Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihu Dragomir - Ploaie


Ploaia, buruiană deasă,
vrea pământ de cer să ţeasă,
şi pe vechi şi-atâtea căi
ploaia şterge paşii tăi ...

Pe unde-am iubit odată
creşte buruiana beată,
părul tău se stinge-n ploi,
nu mai ştim nici noi de noi,

şi ca ploaie, şi ca vânt,
ne tot pierdem în pământ ...

Mihu Dragomir - La nordul iubirii


Iată mâinile: dogoresc
fruntea: cer vânăt de tunete
iată parcul: nimeni
iarba e umedă ca o inviaţie la nemurire
iată-mă: te astept
când vei veni?

când?

Mihu Dragomir - O ceaţă


Dincolo de cuvinte – e o ceaţă
în care uneori mă cufund.
Acolo, doar cu mine mă-n frunt,
cu muntele meu ursuz, călător, de ceaţă.

Ca nişte păsări pierdute în nori,
cuvintele zboară uneori departe de mine.
E o toamnă, atunci, câd soarele-i singur cu mine,
şi aştept marii, negrii tăi nori.

Întinde doar mâna, şi mă găseşti.
Întinde doar mâna, fără cuvinte.
Pe cărări ce înca n-au început să se zvânte,
dincolo, la rădăcina cuvintelor mă găseşti.

Mihu Dragomir - Mi te strecori în vis


Mi te strecori în vis ca o şopârlă,
şi te-ncălzeşti la soarele-mi ascuns.
Pe malul sângelui, ca lâng-o gârlă,
e-un lac ferit, de tine doar ajuns.

Acolo stai şi leneveşti pe versuri,
sau mi te zbengui, dornic de un joc.
Din marile şi micile-universuri,
tu doar în mine ţi-ai găsit un loc.

Cât te-am pândit, nici umbra nu-ţi pot prinde.
Te-aud umblând prin gânduri, şi îmi scapi.
Şi curse-am obosit a-ţi mai întinde,
tuneluri neştiute-n mine sapi.

Şi când asupra-mi noaptea iar s-azvârlă,
sobindu-mă în ochii ei rotunzi,
mi te strecori în vis ca o şopârlă,
şi nu mă-ntrbi nimic, şi nu-mi răspunzi.

Mihu Dragomir - Noaptea când...


Unde te ascunzi
de unde să te chem să-mi răspunzi
din oceane din viroage din stânci,
din tăcerile mele adânci,
de unde să-ţi dau formă lumească,
te aştept cu ochii ruguri de iască,
câteodată la răspântia unei ore neclare
te-am bănuit ca o plantă umbritoare
dar când am întins mâna ai dispărut
în ce licoare stranie te-am băut,

de unde-ţi ştiu cuvintele, răspunde,
de unde te ştiu, că nu te găsesc niciunde?

Mihu Dragomir - Acum


Acum – e bine. Iar suntem străini.
Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, şi-atât, trecând prin brazi şi pini,
s-au dus de mult nesomnu-n doi, şi frica.

Şi, ca-nainte de-a ne fi ştiut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer şi-o noapte fiecare,
acum e bine – nopţile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici aşteptarea n-o mai ştim, nici frica.
Suntem şi-n noi şi între noi străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

Mihu Dragomir - Adolescenţă


Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ...
Strada cu salcâmi sau cu castani,
primăvară-n balta renăscută,
zile ce-amintirea le sărută ...

Fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mîzgălită, printre ablative,
cu distihuri şchioape şi naive ?
Adunai în ochii viorii
netraduse cărţi de poezii,
şi în mersul lin, de căprioară,
caligrafiai o rimă rară ...

Dunărea-şi plimba în funduri stele,
noi le număram, plutind cu ele,
ameţea, de-atâţia nuferi, luna
şi-nvăţasem vorba : totdeauna.
Se-arcuiau din sălcii catedrale,
luntrea noastră se pierdea, agale,
către-o ţară de tăceri şi stuh.
Gânduri – pescăruşii din văzduh.
Sărutarea, caldă şi învoaltă,
avea gustul murelor de baltă,
dulce-nsângerată şi-amăruie,
anafor ce din străfunduri suie.
Pe nisipul plăjilor de aur
soarele ne-a-ntins cununi de laur,
fata mea de Dunăre şi şoapte,
fata mea cu păr de miazănoapte ...

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,
vânt, nisip, şi optsprezece ani ...


Mihu Dragomir - Aur



Cu-armurile-i grele de toamnă târzie
balta ne cheamă din nou.
Lotca scânceşte, ca vie,
şi-n sălcii atârnă acelaşi nesigur ecou.

Şerpii beau, leneşi, din ultima căldură,
apa-i lumină topită şi grea.
Tu, fiică a soarelui, pură,
luminezi această împărăţie a ta şi a mea.

Vâslele vibrează în mâinile mele -
e-o harfă pe care doar eu ştiu să cânt
Ascultă, ascultă, iubito, la ele
ce zi de-mplinire înalţă în vânt.

Toamna toarnă cu pumnii aur în baltă,
părul tău e-o flacără tremurând.
Când în apă te-arunci, decât zarea mai naltă,
pari un strigăt al vieţii ţâşnit din străfund.

Şi apa te-alintă în braţele-i moi,
fericită că iar te cuprinde,
părul tău mă cheamă, se-aprinde,
te-afunzi, dar şi-acolo vom fi amândoi.

Şi vâsla-a tăcut, şi noi am tăcut,
în lumea ciudată din ape.
Înotăm alături, ca într-un sărut,
aproape de cântec, aproape...

Mihu Dragomir - Miresme


Căruţele-au lăsat pe stradă paie
şi blocurile s-au înmiresmat.
Aş strânge-aceste raze în odaie,
le-aş presăra pe pernă şi în pat,

şi la întâiul ceas de dimineaţă,
acoperit de vise ca de-un nor,
să mă trezesc c-un fir de pai pe faţă
şi, buimăcit, să caut un izvor.

Mihu Dragomir - Trecere în netimp


Tu vei vrea tot mai multe-mbrăţişări
în seara aceea de mai. De departe
voi auzi tainicele chemări
ale iubirii ascunse în Moarte.

Transfiguraţi de iubire
vom fi una, cum din început,
şi tu vei mângâia în neştire
mâna şi obrazul meu de lut.

Logodirea va fi neştiută şi clară,
asemeni unui strop de-argint în ape;
voi adormi cu primăveri sub pleoape,
şi-n jur va fi eternă primăvară.

Tu vei rămâne gingaş-aprilină,
când Moartea mă va săruta încet,
şi va să-ţi fugă ultimul regret
pe coarda beethoveniană de violină,

care va cânta epitalamul morţii.
Rămasă singură pe drum,
mă vei iubi, din paginile cărţii,
şi eu te voi iubi ca şi acum.

Mihu Dragomir - Tu


Numai cât te gândesc,
şi sângele dansează în jurul inimii,
numai cât te aud,
şi sângele se resfiră ca o harfă.
Poate nu ştii, poate n-ai să ştii,
dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,
şi numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
şi dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
şi-aud în lacul neliniştit al inimii
un foşnet : se desprimăvărează.

Mihu Dragomir - Ştiu


Ştiu, doar parcul e de vină
că nu suntem amândoi.
Prea-nvelitu-s-a-n rugină
prea valsează trist în foi.


Eu, la braţ numai cu mine,
caut mersu-ţi mlădios.
Lacul, cufundat în sine,
mi-a surâs, neputincios.


Dezdoindu-şi iarăşi arcul
crengile bocesc în vânt.
Ştiu, de vină-i numai parcul
el nimic nu are sfânt.


Unde-i vara de-altădată?
Frig, şi singur, şi târziu...
Nu eşti tu cea vinovată,
Parcul e de vină, ştiu...


din Versuri alese (1956)

Mihu Dragomir - Încă o primăvară


Reconstituiri vagi; stradă prăfoasă
De mahala orientală, ora şase,
Obosit de dărnicia prietenului care turnase
Vinul peste pahare, pe masă.
Geam de pâclă, un patefon încrezut
Începea, pentru a patra oară o canţonetă.
Stradă, stradă blestemată, a ivit o siluetă,
Şi ochii tăi m-au fărâmat şi m-au durut
Mirosul sâmburelui crud,
De sărutare şi oftat, mă încape.
Vezi? Versul e mic şi e ud
De lacrimi, tentaţii şi ape.
Prietenul acela, patefonul cârciumarului,
Poşirca cea de toate zilele sunt fără folos.
Voi strivi miezul zarzării, buzele paharului,
În cinstea prafului şi a vedeniei.
Ce frumos m-ai zvârlit, ce frumos...

Mihu Dragomir - Te-ai cuibărit


Te-ai cuibărit în mine cu migală.
Păreai întâi că n-ai nimic de spus.
Cu amărui săruturi de migdală,
tu mi-ai clădit şi stânca unde-s pusă.

Mai pot printre liane de cuvinte,
să mă ridic din lungul meu zăcut?
Dacă-ar putea sleirea să cuvânte,
tot glasul lumii noastre-ar fi tăcut.

Şi, din prea plinul golului iubirii,
cu mâna-ntinsă mila eu ţi-o cer,
cu mâna care-n voia răzvrătirii
oricând striveşte fulgerele-n cer.
 

Mihu Dragomir - Noapte banală


Băusem prea mult în noaptea - aceea...

Era ora când totul ţi se pare posibil,
chiar şi învierea din morţi,
chiar şi schimbarea amintirilor pălite.
În mine se deschideau şi se-nchideau într-una porţi,
scârţiind între renunţări şi ispite.

Era ora când totul şi se pare simplu şi posibil,
când crezi că un singur cuvânt
spulberă toate argumentele şi nehotărârile celorlalţi,
şi totul îţi apare clar şi categoric,
ca într-o operă desăvârşită de artă.

Ce operă de artă
poate fi mai desăvârşită decât dragostea?
Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieţii lui?

Am spus şi eu vorbe mari despre dragoste,
m-am simţit şi eu pur, vorbind despre dragoste,
am suferit uneori nebărbăteşte
- crezând, instinctiv, că lipsa de demnitate
este ultimul atu în acest joc necruţător. -
Există destule grilajuri
de care mi-am rezemat fruntea infierbântată,
încercând să-mi dau seama
dacă iubesc cu adevărat sau sunt numai ridicol.
Există pe undeva şi un cavou, unde am intrat
- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,
jurându-mi iubirea
în cadrul necesar al veşniciei.
Există prin cărţile mele şi ale altora,
o puzderie de flori presate,
versuri mâzgălite în tren,
scrisori cu vorbe călcate în picioare,
fotografii la minut,
bilete de cinema
şi note de plată de prin crâşme periferice,
păstrate ca un fel de invitaţie la nuntă,
tot arsenalul pueril adunat într-un sfert de veac
de maturitate, minciuni şi speranţe.

Am fost totdeauna desuet şi prăpăstios,
continuam să-mi caut Marea Iubire
chiar când îi simţeam sărutarea,
tăcera îmi părea o catastrofă,
şi-mi ucideam iubirea, căutând-o strofă cu strofă.

Băusem prea mult în noaptea aceea
şi răstimpul ultimei luni îmi apărea lung ca moartea.
O lună - fără vinul catifelat al mâinilor ei.
O lună - fără bolţile înnoptate ale ochilor ei,
O lună - acoperiţi de ţărâna despărţirii.
O lună - de când nu mai ştiam nici noi de ce ne despărţisem.

Poate în mine nu era decât disperata îndoială
de a nu fi îngropat un trup încă viu.
Dar nu: ştiam că totul mi-e în putinţă,
şi numai sunetul glasului meu
va destrăma distanţa dintre moarte şi viaţă.

Dacă ar fi cunoscut telefonul,
romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia îndepărtării.
Dar eu îl aveam, alături, semn negru al magiei,
într-o lume stăpânită de cifre,
trebuia să pronunţ doar unul din nenumăratele numere,
aliniate mut în cartea de telefon,
ca nişte morminte închizând tot atâtea destine.
Un număr indiferent, dar miraculos,
prin mijlocirea căruia distanţele piereau,
şi eu auzisem - o, de câte ori! -
glasul abisului în care mă arucasem.
Poemul s-a închinat de mult în faţa prozei,
dar băusem prea mult în noaptea - aceea
pentru a mai distila nuanţele poeziei.

E ora când totul ţi se pare posibil
şi am rostit numărul magic.
Şi un glas, nu al abisului meu,
ci al destinului,
mi-a răspuns, uşor plictisit:
- S-a mutat de aici, imediat după căsătorie...

Noaptea îşi sugrumase propia magie.

Ce operă de artă
poate fi mai desăvârşită decât dragostea?
Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieţii lui?

Pe firul telefonului se auzea doar un ţiuit
venit din marile singurătăţi
şi energiile mele supranaturale
cu care crezusem că pot învia şi morţii

s-au întors asupra-mi, într-o ploaie întunecată.

S-a mutat... Deci şi iubirile se mută!
Trec de pe o stradă pe alta,
dintr-un oraş în altul,
sau, şi mai simplu, dintr-un pat în altul.
Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.
Şi de ce nu? Şi fluviile îşi mută albia,
şi pământul îşi mai schimbă orbita,
chiar metagalaxia îşi mută hotarele.
Să se mute, deci, şi iubirile,
o dată, sau de mai multe ori pe an,
cărând în camioane sau simple valize
boarfele trecutelor nopţi de dragoste!
Să se mărite cu fastul cuvenit,
ştergând cu lămâiţa urma vechilor săruturi.
Aşa cum se nasc şi mor,
trebuie să urmeze şi ele ciclurile vieţii,
să sufere, să slăbească, să prindă grăsime,
să înseteze, să sângereze,
să se bucure de-o haină nouă, - ca toţi oamenii.


Eu o credeam îngropată de vie
şi, la ora când totul ţi se pare posibil,
voiam să o readuc în lume,
în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,
voiam să înving moartea - şi puteam s-o înving! -
moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tâmple.
Dar iubirea nu murise. Se mutase la altă adresă
şi, faţă de acest simulacru de moarte,
magia mea era neputiincioasă.
Nu murise. Îşi schimbase numele, al ei şi al străzii,
şi, faţă de această parodie de moarte,
nici măcar faptul ca băusem prea mult în noaptea - aceea
nu mai avea vreo putere.

Doar, pe firul telefonului, un ţiuit
venit dim marile singurătăţi
şi un gust putred pe buze.

Eram, ca întotdeauna, desuet şi prăpăstios,
lipsit de sensul elementar al lucrururilor,
sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.

Era ora când totul ţi se pare posibil,
chiar şi un infinit limitat,
chiar şi o iubire trecătoare.
În mine se deschideau şi se-nchideau într-una porţi,
scârţiind între renunţări şi ispite.