Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Alexandru Vlahuţă - Cârmacii


Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o straja neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor fete luminoase,
S-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n pară poftei de-a se-navuti,
Stand că viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mputi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiti în jeturi moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, că din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea că un luceafăr.
Dar innuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oală cârnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crimă . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu va pese! Striviţi totul! Cugetati că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării s-or să vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opincă hoitul să rămână os
Că să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de roş.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
Va-nveliti a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrană ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodata s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Că atâtea lacrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geană serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lacrimile ţării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mâna
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mâna
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscăţele-i călcâie bat în burtă ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dintîi din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasă pocitură.

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătai,
Ţin a tale zile-n mâna, s-a ta cinste sub călcai.
Şi călări pe ţine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi ţări, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile marii!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, asta haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
S-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţă ţării,
După ce-a-mbrancit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţă lumii că să strige-n gură mare:
Ne vrea ţară! Îi vrea ţară? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocna da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoială azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţarnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţă că să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n asta ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi masca, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpă, dragă Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisica, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată normă după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
S-apoi, că să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre cai,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntâi!
Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi ras de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.


(Lui V. A. Urechia)
Târgovişte,1881, iunie

Elena Farago -Trecea un om pe drum


Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Ion Luca Caragiale - Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuţă


"Frate Vlahuţă,
De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s'ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni - precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut - îi pot arăta ca şi cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu existăpe pământ speţă zoologica mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-şi găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!
 Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân'acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda;  înca nu ştie de cine să asculte - fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă şi 'n brânză. N'a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel înca nu înţelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta şi să dispună apoi de 'ntregul de ea - precum e drept şi precum are să şi fie odată.  
În fine, nu are înca destula îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu "binevoitorii lui epitropi".  Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s'o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie - cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
 Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d'abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa greu de 'nţeles teama ce o au unii de "înstrăinarea neamului românesc", "de alterarea spiritului naţional", de... "pierderea românismului"!
Să se piarza neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, aşa de azi pe mâine, până nici nu s'a ridicat încă bine 'n picioare, un neam de zece milioane!...
De ce?... Fiindca un Fănică oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?... Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face... Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti... Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine - să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul - acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seama la mişcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s'a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior... Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepeneasca 'n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri... atâţia sdraveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţ înainte de a fi legat rod... ...
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureşul de-a'ndaratelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească - fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa şi neamului românesc!
Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale"


I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, Editura Humanitas, 1994


Leo Butnaru - Cuvinte şi anotimpuri


Cuvintele se schimbă concomitent cu anotimpurile.

Vorba viei mai întâi se numeşte poamă, ciorchine,
apoi must sau vin,
iar cuvântul frunză toamna îşi schimbă valoarea
în aur ieftin.
Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna
şi rar de tot primăvara
când creşterea fructului aruncă petalele
din cuibul florii.
Vorba verii – cuvântul iarbă – 
iarna se numeşte ierbar.
Vorbele verii – privighetoare, ciocârlie –
nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă
iar de se întâmplă totuşi să fie amintite
au în jur predestinat cuvântul colivie –
sclavi însoțindu-şi stăpânul la petreceri cu cântec.
Cuvintele apar odată cu anotimpurile.
Când nu sunt folosite – ele
se odihnesc
precum omul.

 

Leo Butnaru - Din experiența unui traducător

  

1.

uneori 
precum totdeauna de fapt
când traduc din poezia lumii
mă gândesc naiv că 
şi libera circulație a poeziei
ar putea modifica oarecum
starea de spirit din vămi – mereu
apăsătoare  
pentru bietul ins cu paşaportul în mână;
ar putea modifica contextul 
lipsei de text – muțenia înfiorată din
vămi...
dar în genere
când traduc din poezia lumii
mă mângâi cu speranța că... –
dar mai bine zis
cu un concomitent sentiment de admirație şi pocăință...

2. 

după ziua sa de muncă
în vămile dintre literaturile lumii
un traducător începător
dar bun 
însă din păcate ajuns nebun de legat
bate cap în cap două poeme – cel original
cu cel tradus
de ți se creează impresia că ar ferfenița un iluzoriu papirus
astfel dânsul scutură ceea ce s-ar părea că e în plus
şi în original
şi în ceea ce a tradus
după care
o ia de la început cu translația
din ce-a mai rămas în original modelând
ce ar trebui să rezulte în limba şi literatura sa natală
uneori – după bătaia în draci a textelor cap în cap
sens în sens
puls în puls
întâmplându-se să rămână foarte puțin din discursul inițial
alias poemul
puțin ajungând şi în albia traducerii
dar mai grav – spre bucuria traducătorului –
ceea ce rezultă e un cu totul alt poem
ce mai că (maică!) nu are nimic în comun
cu originalul şi traducerea acestuia – pur şi simplu
după insistenta metodica nemiloasa bătaie cap în cap
sens în sens puls în puls trop în trop
a aceluiaşi poem în cele două înfățişări ale sale
original – avers traducere – revers
poți ajunge la propriul tău poem original
pe care altcineva să-l traducă în limba textului original
pe care l-ai bătut cap în cap cu varianta traducerii tale
ca iluzie a oareşicărei posesiuni
sau a dorinței de a cita din Ecleziast: deşertăciunea
umplerii golului golurilor...


Leo Butnaru - Substituire


Pentru că în cer nu se ard păduri
nu se dă foc la cărbuni – în lipsa cenuşii
Dumnezeu presară pe creştetul omenirii vinovate
zăpadă…