Urmuz - Cronicari - fabulă

Fabulă

Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaş,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
“Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: ”Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

Urmuz - După furtună

Ploaia încetase şi ultimele rămăşiţe de nouri se împrăştiaseră cu totul… Cu vestmintele ude şi părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopţii căutând un lăcaş de adăpost…

Ajunse, fără să ştie, lângă cripta învechită şi roasă de vremuri a mânăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenţie, o mirosi şi o linse de vreo 56 ori în şir, fără să obţină nici un rezultat.

Contrariat, îşi scoase atunci spada şi năvăli în curtea mânăstirii… Fu însă repede înduioşat de privirea blândă a unei găini ce îi ieşise întru întâmpinare şi care, cu un gest timid, dar plin de caritate creştină, îl pofti să aştepte câteva momente în cancelarie… Calmat puţin câte puţin, apoi emoţionat până la lacrimi şi cuprins de fiorii pocăinţei, renunţă el pentru totdeauna la orice planuri de răzbunare şi, după ce sărută găina pe frunte şi o puse la păstrare în loc sigur, se apucă de mătură toate chiliile şi le frecă scândurile cu moloz.

După aceea îşi numără gologanii şi se sui într-un copac spre a aştepta sosirea dimineţii. “Ce splendoare! Ce măreţie!” exclama el în extaz în faţa naturii, tuşind uneori semnificativ şi sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muşte cărora le introducea sub coadă lungi fâşii de hârtie velină…

Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeţi, cari la început i se dădură drept prieteni şi care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimişi din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuşi dreptul de a sta urcat în copac…

Pentru a se arăta însă binecrescuţi şi a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felil de mijloace piezişe să îl silească a părăsi copacul… mai întâi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-I în cele din urmă saci cu chirie, aforisme şi rumegătură de lemn.

El rămase însă indiferent şi rece la toate aceste ademeniri, mulţumindu-se să scoată pur şi simplu actul său de pauperitate, pe care întâmplarea făcuse să îl aibă în acea zi la sine şi care, printre alte scutiri şi avantagii, îi conferea dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit şi oricât timp ar fi voit…

Totuşi, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună şi ca să le dea în acelaşi timp o lecţie fină, de tact şi urbanitate, se dete jos, îşi scoase spada şi intră de bunăvoie în lacul mocirlos şi infect din vecinătate, unde înotă iepureşte timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită şi ruşinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate şi oraşe, prin munţi şi prin câmpii, un miros pestilenţial fiscal.

El însuşi, îndurerat şi decepţionat de pe urma atâtor încercări rele prin care trecuse, îşi numără gologanii şi se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinăţă asupra întregului teren, zâmbind cu perversitate…

După aceea, regretând sincer ceea ce făcuse, dar totuşi cu mult profitat moralmente, se dete jos, se scutură cu un centimetru şi intonând cântecul libertăţii vârî găina sub gheroc şi dispăru cu ea în întuneric…

Se crede că ar fi apucat drumul spre oraşul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin şi să devină folositor semenilor săi, învăţându-i arta moşitului.

Urmuz - Biografie

  

Urmuz este pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzau, scriitor de avangarda, un precursor al absurdului.

1883 — La 17 martie se naste la Curtea de Arges Demetru Dem. Ionescu-Buzau.
Tatal sau Dimitrie Ionescu-Buzau este medicul spitalului din localitate.
Mama sa este Eliza, nascuta Pascani.

1888 — Familia face o calatorie de un an la Paris.

1890 — Face scoala primara la "Antim", liceul la "Gh. Lazar".
Cand a fost inscris la scoala, tatal sau l-a trecut sub numele de Demetru Demetrescu-Buzau.

Dupa terminarea liceului face un an la Faculattea de Medicina.

1904 — Isi face stagiul militar la un regiment de infanterie din Bucuresti. Iese cu gradul de sublocotenent.

Dupa armata studiaza dreptul.

1907 — Moare tatal sau.
Isi ia licenta in drept.
Profeseaza ca judecator in Rachitele din Arges, Casimcea din Tulcea, Ghergani, Targoviste.
Aceasta se pare ca este perioada cand a scris cel mai mult.

1913 — Este numit grefier la Inalta Curte de Casatie.
Participa la campania din Bulgaria.

1916 — Face razboiul in Moldova. Lucreaza in administratie la Barlad si Iasi.
Este bolnav de febra recurenta.

1918 — Continua serviciul la Curtea de Casatie.
Ia lectii de contrapunct, exerseaza la pian, merge la concertele de la Ateneu.

1922 — Tudor Arghezi ii da pseudonimul de Urmuz si ii publica Palnia si Stamate si Ismail si Turnavitu in "Cugetul romanesc".

1923 — La 23 noiembrie se sinucide la Bucuresti.

sursa : http://ro.tititudorancea.org/z/biografie_urmuz.htm

Urmuz - Cotadi şi Dragomir

Cotadi este scurt şi pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată înăuntru şi veşnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de mătreaţă şi încărcat cu sclipitori şi scumpi piepteni de bagă.

Cotadi nu are niciodată poziţiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte de şiţă ce-i formează un fel de cuirasă şi care, deşi îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârşită abnegaţie direct pe piele, sub cămaşa ţărănească cu ciucuri, de care nu se desparte niciodată. O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat şi cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe an, şi anume, când soarele ajunge la solstiţiu.

Cea mai mare plăcere a lui Cotadi - în afară de aceea de a-şi lipi cu gumă-arabică diferiţi nasturi şi insecte moarte pe pieliţa fină şi catifelată a guşei sale - mai este şi aceea ca, din dosul tejghelei unde şade, să caute să atragă cu şiretenie pe câte un client al său în discuţii, la început cât se poate de plăcute şi din ce în ce mai animate, până ce reuşeşte, iuţind tonul, să facă să fie cel puţin o dată contrazis - pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în duşumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înşurubat la spate, deasupra feselor, şi pe care îl pune totdeauna în mişcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienţii săi şi băgând în sperieţi pe cei mai slabi de înger.

Acest capac mai servă lui Cotadi şi ca perete pe care se urinează mai ales iarna, când e frig afară şi nu poate ieşi din prăvălie, deşi trebuie să-i fie destul de dezagreabil aceasta, capacul fiind ataşat la spate, iar nu în faţă. De asemenea, el servă la nevoie de urinar şi pentru ceilalţi clienţi mai vechi ai magazinului şi pentru intimii casei, deşi, încă de la început, Cotadi, cu ocazia instalării mecanismului, nu era dispus să facă nici o concesie, probă că pusese pe un zugrav de firme să-i scrie pe acel capac: „Murdăria oprită".

Se mai ştie despre Cotadi că se hrăneşte numai cu ouă de furnici, pe care le introduce pe o pâlnie, dând în schimb afară sifon şi că este astupat timp de şase luni pe an cu un dop de sticlă de şampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă în loturi inalienabile şi să-l distribuie populaţiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric şi primitiv, delicata şi complicata chestiune agrară...

Despre originea şi rudeniile lui Cotadi nu se ştie aproape nimic precis. Se crede că purcede dintr-o familie nobilă, al cărei ultim descendent a rămas o mătuşă a lui bătrână, care şade la mahala şi care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale compuse în dialectul macedonean, precum şi pachete mici cu tărâţe, sperând prin aceasta să-l abrutizeze şi să-l facă să renunţe de bunăvoie la partea de moştenire ce i s-ar cuveni după moartea ei. Toate acestea ea i le trimite printr-un băiat foarte deştept, cu urechile nichelate şi cu pantalonii vărgaţi, numit Tudose.

Cotadi, care este însă un om cu judecată, ştie să rabde toate aceste curiozităţi ale bătrânei şi se consolează de mizeriile vieţii cu sincera prietenie ce i-o arată Dragomir, vechi camarad de şcoală şi totdeodată cel mai bun prieten.

Dragomir este foarte lung, cârn, cu ochii rotunzi şi foarte mobili, având gâtul subţire de culoarea cafelei cu lapte şi fasonat ca la strung, şi purtând două smocuri fine de păr lustruite şi negre ca pana corbului, care-i atârnă ca un decimetru pe ceafa-i rotunjită şi lăsând să se scurgă din ele (?) vârfuri câte două picături limpezi de untdelemn franţuzesc.

Dragomir are o inimă foarte bună. Când vede pe iubitul său Cotadi că, cu toate pocniturile ce le dă în duşumea cu muchea capacului de pian, nu a putut reuşi încă să pună în nedumerire pe naivul care a avut imprudenţa să-l contrazică.

Dragomir, bănuind cât de delicioasă trebuie să fie senzaţia artistică şi rafinată ce o urmăreşte prietenul său, îi sare în ajutor şi, spre a da învins pe clientul său atât de îndărătnic, îşi lungeşte gâtul cu un supliment de mucava de un metru şi 20 cm, pe care se suie graţioşi iedera şi alte plante agăţătoare şi care are în partea de sus un aparat care arată cele „patru puncte cardinale".

Pentru toate aceste importante servicii, precum şi pentru aceea că ţine contabilitatea prăvăliei, că dă în fiecare zi grăunţe la păsări şi că-l reprezintă pe Cotadi ca procurator mai în toate procesele ce le are, Dragomir este răsplătit cu vârf şi îndesat, putând să ia orişicând la Cotadi masa de seară, ce se compune din picioruşe de caracatiţă şi pâine; pe lângă acestea se mai adaugă în fiecare duminică şi sărbători bisericeşti câte un lighean mare plin cu scoruşe, în care de multe ori se ascunde câte un bobinaş de arnici pentru dres ciorapii, ceea ce face lui Dragomir o surpriză din cele mai plăcute. În plus, Dragomir mai are dreptul ca, de câte ori va fi timp de ploaie, să poată împreună cu întreaga sa familie petrece noaptea în jumătatea din stânga unei firide situată în zidul de la poarta locuinţei lui Cotadi; cealaltă fiind rezervată pentru vardistul de zi.

De multă vreme nu se mai aude vorbindu-se nimic de cei doi mari eroi. Ultima veste ce se mai ştie despre dânşii este că, om practic, Cotadi, şi conştient pe ce amic preţios şi excepţional a pus mâna, spre a putea acapara pentru totdeauna sursa eternă a bogăţiilor din capul lui Dragomir a lăsat prin testament ca să fie îngropat în aceeaşi groapă cu acesta, în speranţa că din câte două picături de untdelemn franţuzesc, de cea mai fină calitate, ce se scurg la fiecare secundă din smocurile de păr ale acestuia, vor răsări, cu timpul, livezi întregi de măslini deasupra, livezi cari, împreună cu terenul devenind de drept proprietatea familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână destul untdelemn gratuit spre a întreţine candela după obiceiul creştinesc.

Anton Pann - Biografie

1796 — Se naste la Sliven, in Imperiul Otoman, azi Bulgaria, Antonie Pantoleon-Petroveanu, viitorul Anton Pann.
Data nasterii nu este cunoscuta bine, aparand variante ce indica 1794, 1797.
Sliven este un targ insemnat asezat la poalele versantului sudic al muntilor Balcani, pe malul stang al raului Tundza, la nord de Stara-Zagora.
Tatal sau, Pantoleon Petrov, de meserie a fost caldarar sau aramar. Se presupune ca a fost cutovlah. Moare de tanar, in 1806, lasand o vaduva cu trei baieti orfani. Mai avusesera o fetita care a murit de mica.
Mama se numeste Tomaida.

1806–1812 — In timpul razboiului ruso-turc Tomaida peregrineaza impreuna cu fiii sai la nord de Dunare. Se stabilesc la Chisinau.
Antonie intra in corul bisericii mari din Chisinau ca soprano. Probabil de aici incepe invatarea limbii romane. Semneaza deja A. Pann pe o carte de cult.
Fratii lui se inroleaza in armata rusa si mor in timpul asedierii Brailei la 1809.

1812 — Pleaca cu mama sa si se stabileste la Bucuresti. Aici isi romanizeaza numele de Petrov in Petroveanu.
Anton Pann devine paracliser la biserica Olari apoi cantaret la biserica Sfintilor.
Anton Pann cunostea destul de bine limbile: romana, greaca, bulgara, turca si rusa.
Dornic sa-si imbogateasca cunostintele, se inscrie „ca auditor” la „scoala de muzichie” deschisa de Dionisie Fotino, „scriitor erudit si compozitor muzical”, cunoscator perfect al muzicii orientale.

1816–1819 — Isi face studiile timp de doi ani la scoala lui Petru Efesiul (fost elev al lui Agapie Paliermul din Chios, „reformatorul muzichiei“), scoala care functiona pe langa biserica Sf. Nicolae Selari..
In tipografia acestui Petru Efesiul va invata si mestesugul tiparului.
Impreuna cu ieromonahul Macarie si cu protopsaltul Grigorie (de la Mitropolie), este membru in comisia pentru talmacirea in romaneste a cantarilor liturgice si aranjarea lor in baza noului sistem de psaltichie, comisie dispusa de Dionisie Lupu, arhiereu in Bucuresti. Acestia insa il pacalesc si tiparesc pe ascuns la Viena, si fara numele lui Pann, Teoreticonul, Anastasimatarul si Irmologhiul.
Face scoala academiceasca de la Sf. Sava. Dupa cum isi aminteste Ion Ghica, Anton Pann a audiat cursurile lui Gheorghe Lazar.
Ajunge director al tipografiei si tipareste un Axion in romaneste.

1820 — Casatoria nefericita a lui Anton Pann cu Zamfira Agurezean, cu care convietuieste sapte ani, "gara-mara totdauna" dupa cum spune poetul.
Din aceasta casatorie rezulta un fiu, Lazar, care se va insura pe la 1848. Rau de carte, dezmostenit de tatal sau, apoi repus in drepturi in testamentul final. Va deveni mostenitorul tipografiei parintesti.

1821 — In acest an, datorita rascoalei lui Tudor si a eteristilor, Anton Pann se refugiaza la Brasov.
Aici se adaposteste langa biserica Sf. Nicolae din Schei, unde canta la strana.
Il cunoaste pe Ion Barac, dedicand fiicei acestuia de sase ani, Maria, un cantec.

1822 — Revine in primavara la Bucuresti.

1826 — Este dascal la o scoala aflata sub patronajul episcopiei din Ramnicul Valcea si cantaret la biserica „Buna Vestire”.
Da lectii de muzica maicilor de la "Manastirea Dintr-un Lemn" de langa Govora.
Aici se intalneste cu Anica, nepoata Platonidei, stareta manastirii.

1828 — O rapeste din manastire pe Anica si fuge cu ea peste munti la Brasov. Sta cu ea zece ani in concubinaj, dupa care "vrand sa se faca mai grasa, ma uri - imi fu dusman". Sotul contrariat "o lasa el", compunand si un acrostih in care o numeste "Aspida otravita".
A avut un baiat, Gheorghita, "bucuria mea in luma", mort de mic, si o fata, Tinca, pentru care lasa cu limba de moarte "sa-i cumpere un inel".
La Brasov canta la biserica Sf. Nicolae.
Ion Barac il invata "o compune versuri mai potrivite".
Mediul din Brasov nu-i place si revine la Bucuresti.

1830 — Il gasim la scoala de pe podul Mogosoaiei in calitate de „psalt invatator de copii in arta muzichiei". Este cunoscut ca profesor sub numele de Anton Pantoleon.
Desfasoara o activitate sustinuta de autor de „carti politicesti", dupa ce „romanise" cantarile bisericesti.
Tipareste Versurile muzicesti (cantece de stea) si Cateva versuri politicesti (cantece de lume).
Traduce, adaptari, colporteaza, pune pe muzica, tipareste si scrie („poezeste" si „romaneste").

1831 — Scoate Poezii deosebite sau Cantece de lume.

1832 — Scoate Indreptatorul betivilor.

1834 — Apare Hristoitia, cuprinzand reguli de buna purtare.

1837 — Scoate Noul Erotocrit.

1840 — Apare Sfanta Evanghelie, „cu o binecuvantare a preasfintitului episcop Neofit Ramnicu". Episcopul este facut mitropolit si il va proteja pe Anton Pann.
La 10 februarie se casatoreste cu Ecaterina, o fata saraca de 18 ani. Ea nu-i insala asteptarile, ramanand pana la urma a lui „sotie iubita". Dar, desi poetul cere sa se duca la calugarie dupa moartea sa, aceasta se marita repede cu Oprea Dumitrescu, fost ucenic la tipografia lui Anton Pann.

1841 — Apar Fabule si istorioare, apoi Noul Doxastar.
Sunt anii prieteniei lui Anton Pann cu Nanescu („fost vataf de curte, vataf de spatarie, judecator la tribunal si ingrijitor la spitalul Brancovenesc. Canta bine la vioara“), cu Chiosea (junior) si cu Enghiurliu („cei mai mari cantareti ai bisericilor din Bucuresti“), cu Marin Serghiescu si cu Barbu Paris Mumuleanu, apoi cu Nicolae Filimon (care „stia unde se gasea pelinul cel mai bun si unde se frigeau trandafirii cei mai gustosi“. Face chefuri cu lautari „la Desliu“, la „Ciafer“, La „Pana Buiescu“, dupa care urmeaza preumblarile nocturne pe strazile Bucurestiului.

1842 — Moare Chiosea (senior). Catedra de cantari bisericesti de la Seminarul Mitropoliei ramasa vacanta, o va ocupa Anton Pann in acelasi an, la 27 iunie.

1843 — Devine proprietar de tipografie. Pe la 1854 ea era evaluata de proprietar la o mie de galbeni. Consta din urmatoarele: „Doua teascuri, unul de fier si altul de lemn, cu cinci randuri de slove, si anume: tertia, titero, garmond, note orientale, note europene, toate cu castile lor; cum si patru randuri de stempi si de matrite, dimpreuna cu un instrument de turnatul slovelor, doua instrumente de linii mici si o masina de taiatul slovelor“. Cartile editate aici poarta inscriptia "In tipografia lui Anton Pann".

1845 — Apare Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau gramatica melodica.
Duce o existenta precara, venitul sau anual este de 2400 lei. Chiria, „regia“ etc. luau 1400 lei din aceasta suma. Adreseaza o jalba patetica serdarului Iordache Zosima, seful cancelariei Mitropoliei.

1846 — Apar Poezii populare; Irmologhiu sau Catavasier; Epitaful sau slujba inmormantarii domnului nostru Isus Hristos.

1847 — Memorabilul foc mare, intamplat in Bucuresti in ziua de Paste 1847, martie 23 (reportaj „poezit“). Cu aceasta ocazie pierde si carti proaspat tiparite.
Apar Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, o prima editie mai redusa ca intindere, Heruvico-Chinoticar. Reediteaza Fabule si istorioare.
Umbla dupa abonamente la manastirile de peste Olt.

1848 — Apare Dialog in trei limbi, ruseste, romaneste si turceste, cu text pe trei coloane paralele, un fel de ghid de conversatie.
Conduce corul bisericii Cretulescu. Din cauza holerei paraseste Bucurestiul.
La 11 iunie se declanseaza Revolutia. Scrie muzica pentru Un rasunet al lui Andrei Muresanu.
La 30 iulie jura pe constitutie la Ramnicu-Valcea.

1849 — La 21 februarie scoate Adiata, foaie volanta, semnata de Anton Pann, prof. S. Sf. Mitr.

1850 — Tipareste Inteleptul Archir cu nepotul sau Anadam apoi Spitalul amorului sau Cantatorul dorului, veritabila „antologie a dragostei“.

1851 — Tipareste O sezatoare la tara sau Calatoria lui Mos Albu vol. I.

1852 — Tipareste Cantatorul betiei, Spitalul amorului editia a II-a, reapare Povestea vorbii. De prin lume adunate Si iarasi la lume date. O sezatoare la tara sau Calatoria lui Mos Albu vol. II.

1853 — Tipareste Nazdravaniile lui Nastratin Hogea. Apare editia a II-a la O sezatoare la tara.

1854 — Scoate Culegere de povesti si anecdote, Noul Anastasimatar, editia a II-a la Inteleptul Archir. Tipareste Diata, foaie volanta cu doua pagini tiparite.
In ziua de 2 noiembrie, joi, moare bolnav de tifos, la Bucuresti.
A fost inmormantat in curtea bisericii Lucaci.

 sursa : http://ro.tititudorancea.org/z/biografie_anton_pann.htm

 

Vasile Cârlova - Biografie

1809 — La 4 februarie, la Buzau, se naste Vasile Carlova.
Tatal este Ionita Carlova, medelnicer, fost ispravnic de Buzau, descendent al unei familii de mici boieri, Carlomanii, cu origini posibile din Cipru.
Mama este Sevastita, nascuta Lacusteanu, originara din Dolj.

1816 — Dupa moartea timpurie a parintilor, cand el avea doar sapte ani, este crescut de o sora a mamei, casatorita cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova.
Copilaria si-o petrece la Targoviste si Bucuresti.
Invata la Targoviste, cu dascalul Rafail, si la scoala lui Ioan Mitilineu. Aici are ca tovaras de invatatura pe Grigore Alexandrescu.

1827 — Debuteaza cu o traducere dupa Hero si Leandru a lui Musaios si o parte din poemul Zaire al lui Voltaire.
A scris Pastorul intristat, poezie publicata in "Curierul Romanesc" la 8 mai 1830.

1828 — Scrie Ruinurile Targovistei, tiparita la 20 martie 1830, in "Curierul Romanesc", cu o prezentare a lui Heliade Radulescu.
Scrie poezia Rugaciune, publicata postum in 1839.

1830 — La 30 mai revista ieseana "Albina romaneasca" reproduce poezia Ruinurile Targovistei.
Scrie poezia Inserarea, publicata in "Curierul Romanesc".

1830 — La 6 iulie se inscrie in nou infiintata militie nationala. E al treizecisitreilea dintre voluntarii angajati si va servi cu gradul de sublocotenent.

1831 — Scrie Marsul romanilor sau Oda ostirei romane cu ocazia inaltarii steagului national, versuri ce au circulat tiparite pe foi volante din cauza cenzurii. A fost tiparita postum, in 1839, in "Curierul Romanesc".
La 18 septembrie moare in tabara militara de la Craiova de o boala infectioasa. Este inmormantat in curtea bisericii Madona Dudu.

sursa :  http://ro.tititudorancea.org/z/biografie_vasile_carlova.htm

Veronica Micle - Biografie

 

Poeta romana, cunoscuta pentru legatura pe care a avut-o cu Mihai Eminescu.
A publicat traduceri, poezii si nuvele in reviste, si a scos un volum de poezii.

1850 — La 22 aprilie se naste la Nasaud Ana Campeanu, cea care va fi poeta Veronica Micle.
Tatal este cizmarul Ilie Campeanu, mort inaintea nasterii fetei sale, in luptele duse sub conducerea lui Avram Iancu.
Mama sa este Ana. Dupa moartea sotului ei se muta la Targu Neamt cu cei doi copii.
A mai avut un frate mai mare, Radu, mort de timpuriu.

1852 — Familia se muta la Iasi.
Ana face aici scoala primara, in timpul careia isi schimba numele in Veronica.
Urmeaza un curs de pian.

1863 — Este absolventa a Scolii Centrale de fete. Examenul il da cu Titu Maiorescu si Stefan Micle.
Urmeaza un curs de muzica vocala si un curs de limba germana.

1864 — Incepe sa joace teatru, cu care ocazie invata limba italiana.
Scrie primul poem, inspirat din viata lui Dante.
Pe 7 august se casatoreste cu Stefan Micle, fostul ei profesor, acum profesor universitar. Luna de miere o petrece la Viena.
Tot in acest an participa ca martor la procesul intentat lui Titu Maiorescu.

1866 — Se naste primul copil, o fetita, Valeria. Stefan Micle pierde catedra de Fizica de la Liceul Academiei si ramane cu catedra de la Facultatea de stiinte din Iasi.

1868 — Se naste a doua fata, Virginia Livia.

1869 — Contribuie la infiintarea unei scoli de fete, se implica la indrumarea unei scoli.

1872 — Face o calatorie de sase luni la Viena, unde il intalneste pe Mihai Eminescu.
Debuteaza cu proza, doua schite, in revista "Noul curier roman".
Publica nuveleta Rendez-vous in "Uniunea Liberala".

1874-1877 — Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. In aceasta perioada relatia dintre ei se adanceste.
A publicat in "Columna lui Traian" poezia Povestea rozei.

1875 — Stefan Micle este numit director al Scolii de Arte si Meserii si se muta aici cu familia.
A publicat in "Convorbiri literare" trei poezii In zadar privesc, Drag mi-ai fost si Fugi iti zic.
Publica in "Columna lui Traian" poezia Lacrime si lacrime, apoi Moarte fugi.

1877 — Este sora de caritate si ii ajuta pe soldatii invalizi sa se intoarca la casele lor.

1878 — Publica in "Convorbiri literare", poezia Ai plecat.

1879 — Pe 4 august moare Stefan Micle.
Veronica incearca sa isi faca o familie cu Eminescu, dar nu reuseste.
Din acest an colaboreaza la "Familia".

1886 — Locuieste la Bucuresti, la fata ei, Valeria, studenta la Conservator, viitoare cantareata de opera. Incearca sa il sprijine pe Eminescu.
Cealalta fiica, Virginia se face profesor de fizica si poeta.
Doneaza casa din Targu Neamt, Manastirii Varatec.

1887 — Pe 6 februarie apare la Bucuresti singurul ei album, Poezii. Albumul cuprinde si traduceri din Lamartine si Gautier.

1888 — Isi vinde casa din Iasi.

1889 — Dupa moartea lui Eminescu se retrage la Manastirea Varatec.
Scrie poezia Raza de luna, publicata pe 20 iunie in ziarul "Romania".
Scrie ultima poezie, O! Moarte.
La 3 august se sinucide cu arsenic la Manastirea Varatec, in incinta careia este inmormantata.

 sursa : http://ro.tititudorancea.org/z/biografie_veronica_micle.htm

Miron Pompiliu - Biografie

Miron Pompiliu, pe numele sau Moise Popovici, a fost avocat, ziarist, folclorist, poet, critic. A scris proza, a prelucrat basme, a scris manuale scolare. A semnat si cu Moise Pompiliu. Contributia sa la valorificarea folclorului este importanta. A scris si doua studii referitoare la romanii din Biharea. A fost un prieten devotat al lui Eminescu.

1847 — S-a nascut la 20 iunie in localitatea Stei din Bihor. Exista si varianta ca s-a nascut in 1848.
Tatal sau este Nicolae Popovici, preot in Stei.
Mama, Ana, nascuta Popa in satul Saliste de Beius.

Urmeaza scoala primara in Stei, apoi in Baita, aici invatand si limba germana.

1857 — Face liceul la Beius.

1862 — Trece la liceul catolic din Oradea.

1866 — Ia bacalaureatul la Beius, unde face si ultima clasa de liceu.
Se inscrie la Facultatea de Drept din Budapesta.
Tot acuma incepe sa publice poezii in revista lui Iosif Vulcan, "Familia", din Pesta.
La 28 septembrie publica in "Albina" din Budapesta Cantece poporale in patru episoade.

1867 — A publicat in "Almanacul Beletristic al Societatii" poezia Un orfan la mormantul mamei sale.
Revista "Concordia" din Budapesta ii publica in 8 decembrie Poesie poporala: Stanciu si Vochita si Vita Catunuta.

1868 — Publica la Iasi volumul Balade Populare Romane. Majoritatea sunt culese in Tara Beiusului.
Fuge la Bucuresti din motive politice. Se inscrie la Facultatea de Litere.
Este membru al societatii "Orientul". Va fi trimis de aceasta sa adune folclor din Transilvania.
Il cunoaste pe Eminescu.
Este in comitetul de redactie al revistei "Albina Pindului". Aici si publica poezii Romanca si pandurul, Dorul Romaniei.
Incepe colaborarea la "Convorbiri literare".

1869 — Se inscrie la Iasi la Universitate, Facultatea de Litere.
Este membru la "Junimea".
Publica in continuare in "Familia".
Colaboreaza la ziarul "Traian" cu materiale folclorice: Poesii poporane din Crisana, Ghiorghita si mireasa lui, Bradul, Razbunarea, Fata bradului.
Tot aici publica poezii originale, cum este pe 30 aprilie Mihai.

1870-1880 — Traduce din Heine, Lenau, Platon, Goethe, Gebel, Lamartine, Vörösmarty si Arany János.

1870 — Publica la Iasi volumul sau reprezentativ Balade populare romane. Deschis cu poezia Bradul, din care se va inspira si Eminescu, cuprinde variante la Corbea, piese noi, descoperite de el, cum sunt Mustrarea fetei, Tudor si Califa, Pasarea straina.

1873 — Isi ia licenta la Facultatea de Litere.
Ramane secretar la Universitate pana in martie 1876, apoi profesor la Scoala Centrala de Fete, la alte licee sau scoli.

1871-1876 — Va publica in "Convorbiri literare" Poezii populare de peste Carpaţi, Poezii. Cântece populare de peste Carpaţi, basmele Ileana Cosanzeana, din cosita floarea-i canta, noua-mparatii asculta si Codreana Sinzieana.

1881 — Cu ocazia incoronarii regelui Carol I scrie poezia Imnul Regelui Carol.

1884 — Mihai Eminescu vine la Iasi si sta in gazda la Miron Pompiliu.

1885 — Scoate Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.

1886 — Intors la Stei este arestat timp de doua saptamani.
Apare la Cernauti basmul Ileana Cosanzeana.

1887 — Ingrijeste editia poeziilor lui Costache Conachi aparuta la Iasi.
Scoate editia a doua adaugita din Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.

1888-1897 — Profesor de limba romana la Liceul National Iasi.

1890 — Scoate editia a doua adaugita din Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.

1892 — Merge in Italia la tratament.

1895 — Se casatoreste, dar divorteaza la scurt timp.
Apare la Brasov Codreana Sanziana.

1897 — Scoate in colaborare cu Ioan Paul Carte de cetire I, II.
La 14 noiembrie isi trage in glont in cap si la 20 noiembrie se stinge din viata. Este inmormantat in cimitirul Eternitatea din Iasi.

 sursa : http://ro.tititudorancea.org/z/biografie_miron_pompiliu.htm

Miron Pompiliu - Biografie

Cunoscut in epoca mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu, Miron Pompiliu sau “bunul Mirune”, cum ii spunea poetul, este unul dintre figurile junimiste cele mai de vaza, reprezentand alaturi de Samson Bodnarescu, Teodor Serbanescu, Matilda Cugler-Poni si Veronica Micle lirismul noii directii iesene. E drept ca Titu Maiorescu nu-l enumera direct intre poetii “Convorbirilor”, ci in articolul Poeti si critici il aseaza in randul celor mai importanti culegatori de folclar, domeniu  in care “noua directie” se considera, de asemenea, a fi avand un rol important, iar Iacob Negruzzi il pretuia in mod deosebit, dovada faptul ca ii incredinta, in perioada absentei sale din Iasi, redactia revistei pe care o conducea.

Nu mai putin, Miron Pompiliu era socotit un autor de manuale stimabil, daca avem in vedere ca manualul semnat de el impreuna cu Ioan Paul a intrunit pana si sufragiile unui critic cusurgiu ca si marele Ion Luca Caragiale. Apoi, in necrologul pe care Junimea i-l inchina in 1897, la moartea sa violenta, survenita pe patul de spital, unde poetul, bolnav de nervi isi trasese un glonte, de teama sa nu ajunga ca Mihai Eminescu, “Convorbirile literare” il numeau “fire blajina si talent minunat”,”Un talent care a contribuit cu raze luminoase la stralucirea acelui timp, imbogatind literatura patriei”, si ca unul din dascalii cei mai de nadejde ai Iasilor.

De altfel, in postura de dascal il evoca si Eugen Lovinescu care i-a fost elev, in Memoriile sale, creionandu-I un portret fizic si psihic care retine atentia: “in batranelul sur, cu aparenta de flacau tomnatic, cu obraz ras aspru, cu mustata groasa  lasata pe gura, cu usoare bucle cenusii, probabil canite, cu glas taraganat si  impleticit, cu un puternic accent ardelenesc, subliniat de gesturi largi de maini ce voiau sa imbratiseze sau sa binecuvanteze, nu pretuiam nici stiinta, nici metoda – intrucat ne dadeam seama ca nu era de ajuns sa memoram dupa un vechi caiet definitiile ‘figurilor stilistice’ cu exemple cu tot, pentru a ne initia in tainele literaturii – ci numai legenda ce incepea sa-l invaluie ca intr-un giulgiu: ceva din peteala gloriei eminesciene se rasucea in buclele cenusii ale parului, ceva

din armoniile tanguioase ale marelui poet se topea in glasul leganat ce-si cauta cu gesturi bineccuvantatoare de maini expresia ce nu voia sa vina; in el continua sa traiasca ceva din romantismul vechiului Iasi, pe care, lacomi, il cautam pretutindeni, in teiul pletos din Copou, in paduricile de la Scoala Normala, pe ulitele  desfundate, in viata primitiva a micilor gradini de vara, cu lautari tuciurii si cu gratare sfaraietoare, ce viata, pentru noi, se confunda cu insasi poezia”.

La gloria Iasului, dar mai ales la constituirea mitologiei sale romantice a contribuit, alaturi de Mihai Eminescu si Ion Creanga, in chip esential si Miron Pompiliu, profesorul, ale carui iubiri devin proverbiale in epoca, deoarece fetele de la Scoala Centrala se indragosteau de el pe capete, asa cum ne descrie  unul dintre marii memorialisti ai Iasului, Aurel Leon, care depisteaza, de-alungul timpului, o asemenea idila  cu eleva sa Maria Banulescu, casatorita apoi dr. Gavrilescu,  careia i-ar fi scris urmatoarea dedicatie pe un album:

“Canta, canta inainte,

Lasa-ti sufletul sa zboare

Intr-a vremii ceasuri sfinte

Catre lumi nemuritoare”.

Pe Maria Banulescu o avusese eleva si-I indrumase primii pasi intr-ale poeziei, imprejurare descrisa de viitoarea poeta in volumul Dragoste-Destin, aparut la Iasi, in 1929, si in care isi evoca profesorul de care se indragostise, in felul urmator: “Toata clasa il adora. Era o liniste  religioasa in ora lui. Explica asa de frumos”. Tot de- aici aflam ca indragostitul profesor o ceruse de sotie la absolvirea scolii(ea avea 17ani, Miron 30), dar Marioara iubea pe altcineva si nu a raspuns propunerii sale, mai ales ca intervenise si familia. S-a casatorit cu doctorul Gavrilescu, iar pe Miron l-a revazut doar in 1897, pe patul de spital, bolnav de neurastenie  si deprimat; era casatorit acum cu profesoara Gheorghiu de la Ploiesti, care i-a fost mai mult tovarasa de idei, decat iubita. Ale iubirii intortocheate carari! spunem noi.

Existenta “episodului amoros” din viata si creatia lui Miron Pompiliu ne este confirmata si de cronologia  creatiei sale lirice. Dupa 1869, cand Miron Pompiliu se epuizase liric  in directia mesianismului transilvanean se constata  in mod surprinzator aparitia unui  hiatus de un deceniu, intre 1869 si 1880 poetul nemaipublicand nimic. Este perioada in care se dedica cu precadere  preocuparilor sale folclorice si didactice, pentru poezie nemaisimtind in aceasta etapa decat o vaga chemare. Ii era de ajuns prezenta lui M. Eminescu pentru ca intreaga sa combustie lirica sa se reverse in prietenia si afectiunea pentru acesta. Apoi, contactul strans si nedisimulat  cu personalitatea  fascinanta a acestuia, cu laboratorul sau intim de creatie l-a paralizat pur si simplu, “bunul Mirune” dandu-si seama cat de departe se afla fata de astralul Mihai Eminescu. E prima pauza creatoare  autoimpusa , cunoscuta in literatura noastra. Cert e ca readucerea sa in campul poeziei se datoreaza acestui “amor nefast” cu Marioara Banulescu, imprejurare  care contribuie in chip esential la deplasarea accentului de interes al poetului de pe plan social si national pe sentimental. Neavand antene sensibile pentru a-si turna sentimentele in propriul tipar, Miron Pompiliu il va

imprumuta pe acela  al lui Mihai Eminescu, de vraja versurilor caruia era cucerit, devenind  astfel unul dintre primii epigoni eminescieni, asa cum vom demonstra mai jos. Acum se cuvine sa oferim cateva repere biografice absolut necesare in judecarea traiectoriei sale lirice.

Ca si Ion Slavici, intrat si el in orbita Junimii datorita prieteniei cu Mihai Eminescu, si Miron Pompiliu era ardelean de origine, provenind la fel  ca acela, din tinuturile vestice ale tarii, din acea regiune a depresiunilor Muntilor Apuseni care i-a dat literaturii noastre pe Lucretia Suciu si Iosif Vulcan, iar mai incoace pe Pitut, Mihai Beniuc, Stefan Augustin Doinas sau Ana Blandiana. Se tragea dintr-o familie de preoti si se nascuse la 20 iunie 1848 la Stei, langa Beius, din parintii Nicolaie Popoviciu(la origine Popa) si Ana Popa, originara din Lazuri de Beius, din neam de preoti. Poetul e cel dintai dintre copiii familiei, un frate mai mic, Gheorghe, ajunge preot in Lunca Vascaului, iar sora sa Dilinca, se casatoreste tot cu un preot, cu Teodor Teaha din Camp, cunoscut in epoca pentru culegerile sale folclarice. Scoala o face la Stei, dar, in paralel, urmeaza si scoala germana de la Baita, caci tatal doreste sa-l invete si limba germana (..Pe cand umblam la scoala nemteasca din Baita”, marturiseste el in Scrisori de la tara, in Familia, nr.34/1886). La terminarea acestora este dat la gimnaziul din Beius si apoi la Oradea, unde face clasele a VI-a si a VII-a.

Revine la Beius in cursul anului ultim (pe care-l face in particular), absolvind in 1866, si luandu-si  bacalaureatul “cum prima eminentia”. Intre colegii de la Beius se numara figuri  importante ale vietii social-politice si literare de mai tarziu, ca: Partenie  Cosma, Simeon Florea Marian, Ionita Badescu, V.Ranta Buticescu, Coriolan Brediceanu, Mihai Veliciu, Nicolaie Oncu, Ioan I. Papp si altii, multi dintre ei cunoscuti oameni politici, scriitori, folcloristi, ziaristi. In toamna  anului 1866 se inscrie la Facultatea de Drept din Budapesta si isi incepe viata de student in capitala Ungariei, frecventand  redactiile “Familiei”, “Albinei” si “Concordiei”,in paginile carora publica versuri sau o serie de piese folclorice. Debutul propriu-zis si-l face in “Familia” lui Iosif Vulcan, in numarul 18 din 1866(25 iunie/7iulie) cu poezia Ecouri de suspine, semnata M.P.Popiliu, si insotita de Iosif Vulcan, ca in cazul lui Mihai Eminescu, de o nota de prezentare cu urmatorul continut:  “Atragem atentiunea on. public asupra acestui talent frumos, carele acuma paseste intaia oara in publicitate”. In acelasi an, 1866, mai publica poeziile Ramas bun de la Crisana, scrisa cu ocazia plecarii sale la studii, la Budapesta, si Din oras (nr.35), ilustrare a primelor impresii traite de poet dupa despartirea de satul natal si contactul cu ralitatile dure  ale orasului, atat de strain din punctul de vedere al compozitiei etnice. Sentimentul dureros al intrarii intre straini marcand una dintre cele dintai poezii cu accente presamanatoriste din literatura noastra, in care tema dezradacinarii il anticipa pe Octavian Goga, este cumva atenuant de alegerea sa, alaturi de poetul Ionita Badescu si prozatorul Vasile Ranta Buticescu, ca membru onorific al Societatii de lectura a junimii studioase de la Academia de Drepturi din Oradea Mare, societate infiintata de episcopul Vasile Erdely in 1852. La conducerea acesteia s-au perindat figuri marcante ale Bihorului, ca: Alexandru Roman, Iustin Popfiu si Dionisiu Pascutiu, societatea facandu-se cunoscuta prin publicarea almanahurilor “Zorile Bihorului” si “Fenice”, in paginile  carora se afirmase cativa dintre poetii de talent ai “Familiei”, precum  Carol Grama, Vasile Iutiu, Paul Vela Ventrariul, Paul Draga, Dimitrie Sfura. Acesta din urma, autor al frumosului cantec bahic Mai turnati-mi in pahare, a intrat si in atentia lui Mihai Eminescu, poezia amintita mai sus putand fi auzita ca recitata (si cantata) deseori de poet in perioada studiilor sale vieneze.

In ce-l priveste pe Miron Pompiliu, acum are loc un eveniment  cu repercursiuni dintre cele mai neasteptate in viata sa. Intrand in vigoare in 1867 regimul dualist, prin asocierea de catre Austria a Ungariei la guvernare, poporul roman din Transilvania , prin intelectualii sai, s-a simtit dator sa protesteze si sa-si exprime dezacordul cu noul aranjament politic care submina traditia Transilvaniei ca provincie independenta in cadrul imperiului.

(Bibliografie: Biblioteca Scriitorilor Bihoreni – Miron Pompiliu –POEZII, Editura “Mihai Eminescu”Oradea, 1998 – Biblioteca Judeteana “Gh.Sincai”-Oradea)

MIRCEA POPA

Miron Pompiliu - Ultimul dor

Acolo unde lângă râu
Se-nşir' răchiţi bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi şi mâine.

Acolo-i satu-ncununat
Cu-a nucilor verdeaţă,
Ferice-acolo am trăit
A vieţii dimineaţă.

Bisericuţa cea de lemn
Şi azi e vie-n minte-mi;
Căsuţa cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.

Şi parcă din grădină ies
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, ţiind
De mână surioara.

Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!

Ca roua s-au topit, s-au dus
Iluziile toate,
Şi sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.

Si dacă din atâtea flori
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ţine...

De n-am putut ca să trăiesc
De scumpul sat aproape,
La cea biserica de lemn
Când oi muri mă-ngroape.

S-ascult prin somnul cel de veci
Cetaniile sfinte,
Ş-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;

Să mai ascult ca de demult
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Pluteşte peste toate.

Nichita Stănescu - Cântec de iarnă

Nichita Stănescu - Sunt un om viu

Nichita Stănescu - Dansul lunii