare,
Unde vântul cu turbare
Suflă trist, înfricoșat,
Vezi o cruce dărâmată
Ce de vânt e clătinată,
Clătinată ne-ncetat?

Împrejur iarba nu crește
Și pe dânsa nu-și oprește
Nici o pasăre-al ei zbor;
Că sub dânsa-n orice vreme
Cu durere jalnic geme,
Geme-un glas îngrozitor.

Când e noapte fără stele,
Mii de flăcări albăstrele
Se văd tainic fluturând,
Și prin ele crunt deodată
O fantasmă se arată,
Se arată blestemând.

Călător nenorocite,
Fugi de-acele căi pocite
De ți-e calul de bun soi,
Că-n mormântul fără pace
Și sub cruce-acolo zace,
Zace singur un strigoi!

+*+


Într-o noapte-ntunecată
Dulce șoaptă-namorată
Prin văzduh încet zbura.
Două umbre sta în vale,
Ce, cuprinse-n dulce jale,
Amor vecinic își jura.

Iar pe-o culme-n depărtare
Se vedea mișcând la zare
Un cal alb, copil de vânt;
Coamele-i erau zburlite,
Ș-a lui sprintene copite
Săpau urme pe pământ.

Nu te duce, nu, bădiță!
(Zicea blânda copiliță

Cu ochi plânși, cu glas pătruns)
Ah! te jur pe sfânta cruce!
Stai cu mine, nu te duce...
Dar voinicul n-a răspuns;

Ci, strângând-o cu-nfocare,
După-o dulce sărutare,
Repede s-a depărtat
Și, sărind cu veselie
Pe-al său cal de voinicie,
În văzduh s-a afundat.

*


Cine-aleargă pe câmpie
Ca un duh de vijelie
Într-al nopții negru sân?
Cine fuge, cine trece
Pe la ceasul doisprezece?...
Un cal alb, cu-al său stăpân!

Vântul bate, vâjâiește,
Falnic calul se izbește,
De se-ntrec ca doi voinici.
Dar prin neguri iată, iată
Că lucesc pe câmp deodată
Mii de focurele mici.

Ele zbor, se depărtează.
Zboară calul, le urmează,
Pășind iute către mal.
Stai, oprește!... de pe stâncă,
În prăpastia adâncă
Au picat stăpân și cal!

Și-de-atunci în fund s-aude
Gemete, blăstemuri crude
Care trec pe-al nopții vânt.
Și de-atunci ades s-arată
O fantasmă-nfricoșată
Care iese din mormânt!
1845, Mânjina

Note

[1] Această baladă am compus-o în tovărășie cu Costache Negri, împărțindu-ne subiectul în două părți; eu am lucrat partea I, și Negri, partea II. Acea compunere a prietenului meu, plină de frumuseți poetice, este una din cele mai nimerite scrieri ale sale.

Doina - Vasile Alecsandri


Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce!
Doină, doină, vers cu foc!
Când răsuni eu stau în loc.

Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Și privighetorile.

Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă.
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele si nopțile.

Frunza-n codru cât învie,
Doina cânt de voinicie,
Cade frunza gios în vale,
Eu cânt doina cea de jale.

Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc.

Fata ardeleancă

 
Cât e țara ungurească,
Cât e țara românească,
Nu e floare pământeancă
Ca fetița ardeleancă!
Ea-i năltuță, mlădioară,
Ca o verde trestioară,
Și-i frumoasă, vorbitoare
Și de suflet iubitoare.
Când văd sânu-i rotunjor
Mă ajunge foc de dor,
Când văd păru-i de mătasă,
Cumplit dorul mă apasă
Când văd fața-i rumeoară,
Dorul aprig mă omoară.
Iar când trece și zâmbește,
Câmpu-n față-i înflorește
Și când ea se prinde-n joc,
Se tot leagănă în loc
Și-n feciori aruncă foc.
 
 Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Străinul

 
Dă-ți, Domnico, rochița
De-mi deschide temnița.
Dă și carul cu doi boi
De mă scapă de nevoi.
Și vin', soro, să mă vezi
Cum îmi frâng trupu-n obezi,
Să tot plângi și să nu crezi!"
Frunză verde de granate,
Căci m-aș duce-n ceea parte
Să mai văd pe bietul frate!
Da-s o biată fată mare
Și la lume n-am crezare,
Ci am numai ochi de plâns
Ș-un suflet de dor aprins.
Frunză verde rozmarin,
Rău e de voinic străin!
Numai luna că-l iubește
Și soarele-l încălzește.
Trece-n jos, se duce-n sus,
Nime nu-i dă un răspuns,
Nici îi zice: „Bun ajuns!"
Suie-n deal, coboară-n vale,
Nici o mândră nu-i stă-n cale.
Trece sate-n curmeziș,
Și dumbrăvile-n lungiș,
Vede-o mândră fetișoară
Ca un pui de căprioară.
El îi zice: „Dragă, stă."
Ea în lături tot se dă.
El îi zice: „Vină-ncoace,"
Ea-i răspunde: „N-am ce face."
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Vasile Alecsandri - Hora


Iată! hora se pornește
Sub stejar, la rădăcină.
Iată! hora se-nvârtește...
Vină, puico, vină.

Lângă mine vin, drăguță,
Să te pot strânge de mână
Ca ieri seara, la fântână;
Mario, Măriuță!

Duh-de-Spaimă! Piei-Nălucă![2]
Sună bine-n cobză, sună,
Să nu-ți fac spetele strună
Și chica măciucă.

Tu, fes-Roș cu giubea lungă!
Din arcuș trage mai tare,
Căci în gard am un par mare
Și mulți bani în pungă!

Tot așa pân-în deseară!
Mult frumoasă-mi e puicuța,
Ca o zi de primăvară,
Maria, Măriuța!

Tot așa, tot voinicește!
Nu mă dați, măi, de rușine,
Căci gurița ce-mi zâmbește
Vâră dracu-n mine.

Mi-am pus flori la pălărie,
Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele,
Să se uite cu mândrie
Puicuța la ele.

Am cămașă cu altiță,
Tot de fir și de mătasă,
Am pe spate-o durduliță...
De nime nu-mi pasă!

Nici de vornic, nici de dracul,
Nici de vrajă ciocoiască,
Nici de turc, nici de cazacul...
Țara să trăiască!

Bateți toți într-o lovire
Să vuiască-n fund pământul;
Lumea-ntreagă să se mire,
Și Dumnezeu sfântul!

Sunt sătul de biruri grele
Și de plug, și de lopată,
De ciocoi, de zapciele
Și de sapă lată.

Astăzi horele sunt pline!
Crape-mi sura opincuță,
Și să mor în joc cu tine,
Mario, Măriuță!

Note

[1] Hora este chiar jocul cel vechi al romanilor și care era cunoscut sub numele de chorus. În timpul horei este obicei ca unul din dănțuitori să cânte din gură și să deie astfel tonul danțului.
[2] Porecle date țiganilor lăutari.
 
 

Cucul 6

 
Cântă puiul cucului
Pe crucea molidvului.
„Cucule, vin' lângă mine
Că mă jur să te țin bine
Cu vin dulce strecurat,
Cu pâine de grâu curat."
„Eu mai bine m-oi ținea
Cu hrana ce mi-a plăcea,
Ș-oi zbura pe-unde oi vrea,
Oi mânca frunza de fag
Ș-oi cânta lumii de drag.
Oi bea apa din izvor
Ș-oi cânta lumii de dor!"
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 5

 
Cântă puiul cucului
Pe coarnele plugului,
Cântă-o mierlă pe teleagă
Și de mine se tot leagă,
Cucul zice, mierla zice:
„Nu-ți bea banii, măi voinice,
Că ți-e carul fărâmat
Și plugul neferecat
Și pământul nelucrat!"
Cucule, jivină rea!
Nu purta de grija mea;
Mierlușcă, pasăre sură,
Nu-mi tot bănui din gură,
C-oi veni cam tulburat
Și-oi cădea într-un păcat,
Și v-oi sparge cuibușorul
Și v-oi rupe pliscușorul.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Cucul 4

 
Pierit-ai fi, pui de cuc!
Tu mi-ai cântat să mă duc.
Mi-ai cântat mie de cale
Și mândrei de lungă jale!
Eu m-am dus din țară-n țară
Tot cu inima amară.
Am umblat din sate-n sate
Tot cu pușca grea în spate.
Ea mi-a ros umerile,
Sabia — șoldurile,
Cât de-abia mă țin pe loc
Și n-am parte de noroc!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 3

 
Unde-aud cucul cântând
Și mierlele șuierând
Nu mă știu om pe pământ!
Eu zic cucului să tacă,
El se suie sus pe cracă
Și tot cântă de mă seacă,
Iar mai jos pe-o rămurea
Cântă și o turturea
Tristă ca inima mea.
Cucul zice de pornire
Turturica de jelire
Ș-al meu suflet de pieire!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 2

 
Vine cucul de trei zile
Peste văi, peste movile
Și loc n-are să se puie,
Să cânte, focul să-și spuie.
Pune-s-ar pe-o rămurea
Aproape de casa mea,
Să-mi tot cânte, cânte-n față,
Și seară, și dimineață.
De-ar fi cucul voinicel,
Mi l-aș prinde argățel
Și cămăși subțiri i-aș toarce
Și l-aș purta cum îmi place.
De-ar fi cucul un viteaz,
El mi-ar trece de necaz;
Dar e cucul păsărea,
El cântă pe rămurea
Și zboară pe unde vrea,
Nu-i pasă de jalea mea!
 
 
Poezie culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Plângerea țării - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de negară,
Vai! sărmană biata țară,
Cum te-ajunge focul iară!
Rușii vin, te calicesc,
Nemții te batjocoresc
Și ciocoii te hulesc!
Nu mi-e ciudă de străini,
Cât de pământeni haini,
Că tu dragă le-ai fost mumă
Și ei singuri te sugrumă!
Nu mi-e ciudă de muscali,
Nici de nemții bocăncari[1]
Cât mi-e ciudă de ciocoi
Că te lasă la nevoi
De țipă sufletu-n noi.
Frunză verde de neghină,
Vai ș-amar de-a ta grădină!
Cea grădină cu flori plină!
Cum o calcă, cum o strică
Niște iezme fără frică!
Cum îi smulge florile
Și-i pradă rodurile!
Frunză verde de mohor,
Vai de sânu-ți plin de dor,
Cât e el de hrănitor
Și la iepe căzăcești,
Și la câini flămânzi nemțești,
Și la pilafgii turcești,
Și la râme ciocoiești!
Sărăcuț de maica mea,
Cui a fi milă de ea?
Sărăcuț de locul meu,
Când l-a scăpa Dumnezeu?
Hai, copii, la cei stejari
Să tăiem niscaiva pari,
Țara să ne-o țărcuim
Și de iezme s-o ferim!

  1. Porecla dată soldaților austrieci care au ocupat Principatele Unite în timpul războiului Crimeii și care erau încălțați cu botine groase sau bocanci.

Fratele - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Vai de mine, amar de mine!
Fugit-am, mândro, de tine
De trei luni și de trei zile
Să găsesc pace și mile,
Că tu rău m-ai fermecat
Cu trei paie de la pat,
Cu o schiță din portiță
Și cu fire din cosiță.[1]
Mă dusei la mănăstire,
Pusei mâna pe psaltire
Și citii câteva zile
Să mai uit cele copile,
Dar ce-oi face ca să scap
În nevoie să nu-ncap?
Că drumul ce-am apucat
Mă duce drept la păcat.
Drăguliță, eu văd bine
Că nu am să scap de tine.
Fă-te-ncalte-o mănăstire,
Și-mi dă gura de citire,
Și mă lasă să mă-nchin
La icoanele-ți din sân.

  1. Românul zice ca nu e mai tare legătură decât acea făcută cu fire de păr femeiesc.

Copila murind

 
Cântă pasărea pe-o floare
Pentru-o fată care moare,
Cântă păsăruica-n spin,
Copila scoate venin.
Cântă păsăruica-n salce,
Copila de moarte zace.
Cântă păsăruica-n poartă,
Copilița dulce-i moartă!
Ah! amar sufletul meu,
Tu plângeai de dor mereu
Și pe floare, și pe spin,
Și pe poarta lui Marin.
Ah! amar sufletul meu!
Ieși curând să mor și eu,
Să mă duc la cel mormânt,
Să mă prefac în pământ!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Turturica

 
Amărâtă turturică,
O! sărmana, vai de ea!
Cât rămâne singurică
O! sărmana, vai de ea!
Zboară tristă prin pustie
O! sărmana, vai de ea!
Mai mult moartă decât vie.
Cât trăiește tot jelește,
Cu alta nu se-nsoțește.
Trece prin pădurea verde,
Dar ea pare că n-o vede.
Zboară, zboară până cade
Și pe lemn verde nu șade,
Iar când stă câteodată,
Stă pe ramură uscată
Ori se pune pe o stâncă
Și nici bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece,
Ea o tulbură și trece,
Unde vede-un vânător,
Către el se duce-n zbor.
 
 
Poezie culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Cucul 1

 
Frunză verde de pelin,
Ce-mi ești, cucule, hain,
De cânți vara-n jumătate
Ș-apoi zbori în altă parte?
Cuculeț, pasăre sură!
Mușca-ți-aș limba din gură,
Cântecul să nu-ți mai zici,
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci
Când îs dragostele dulci.
Cântă-mi mie încă-o dată
Că mi-e mintea tulburată.
Cântă-n dreapta mea cu foc,
Să am parte de noroc.
Cântă-n fața mea cu drag,
Că ți-oi da frunze de fag
Să nu mai fii tot pribeag.
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Corbul

 
Corbe, corbe, frățioare!
Ce tot croncănești la soare?
Ori ți-e foame, ori ți-e sete,
Ori ți-e dor de codrul verde?"
„Și-mi e foame, și-mi e sete,
Și-mi e dor de codrul verde.
Aș mânca inimi din sân
Ș-aș bea sânge de păgân.
Aș mânca rărunchi de cal
Ș-aș bea sânge de moscal;
Aș mânca foi de stejar
Ș-aș bea sânge de tătar;
Aș mânca faguri de roi
Ș-aș bea sânge de ciocoi!"
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Voinicii Bucovii

 
Sus, la crâșmă Sucevii,
Beau voinicii Bucovii.
Iată că vine călare
Udrea, căpitanul mare,
Și le zice: „Dragii mei!
Hai să ne-mpărțim în trei,
Și în patru, și în cinci,
Apoi să-ncălțăm opinci,
Iarna grea ne năpădește,
Frunza-n codru se rărește;
Hai să coborâm în țară
Pân' la mândra primăvară,
Ca să-mblăcim la secară
Și ca să tăiem la fagi,
Fagi subțiri de hadaragi,
Iar cum a-nverzi pe-afară
Om ieși la codru iară
În capătul lanului,
În calea armeanului."
 
 
 poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Vasile Alecsandri - Cântic haiducesc


Iarna vine, vara trece
Și pădurea s-au rărit!
Ziua-i viscol, noaptea-i rece,
Gerul vieții a sosit!

Cât mi-a fi iarna de mare,
Ce-o să facem, vai de noi!
Fără codru, fără soare,
Făr' de bani, făr de ciocoi?

Sai pe creanga cea uscată,
Dragă corbi, corbișor.
Vezi, în calea depărtată
Nu-i zări vrun călător?

Călător cu punga plină
Și cu șal la cap legat,
Să-mi mai cerc astă rugină
Și să-mi fac bani de iernat.

Daleu! codre, frățioare,
Ce-ți făcuși frunzișul des,
Unde-n pândă, la răcoare,
Stam sunând din frunze-ades?

Vara trece, iarna vine,
Și tu, codre, te-ai uscat!
Trece vara, și ca tine
Florile mi-am scuturat!

Ne-au ajuns vremea de muncă.
De scos arma de la brâu,
De lăsat potica-n luncă
Și de dat capul sub frâu!

Daleu! dragă primăvară,
De-ai veni când aș vrea eu,
Să mai ies voinic prin țară,
Să fiu iar la largul meu!

Să-mi pun cușma pe-o ureche
Și să-mi las pletele-n vânt,
Și-n potica mea cea veche
Să mă-ntind iar la pământ.

Să simt iar durda pe spate
Și să-mi văd ici că lucesc
Cinci pistoale ferecate,
Cu hamgerul haiducesc.

Și pe coarda-i cea pletoasă
Să-mi dismierd murgul voinic,
Și pe zarea luminoasă
El să zboare, eu să-i zic:

„Fugi ca vântul, fugi ca gândul,
Măi, voinice năzdrăvan!
Căci acum ne-au venit rândul,
Au sosit vremea de an,

Să ținem codrii și valea
Noi, vitejii amândoi.
La neferi să-nchidem calea,
Să dăm groaza prin ciocoi.”

Cântecul plugarului - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Ardă-te-ar focul, pământ,
Și te-ar bate Domnul sfânt!
Căci îmi ești dușman cumplit!
Ce-am semănat n-a ieșit.
Semănat-am grâu de vară,
A ieșit numai negară.
Semănat-am orz, oves,
A ieșit mohor de șes.
Semănat-am păpușoi,
A ieșit iarbă-n fușoi.
Stau în câmp și mă gândesc.
Cu ce o să viețuiesc?
N-am lețcaie la chimir
Să mă pot plăti de bir,
Și de foi, și de soldat,
Și de Iuda blestemat.[1]
Vai și-amar de biet român
Când e domnul rău stăpân!
N-are loc în țara lui
Și-i ca pleava câmpului!

  1. În toate satele Moldovei, crâșmele sunt ținute de evrei, care, ca niște lipitori, sug avuțiile țăranilor, îndemându-i la beție.

Cântecul răzeșului - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de cireș,
Lung e drumul pân' la Ieși,
Lung e drumul și bătut
Din Siret și pân-în Prut!
Nu-i bătut de car cu boi,
Ci-i bătut tot de nevoi
Și de păcatele mele
Cele multe, cele grele!
Ard-o focul răzeșie![1]
Eu chiteam că-i boierie,
Și-i numai o sărăcie!
Pentru-o palmă de pământ
Zilele mi-am dat în vânt.
Ani întregi m-am judecat
Și nimic n-am câștigat!
Eu umblam la judecată,
Copiii plângeau pe vatră,
Nevasta-mi zăcea lăsată.
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu!
Lăsa-m-oi de răzeșie
Să apuc în haiducie
Ca să-mi fac sfânta dreptate
Cu cea ghioagă de pe spate,
Să-mi aleg judecători
Cei stejari nestrâmbători!

  1. Nenorocita clasă a răzeșilor, printre care se găsesc coborâtorii celor mai mari familii din vechime, a avut mult a suferi, sub domnia lui Mihail Sturdza, de răpirea boierilor vecini cu moșiile lor. Mulți din acei mici proprietari au preferat a se desface de pământurile lor și a deveni clăcași pentru ca să scape de prigoniri.

Cântecul călugărului

 
Arză-te focul, pădure,
Ș-ai cădea sub o secure!
Arde-ar lemnele din tine
Cum arde inima-n mine,
Să-mi fac drum pân' la vecine,
Și de sus, din mănăstire,
Unde zac în părăsire,
Să văd cârduri de copile
Care mă sfârșesc de zile,
Și să văd pe draga mea
Care m-am iubit cu ea
În copilăria mea.
N-ar avea loc în pământ
Și l-ar bate Domnul sfânt
Cine m-a călugărit
Și de ea m-a despărțit!
Eu n-am fost de pustnicie,
Căci am fost de voinicie,
Nici am fost de mănăstire,
Ci de lume cu iubire,
Că mă-nchin pe la icoane
Cu ochii pe la cucoane,
Și citesc, întorc la file
Cu ochii pe la copile.
Unde văd o fată mare,
Rasa-mi tremură-n spinare,
Unde văd puicuța mea,
Zboară sufletu-mi la ea
Ca roiul la floricea!
 
 
 poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Doina haiducească 1

 
Murgule coamă rotată,
Mai scoate-mă-n deal o dată
Să-mi fac ochișorii roată,
Să mă uit la lumea toată.
Veni-ar timpul, să vie
Ca românul iar să-nvie
Și de hoți să mântuiască
Țara lui ardelenească!
Asta nu-i țară de câini,
Și e țară de români,
Nu-i pământ de ungureni,
Și-i de neaoși pământeni!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Oltul

 
Oltule, Oltețule!
Seca-ți-ar pâraiele,
Să crească dudaiele,
Să trec cu picioarele.
Oltule, râu blestemat,
Ce vii așa tulburat,
Și te repezi ca un zmeu
De-mi oprești pe Nițul meu?
Schimbă-ți, schimbă-ți apele,
Slăbește-ți vârtejele,
Să-ți văd pietricelele;
Când trec fetișoarele,
Să le speli picioarele.
Iaca neica, nu e neica,
Nu e neica, plânge leica!
Dacă mi-ar fi fost neicuța,
L-ar fi cunoscut leicuța!
Vântule, du-te de-i spune
Că zăbavele nu-s bune,
Că leicuța-i duce dorul
Și i-a-nțelenit ogorul!
Vino, Nițule, băiete,
Ce faci puica să te-aștepte?
Busuiocul a-nnegrit,
Rozmarinu-a-ngălbenit,
Leica plânge, tot jelește
Și ca ei se veștezește!
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Prutul - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Prutule, râu blestemat![1]
Face-te-ai adânc și lat
Ca potopul tulburat!
Mal cu mal nu se zărească,
Glas cu glas nu se lovească,
Ochi cu ochi nu se-ajungă
Pe-a ta pânză cât de lungă!
Lăcustele când or trece,
La ist mal să se înece!
Holerele când or trece,
Pe la mijloc să se-nece!
Dușmanii țării de-or trece,
La cel mal să se înece.
Iar tu-n valurile tale
Să-i tot duci, să-i duci la vale
Pân' la Dunărea cea mare,
Pân' în Dunăre și-n mare!

  1. Prutule, râu blestemat. Înainte de luarea Basarabiei de moscali, cântecul zicea: Nistrule, râu blestemat, fiindcă toate relele veneau de peste Nistru.

Vasile Alecsandri - Zburătorul


Dragă, dragă surioară,
Nu știi cântecul ce spune
Că prin frunzi când se strecoară
Raza zilei ce apune,

Zburătorul se aruncă
La copila care vine
Să culeagă fragi în luncă,
Purtând flori la sân ca tine?

Fragii el din poală-i fură
Cu-a sa mână nevăzută,
Și pe frunte și pe gură
El o mușcă ș-o sărută.

Soro, buza-ți e mușcată!
Fragii, poți să le duci dorul.
Spune,-n lunca-ntunecată
Nu-ntâlniși pe Zburătorul?

Dragă surioară, dragă,
Cântecul mai spune încă
De-acel duh c-ades se leagă,
Când e umbra mai adâncă,

De copila mândră, albă,
Ce culege viorele,
Purtând pe ea scumpă salbă,
Scumpă salbă de mărgele.

Salba el râzând i-o strică
Cu-o plăcută dezmierdare
Și de fieșce mărgică
Lasă-o dulce sărutare.

Pe sân, dragă, ești mușcată!
Salba, poți ca să-i duci dorul.
Spune,-n lunca-ntunecată
Nu-ntâlniși pe Zburătorul?

Astfel vesel pe-o cărare
Glumeau gingașele fete.
Iar în luncă stau la zare
Doi voinici cu negre plete

Și, cântând în poieniță,
Aninau cu veselie
Unu-o salbă-n chinguliță,
Altul flori la pălărie.

1845, București
 
 

Alba de la munte - poezie culeasă de Vasile Alecsandri

„Albo, Albo de la munte!
Ce-ai pus fesciorul pe frunte[1]
Că ți-au ieșit vorbe multe."
„Las' să iasă că nu-mi pasă,
Inima-mi de dor e arsă,
Că bădica-i dus de-acasă,
Să-mi cosească fân cu rouă,
Frânge-i-s-ar coasa-n două,
Să vie la alta nouă!
Să-mi cosească fân, costrele,
Facă-și coasa bucățele,
Să vie-n brațele mele!
Să-mi cosească fân cu floare,
Ca să-mi fie de răcoare
La cap și la țâțișoare.
Zică lumea, că-i dau pace,
Eu m-oi purta și voi face
După cum lui badea-i place.
Zică lumea ce va zice,
Ea n-a putea să ne strice,
Dragostea să ne-o ridice;
Că mă ține badea bine,
Inima lui e la mine
Ș-a mea o poartă cu sine.
Inima lui îmi grăiește,
Ș-a mea lui încă-i șoptește;
Una de alta dorește,
C-amândouă sunt legate
Cu legături înfocate
Ș-una pentru alta bate.
Acel lanț ce le cuprinde
Între ele când se-ntinde
Cu mare foc le aprinde,
Iar când s-adun amândouă,
Atuncea parcă le plouă
O răcoreală de rouă.
Așa le e jurământul,
Îs legate cu cuvântul
Să le despartă pământul!"

  1. Româncele de pe malul Dunării și o parte din acele de la munte poartă fesuri mici roșii pe cap. Cucoanele bătrâne din generația trecută purtau fesuri albe și, pe deasupra fesurilor, testemeluri subțiri de Tarigrad împodobite cu bibiluri.

Vasile Alecsandri - Altarul mănăstirii Putna


Domnul Ștefan, viteaz mare, ce-a dat groaza prin păgâni,
Locaș sfânt creștinătății astăzi vrea să facă dar,
Și pe malurile Putnei, cu vitejii săi români,
Însuși merge să aleagă locul sfântului altar.

Mare obștie-l urmează și pe culme se lățește,
Precum aburii pe baltă când lumina asfințește.

Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fer
Pe-ai lor cai sirepi stau mândri ca la semnul de război.
Al Moldovei steag de fală fâlfâie falnic în cer;
Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi.

Iată că lângă-o movilă domnul Ștefan s-a oprit!
Totul tace!... ochii țintă, stă poporul neclintit.

Trei ostași cu arce-n mână pe movilă-acum se urcă;
Doi, ca zimbrul, ageri, mândri, nalți ca bradul de la munte,
Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brâu paloș, și pe frunte
Cu-a lor lungi și negre plete se coboară-o neagră țurcă.

Ei ades cu-a lor săgeată repezită sus, în nor,
Printre-a fulgerelor focuri au oprit vulturu-n zbor.

Multe fiare din cei codri, mulți dușmani tineri, semeți,
Drept în inimi, drept în frunte au simțit a lor săgeți,
Căci ei sunt arcașii vrednici ai lui Ștefan domn cel mare,
Ce-și gătește-acum săgeata s-o izbească-n depărtare.

Copii, trageți... eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi.
Astfel zice domnul Ștefan!... iar voinicii amândoi

Se plec, arcele-și încoardă, trag... săgețile lor zboară,
Spintecă repede vântul ce dă foc și vâjâiește,
Se tot duc, se duc ca gândul, și de-abia ochiul zărește
Pe câmp departe, departe locul unde se coboară.

"Ura!-n ceruri se ridică! Urlă dealul, clocotește!
Să trăiți, copii! le zice Ștefan, ce-acum se gătește.

Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vânt,
Piere, trece mai departe, șî-ntr-un paltin vechi s-a frânt.
Acolo fi-va altarul! zice falnicul monarc,
Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.

Să trăiască domnul Ștefan! mii de glasuri îl urmează,
Și poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează!
1843, Bucovina
  • "Subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, și chiar la mănăstirea Putnei, unde se află mormântul eroului care a zidit-o."

Dorul II


Frunză verde mărăcine,
Nimic se prinde de mine!
De când dorul m-a lovit
Mințile mi-au rătăcit;
De când dorul m-a cuprins,
Sufletul mi s-a aprins!
Sui în deal, cobor în vale
Și-mi pierd ziua tot pe cale;
Valea sui, dealul cobor,
Îmi trec viața tot cu dor.
Puiculiță, floare-n gură!
Când te văd în bătătură
Îmi uit plugu-n arătură
Sapa-nfiptă-n curătură,
Și las boii ca să pască,
Plugul să se ruginească
Și sapa să putrezească.
Alei! puico, dac-ai vrea,
Patru pluguri aș dura,
Țara-ntreagă aș ara.
Graiul dulce de muiere
Varsă-n suflet mângâiere
Și dă omului putere
Ca să facă tot pe vrere.
Dar nu vrei, sărman de eu!
Și eu mor de dorul tău!


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Dorul


Vine dorul despre seară,
Despre zori el vine iară
Și-mi grăiește și mă-ntreabă
De ce sunt cu fața slabă?
Eu zic dorului cu jale
C-am iubit fără de cale,
Eu zic dorului plângând
C-am iubit fără de rând.
Dorul râde și se duce,
Bate-mi-l-ar sfânta cruce.
De-ar fi dorul vânzător
Și badea cumpărător,
Eu pe dorul vinde-i-aș,
Pe badea cumpăra-l-aș,
Ca să-mi fie de-ajutor
Să mă apere de dor.


Din volumul Poezii populare ale românilor Partea II: Doine şi hore, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.


Vasile Alecsandri - Dorul româncei


De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aș avea un copilaș,
Dragul mamei îngeraș!

Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aș șopti cu blânde șoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aș păzi!

L-aș păzi, l-aș dezmierda,
Mii de sărutări i-aș da,
Și i-aș zice-ncetițor:
Nani, nani, puișor!

De-ar fi cerul cu priință
Să-mplinească-a mea dorință!
De mi-ar da un băiețel,
Dragul mamii voinicel!

N-ar fi prunc mai fericit
Și pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel și frumușel!

Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochișorii lui!

Iar eu, mândră măiculiță,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriță
Nencetat l-aș săruta,
Săruta și i-aș cânta.

Și i-aș face-o descântare
Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-au fost, nici n-ar mai fi!

Și l-aș pune să se culce
Pe-al meu sân, legănat dulce,
Și i-aș zice-ncetișor:
Nani, nani, puișor!

Dorul de țară

 
Plânge-mă, mamă, cu dor
Că ți-am fost voinic fecior
Și de grijă ți-am purtat,
Ogorul ți l-am lucrat,
Iar de când m-am cătănit,
Viața mi s-a otrăvit
Că tânjesc în țări străine
Și tot plâng gândind la tine.
Mult mi-e dor, mămucă, dor
De cel codru frățior
Și de stâna cea cu oi
Și de cântec de cimpoi!
Mult mi-e dor, mămuca mea,
De cea mândră viorea
Care mă iubeam cu ea!
Mult mi-e dorul ne-mpăcat,
Și mă-ndeamnă la păcat,
Să mă las de cătănie
Și să fug la ciobănie,
Orice-a fi cu mine, fie.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri


Vasile Alecsandri - Dorul


Cântec de lume
Ah! Mi-e dor, mi-e dor de tine,
Îngeraș cu dulci lumine!
Ah! mi-e dor și plâng de jale
Tot privind în a ta cale.

Zi și noapte cu durere
Duios sufletu-mi te cere
Și cu dulci, cu blânde șoapte,
Te chem vecinic zi și noapte!

Scump odor, dulce iubită,
Unde-i fața ta slăvită?
Unde-i glasu-ți ce pătrunde?
Unde ești, draga mea, unde?

De-ar fi cerul cu iubire,
Mi-ar aduce-a ta zâmbire.
De-ar fi cerul cu-ndurare,
Mi-ar aduce-o sărutare.

Dar, vai mie! vremea zboară,
Zile, veacuri se strecoară,
Ș-ai mei ochi nu văd lumină
Și durerea-mi nu s-alină!

Dorul arde ca un soare
A juniei dulce floare!
Dorul stinge, vestejește
Inima care iubește!


Costache Negri - Doină


Verde codre și tufos,
Mult cu umbră răcoros,
Vara cît ești de frumos,
Toamna, putred, sîngerate,
A tale frunze uscate,
Roșe, roșe zac pe jos.

Așa vara vieței mele,
Ca dalbele floricele,
Fost-au să fie ca ele;
Dar de chin și muncă mare
Trupul meu hodină n-are
Și mi-i traiul tot în jele...

Vîntul fioros cînd bate
Spulberă-n străinătate
Frunzele veșted picate,
Departe de-a lor tulpină,
Unde-i moartea mai streină,
Și pier prin lume-aruncate.

Așa vîntul de urgie
Aspru suflă-n sărăcie,
Și romînu-n iobăgie
Are, pe-ntinsul pămînt,
Numai locul de mormînt,
Ca să moară-n duioșie.

Daleu ! măi român bărbate,
Mai deșteaptă-te, măi frate !
Că de tine joc își bate,
Și-n robie tot mereu
Te ține-n lanțul cel greu,
Lumea cea fără dreptate.

1844, Mînjina


 Poezie transcrisă de A. Papadopol-Callimach după un autograf al lui C. Negri, aflat în posesia lui V. Alecsandri și publicată în Revista nouă, an II (1889-1890), nr. 11-12 (dec.-ian.)



Doina voinicească 7

 
Sub poale de codru verde[1]
O zare de foc se vede
Și la zarea focului
Stau voinicii codrului!
Nu știu zece sau cincisprece
Sau peste sută mai trece.
Știu că beau vinațe reci
Și că frig vreo cinci berbeci.
Dar nu-i frig ei cum se frige,
Ci-i anină prin cârlige
Și-i întorc prin belciuge
Să le facă carnea dulce.
Iar cum sta și ospăta
Căpitanul șuiera,
Ei ospățul și-l lăsau
Și la luptă alergau;
Luptau ei cât ce luptau,
Potirașii alungau,
Da-n codru când se-ntorceau
Nici un os nu mai găseau,
Că-n urma voinicilor
Calcă ceata lupilor
De prin fundul codrilor.
 
 

  1. Jump up Unii lăutari cântă această Doină în următorul chip:
    Sub poale de codru verde
    O zare de foc se vede,
    Iar la zarea focului
    Stau haiducii codrului,
    Nu știu zece sau cincisprece
    Ori peste sută mai trece,
    Ci mi-și frige un berbece,
    Dar nu-l frige cum se frige,
    Ci-l înfige în cârlige
    Și-l întoarce prin belciuge
    Ca să-i fie carnea dulce.
    Sub umbră de păducel
    Voinicii mănânc din el
    Și din gură zic astfel:
    „Codre, codre înfrunzit,
    Ține-mă-n tine ferit,
    Că nimic nu ți-am stricat
    Și nu mă simt vinovat:
    În tine de când intrai
    Numai o creangă tăiai,
    Armele de-mi atârnai.
    Le-aș fi pus, codre, pe jos,
    Dar pământu-i umedos
    Și fierul e ruginos.
    Codre, codre, dușman ești!
    Tu voinicii amăgești
    Și de dușman nu-i ferești.
    Cât ești, codre, de frunzos,
    Iarna putrezești tu jos
    Și voinicii zac la gros!

Doina voinicească 5

 
Bată-l crucea om bogat,
Om bogat și făr' de sfat!
Toată vara l-am rugat
Sa-mi dea bani pe adunat,
Măcar două, trei parale
Să-mi cumpăr la copii sare,
C-am făcut o turtă-n vatră
Ș-am făcut-o nesărată.
Dacă văzui și văzui,
Îmi luai coasa din cui
Și mi-o pusei pe spinare
Și plecai la Lunca Mare.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina voinicească 4

 
Frunză verde clocotici,
Haideți, frate, de pe-aici,
Că nu-i bine la potici,
Frunza-n codru s-a rărit
Satele s-au înmulțit,
Potirele s-au pornit!
Haideți iarna la stăpân
Să cărăm mereu la fân,
Haideți iarna la ciocoi
Să cărăm fân pentru boi
Pân ce-a da frunza-n cătun
Ș-a cânta cucu-n alun.
Primăvara de-a veni,
Iar la codru ne-om porni
Și prin frunzi iar vom cânta
Și de grijă ne-a purta
Plaiul cu pădurile,
Pădurea cu murele,
Seleaful cu armele,
Armele cu gloanțele.
 
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina voinicească 3

 
Frunză verde de susai,
Mă-ntorsei iară pe plai
Cu mireasa pe sub strai[1]
Să mai prind ceva de trai!
Pe mândruța să mi-o-mbrac
Cum i-a fi mândrei pe plac.
De când plaiul am lăsat,
Traiul bun eu l-am uitat.
Arma-n sân mi-a ruginit,
Nimic n-am agonisit.
Mă lăsai pe plai deoparte,
Unde soare nu străbate
Sub frunziș de ciritei,
Unde trec turme de miei
Și mocani bogați de vite,
Cu chimirele ticsite.
Nu știu turmele lua-le-aș,
Ori chimirele zmunci-le-aș
Că nu-i vreme de pierzare,
Că s-aude-n depărtare
Zgomot de potiră tare.
Frunză verde de agude,
Ian vezi frate ce s-aude?
Graiul dulce-a mândrei mele
Ori zgomot de potiri grele?
De-a fi puica mea frumoasă,
Ad-o sfântul sănătoasă,
Sufletul să-mi răcorească,
Zilele să-mi îndulcească,
Iar de-a fi potira grea
Care paște viața mea,
Las' să vie că-am o flintă
Pentru potiră gătită,
Să-i pun plumbul subsuoară,
S-o străbată-n inimioară!
 
 

  1. Jump up Adică cu arma, vezi nota 4 din balada Doncilă.

Doina voinicească 2

 
Frunză verde de cicoare,
Când văzui vara cu soare,
Cătat-am pădurea deasă
Ca să țin cu dânsa casă,
Ș-am cătat galbeni tăieți
Să fac zale la băieți,
Ș-am cătat galbeni ușori
Să fac rochii la surori,
Dar găsii numai rubiele
De făcui cercei cu ele
Și salbe mândrelor mele.
Bistrițo, apă de munte!
Bistrițo, șiroi de frunte!
Ce te făcuși Dunăre
Și te umflași tulbure
De nu pot trece prin tine
Cu baltagul la ciochine?
Să mai ies, colo, pe vale,
Ca să mă așez în cale,
În calea ciocoilor,
În trecerea oilor?
De cinci zile, frățioare,
Stau pe murgul meu călare
Tot cu mâna pe pistoale
Și cu ochii tot pe vale.
Mă tot uit uitare lungă,
Doar norocul să m-ajungă.
Și norocul nu m-ajunge
Și mijlocul mi se frânge
De greul păcatelor,
De sarcina armelor:
Murguleț, copită mică!
Ian mai du-mă la potică,
În poiana din pădure
Unde mândra strânge mure,
Și mă du în Valea-Seacă
Să aștept ziua să treacă,
Iar când a-nsera de noapte
Să mai cerc durda ce poate.
Oliolio! soare rotund!
De-ai apune mai curând,
Că mie mi s-a urât
De suit, de coborât,
Tot suind din vale-n deal
Cu mâna pe iatagan,
Coborând din deal în vale
Tot cu mâna pe pistoale!
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina voinicească 1

 
Frunză verde șapte brazi,
Fost-am noi vreo șapte frați
Ș-au pierit cinci într-o marți,
Și rămas-am numai doi
De umpleam lumea de noi,
Ș-a pierit unu-ntr-o joi,
Și rămas-am numai eu,
De arde sufletul meu,
Frunză verde siminoc,
De scârbă, de mare foc,
Stau în codru și gândesc
Ce să fac ca să trăiesc?
Să m-apuc de plugărie,
Ori s-apuc în haiducie?
Măiculiță, ce m-oi face
Plugăria că nu-mi place,
Că de când eram eu mic
Aveam semne de voinic.
În loc să mă leg de sapă
Eu duceam murgul la apă,
Iar când murgul necheza
Doru-n mine se trezea,
Dor de codru înverzit,
Cum e bun de voinicit.
Când eram de șapte ani
Luam miei de la ciobani,
Fără plată, fără bani.
Când eram de optsprezece,
Cercam vinul dacă-i rece,
Pivnița de-i răcoroasă,
Crâșmărița de-i frumoasă.
Când eram de douăzeci,
Mă legam de turci, de greci
Și de capete-i scurtam
Și aleanu-mi ușuram.
Dar acum sunt om stătut,
Și pățit, și priceput
Și văd bine că-i dat mie
Ca să mor în haiducie.
 
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina oltenească 5

 
Frunzuliță, iarbă neagră,
Taica, maica tot mă-ntreabă
Care muncă mi-e mai dragă?
Munca cea de haiducie,
Pistoale de Veneție
Și cal bun de călărie.
Geaba beau, geaba mănânc,
Geaba mijlocul îmi strâng,
Dacă n-am arme să-ncing
Și cal bun să mi-l înching.
Voinicelul nearmat
E ca știuca pe uscat,
Voinicelul fără cal
E ca peștele pe mal
Și ca mărul lângă drum,
N-are pace nicidecum,
Câți trec îl zburătăiesc
Și de crengi îl sărăcesc,
Dar voinicul înarmat
Și pe-un zmeu încălecat
Drăgălaș e și frumos
Ca luceafăr luminos.
 
 
Poezie culeasă de Vasile Alecsandri
 
 

Doina oltenească 4

În noaptea Sântei-Mării
S-au vorbit vro trei copii
S-apuce-n codrul de tei
Să cerce de-s voinicei.
Pe unu-l chema Ciocan
Ș-avea-n mână-un buzdugan,
Pe-al doilea Busuioc
Și ținea potera-n loc.
Iar eu mă numeam Mihai
Și săream pe șapte cai
De striga Craiova vai!
Șapte ani am haiducit,
Pe ciocoi am îngrozit,
Dar pe când ne luptam noi
Au pierit doi într-o joi
Ș-am rămas eu singurel
Ca pe câmp un stejărel.
Singurel eu am rămas,
Dar de codru nu mă las!
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Nichita Stănescu - Pentru că înot și zbor în sus


Pentru că înot și zbor în sus,
abia mă mai ajung din urmă
amintirile
ca niște bule de aer, undele
mișcătoare.

…Globuri străvezii, globuri reci,
luminate și întunecate,
azvârlindu-mi pe grumaz
câte un trup de-al meu neimplinit,
rămas din adolescență…

Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor.

Când fac mișcarea înotului,
înapoia mea se revarsă ondulând
oceanul cu pești,
dar înoată din mine doar tălpile,
gleznele.

Când gestul aripei îl fac,
se prăbușesc înapoia mea
coloane de aer amestecate cu vulturi,
dar numai pălmile-mi sunt în szbor,
numai linia vieții.

Pentru că înot și zbor în sus,
mi-e tâmpla-mpodobită de speranțe
ca ramura de frunze,
și fruntea mea se află mereu
în ceea ce va fi,
iar trupul în ceea ce există.

Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor,
căruia-i sunt
amintire, urcând și arzând.



din volumul O viziune a sentimentelor (1964)
 
 

Doina oltenească 3


Lumea-ntreagă ocolii,
Ce căutai nu găsii,
Căutai șir de mărgele
Să-l aduc mândruței mele,
Dar cine cât mă vedea
Averile-și ascundea.
Puiculiță fa, Marie,
Hai cu mine-n haiducie,
Ce-oi câștiga ți-oi da ție.
Și-oi anina doi cercei,
Doi cercei de brebenei,
Să tragă ochii la ei,
Și pe sânu-ți drept mărgele
Oi lipi buzele mele
Să-ți pară că-s rubiele.


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina oltenească 2


Mult mi-e dor și mult mi-e sete
Să văd frunza-n codrul verde,
Să mai strâng vreo șapte cete!
Primăvară, muma noastră,
Suflă bruma din fereastră
Și zăpada de pe coastă,
Să văd iar verzind în cale,
Să mă las iar în cea vale
Cu-o pereche de pistoale.
Frunza-n codru cât se ține
Toți voinicii trăiesc bine,
Iară frunza dacă-i lasă
Toți voinicii merg pe-acasă
Și la para focului
Zac de dorul codrului!
Frunză verde de susai,
De-ar veni luna lui mai
Să-mi aud cerul tunând,
Să văd norii fulgerând
Ierbulița-n șesuri dând,
Să mai văd focuri pe-afară,
Copilași cu pielea goală,
Cai în câmpuri nechezând
Și voinici pe plai suind.


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina oltenească (A Jianului)


Frunză verde măr crețesc;
Stau în drum să mă gândesc
Ce s-apuc, ce să muncesc,
Pâinea să-mi agonisesc,
Copilașii să-mi hrănesc?
Cum ședeam pe gânduri dus,
Mă uitai spre munte-n sus
Și mă luai spre apus.
Când pe munte mă urcai,
Roată-n juru-mi mă uitai,
Mă uitai în jos spre lunci,
Văzui oameni, muieri, prunci
Cu plugurile la munci,
Ei brăzduiau tot mereu,
Numai plugulețul meu
L-a-nțelenit Dumnezeu.
Că doi boi ce-i avusei
De vremi rele-i răpusei
Și de sapă rămăsei.
Tot avutul din bordei
Mi-e pe vatră un cotei,
Ș-un tăciune stins de tei,
Și cenusă-ntr-un ulei.
Am umblat, am alergat,
M-am milcuit, m-am rugat
De sărac și de bogat,
Nici că-n seamă m-au băgat!
Am cerut boi într-un ceas
Ca să-mi ar și eu de-un pas,
Nevoii să nu mă las,
Dar milă n-a mai rămas!
Atunci mă-ntorsei și eu
Și zisei în gândul meu:
„Dare-ar bunul Dumnezeu
Să umble și plugul meu!
Din baltag să-mi fac eu plug,
Pistoalele să le-njug,
Ca să brăzduiesc ales
Unde-a fi crângul mai des;
Să trag brazda dracului
Chiar din culmea dealului
Pân-în capul satului.
Drept ușa bogatului
Și prispa fârtatului!"


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Nichita Stănescu - Nedreptate


De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

Doina iubirii


Trece vara cea-nflorită,
Trece vara cea iubită,

Și cu dânsa-n altă lume
Se duc florile din lume,

Se duc toate-n pribegie...
Rămâne țara pustie!

Numai două nu se duc,
Nici se duc, nici se usuc.

Una-i floare de zăpadă,
Una-i floare de livadă,

Una-i floarea crinilor,
Un-a trandafirilor;

Ș-amândouă-s răsădite,
Ș-amândouă-s înflorite,

Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului!

Mândrulițo, draga mea,
A căzut din cer o stea

Și mi-a zis într-un ceas rău
C-am să mor de dorul tău!

Și mi-a zis într-un ceas blând
Că de-i face pe-al meu gând,

Să mă lași a săruta
Două flori pe fața ta,

Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului,

De murit, eu noi muri,
Ci cu tine m-oi iubi

Cât or crește flori în lume
Și s-or duce-n ceea lume!


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina haiducească 2

Arză-te focul, răchită,
Că ești neagră și pârlită,
Și nu ești încă-nfrunzită,
Ca să-mi fac curea la flintă
Din coaja ta nedubită;
Să mi-o spânzur la spinare
Și s-apuc în codrul mare
Pe când mugurul răsare.
Mugurul a răsărit,
Mie timpul mi-a venit
În codru de haiducit!
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina haiducească 4


„Eu, vere, te-aș întreba,
Dacă nu te-ai supăra,
Cu ce hrană te hrănești
De nici vara nu muncești,
Nici iarna nu îmblătești?"
„Nu știu, vere, spune-ți-oi,
Ori o palmă trage-ți-oi.
Când e vară, primăvară,
Iau cu mine merinzioară
Și mă sui pe plai la munte
Unde-s oile mai multe.
Merg la stâne, le petrec
Și de acolo încă plec
Jos, pe valea Oltului,
La steaua ungurului,
Să mă rog la Dumnezeu
Să facă pe gândul meu,
Să deie ploaie cu soare
Ce îndeamnă la culcare,
Să adoarmă stevarii,
Să le fur armăsarii.
Apoi singur îmi fac parte,
Aleg steava-n jumătate
Și mă duc, vere,-ntr-o ducă,
De se pare că-s nălucă,
Drept la târg, la Brancoveț,
Unde-s caii mai cu preț.
Iepele care-s cu mânzi
Fac cinci sute de florinzi,
Iar de soi moldovenesc
Cu galbeni se cântăresc,
Apoi, vere, încă plec
La Anița de petrec
Viață bună-ndestulată,
Cât mi-e punga nesecată,
Și petrec într-o-ntinsoare
Tot la umbră, la răcoare,
Cu trupul pe frunzi căzute,
Cu gura la cep de bute,
De-aud vinul gâlgâind
Și mândruțele alergând
Ca să le sărut pe rând.


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Doina haiducească 3


Mândră mămucă-am avut,
Frumos copil a făcut,
S-a-nfășat cu flori de munte
Ca s-jung viteaz de frunte,
Gura toți să mi-o asculte,
Mândrele să mi-o sărute,
Zi-le, maică, să se strângă
Ca oițele la strungă,
Mie-acum că mi-a venit
Mi-a venit timp de iubit.
Strigă-n capul satului
Pe fata fârtatului,
Mândra vine alergând,
Eu îi zic cu glasul blând:
„Copiliță, Liță, fa,
Mai dat-ai gură cuiva?"
Ea prinse a se jura:
„Să mă bată anaftema
De-am mai dat gură cuiva
Afară de dumneata!"
Iar de dreaptă ce era
Soarele se-noura.
De-atunci, vere,-am pribegit
Și m-am dat la haiducit.
Că mi-e sufletul amar
Și mi-e traiul în zadar!
Vai de mine și de mine!
Nu mai știu ce-i rău, ce-i bine.
De când mama m-a făcut,
Tot prin codri am șezut
Și lumea n-am mai văzut
Decât numai soarele,
Decât căprioarele.
Căprioară a codrului,
Du-mă-n valea Oltului,
Doar oi mai răzi o dată
Pe șerpoaica cea de fată
Care amar m-a înșelat
Și în codri m-a băgat!


Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri



Doina voinicească (A lui Ion Petreanu)


Cât o roată de car mare,
Cu trei rânduri de pistoale
Ș-un baltag legat de șale.
Trăsei două, trei pârloage,
Foamea la pământ mă trage!
Dacă văzui și văzui,
Două, trei cruci îmi făcui,
Luai coasa de picior
Și-n văzduh îi detei zbor,
Ș-o izbii de-un păducel,
Sări coasa din cățel.
Iaca stăpânul călare
Că-mi aduce de mâncare
Mălai negru zguruit
Și uscat, și mucezit.
N-apucai să-mbuc o dată,
Ciocoiul își face plată
Și mă ia la schingiuit
Că nimic nu i-am cosit.
Eu o palmă îi detei
Și toți dinții că-i scosei.
Dacă văzui și văzui,
Șoim de codru mă făcui
Și de când m-am haiducit
Drag îmi e drumul cotit.
Când văd tabere venind
Și ciocoii-nalbăstrind,
Mă fac broască la pământ,
Îmi așez durda spre vânt
Și mi-i iau la căutare
De la cap pân-la picioare,
Și chitesc și socotesc
Pe unde să mi-i lovesc?
La retezul părului,
Pe din dosul fesului,
Unde-i cald ciocoiului.
Eu chitesc, durda pocnește,
Ciocoiul se vârcolește
Și de zile se sfârșește.
Las' să moară ca un câine,
Că i-am zis ades: „Stăpâne!
Nu-ți tot bate joc de mine,
C-a veni vara ca mâine,
De te-oi prinde-n' Lunca Mare
Să-ți fac divan pe spinare
Și să te calc în picioare
Ca pe-un șarpe otrăvit,
Ca pe-un dușman ne-mblânzit."


poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri



Acest Ion Petreanu sau Ion Petrariul, după cum îl numesc unii dintre lăutari, a hoțit sub domnia lui Mihail Sturdza și a ținut drumul mai cu seamă în Lunca Mare din Țara-de-Jos. Începutul baladei lui zice: Cine trece-n Lunca Mare?Ion Petreanu călare,Cu celmaua despre soare După ce a fost prins întâia oară, el a fost scăpat din ștreang de mitropolitul Veniamin care îl și luă pe lângă sfinția sa în curtea Mitropoliei cu sperare ca îl va aduce astfel pe calea pocăinței. Zadarnică cercare. Ion Petreanu adeveri proverbul ce zice că „Năravul din născare leac nu are". Într-o primăvară, atras de farmecul vieții aventuroase, el se făcu nevăzut din Iași și se ivi iarăși în Lunca Mare cu o ceata de voinici. Hăituit de potiră, ca o fiară sălbatică, și prins de-a doua oară, el fu spânzurat în câmpul de la Frumoasa, de însuși tovarășul său Gavril Buzat, țigan de soi care primi a se face călău pentru ca să-și scape viața. Aici e locul să facem observare că niciodată un român nu s-a dedat la trista meserie de călău. Chiar din letopisețe se vede că toți călăii au fost străini.Tomșa avea unul pe lângă el care era țigan și care, când veneau boierii la curte să se închine Domnului, ziceau: „Măria-ta! s-au îngrășat berbecii, îs buni de tăiat".


Boierii generației trecute care purtau costumul bizantin, adică anteriu, giubea, ișlic și mestii, aveau obiceiul a-și rade ceafa. La anul 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat în București, mulți din boieri înspăimântați se schimbaseră în haine proaste, iar pandurii lui Tudor dacă puneau mâna pe vreunul ziceau: „Catați-l la ceafă, măi, ca să vedem de-i ciocoi."