Mircea Cărtărescu - Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti singur nu poti sa scapi de singuratate.
când esti nefericit nu are sens sa o spui.
când vrei sa strângi în brate nu ai pe cine.
când vrei sa dai un telefon sunt toti plecati.
când esti la pamânt cine se intereseaza de tine?
cui îi pasa? cui o sa-i pese vreodata?
fii tu lânga mine, gândeste-te la mine.
poarta-te tandru cu mine, nu ma chinui, nu ma face gelos,
nu ma parasi, caci n-as mai suporta înca o ruptura.
fii lânga mine, tine cu mine.
întelege-ma, iubeste-ma, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,
fii iubita mea permanenta.
hai sa uitam regula jocului, sa nu mai stim ca sexul e o jungla.
sa ne atasam, sa ajungem la echilibru.
dar nu sper nimic. nu primeste dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie sa iubesti nu esti iubit.
când esti la pamânt nici o femeie nu te cunoaste.

Mircea Cărtărescu - Fata cu şosete de diamant

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.
sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.
ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată...)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.
ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

Mircea Cărtărescu - O motocicletă parcată sub stele

sunt o motocicletă parcată sub stele, lângă vitrina magazinului de reparat televizoare.
din gang vine curent. sunt palidă, slăbită.
în magazin au lăsat un bec aprins, așa că vreo două tuburi catodice
ghivece cu asparagus și cactuși, rafturi de cornier înțesate de carcase de televizor, casete AGFA și cabluri
lucesc tulbure, îmi populează singurătatea.
căci mă simt singură.
în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele în roiuri globulare, își trimit gâfâitul radiosursele
toate îndepărtându-se-n fugă, ca niște criminali de la locul faptei
lăsând o dâră de sânge în urmă.
ce liniște. câteodată mă-ntreb
ce-o însemna să faci dragoste. căci ei vorbesc doar de asta. în fiecare sâmbătă ei mă încalecă
și mă târăsc pe șosele. văd dealurile, norii, soarele
picăturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu …
ah, cilindrii mei îmi ticăie nebunește. atunci chiar simt că trăiesc.
ei intră în motel și fac dragoste.
ei sunt Stăpânii și se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule?
… și înapoi în gang; lângă vreo dacie prăfuită.
mi-e sete de dragoste. dacă aș putea iubi măcar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.
mi-aș luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
și dac-aș avea degete. dac-aș putea să trăiesc
măcar și în câmpul bioelectric al cactusului …
curând, curând o să mor, și n-am făcut nimic în lumea asta, or să mă arunce la fiare vechi
or să îmi crape farul și becul ars are să-mi atârne de două firișoare de liță.
toată viața i-am ajutat pe alții să facă dragoste
iar eu o să mor printre bobine, magneți și ciulini.
sunt o motocicletă parcată sub stele.
dimineața or să mă-ncalece iar, or să-mi suceasca ghidonul, or să mă ambreieze
și iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roșcovane, printre munții albaștri
prin depresiunile strabătute de râuri
peste pasajele de cale ferată, prin orașe de provincie cristaline
rulând împotriva vântului prin stropii de ploaie și gazul de eșapament, mâncând kilometrii.
asta o însemna să faci dragoste?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.
pentru asta merită să fii singur.

Nicolae Labiş - Dans

Toamna îmi îneacă sufletul în fum ...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare ...
Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână ...
Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă ...
Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţati -
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare ...

George Topârceanu - Cioara

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,
Nemişcată-n vârf de par
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheşă ca un hornar
Şi macabră ca un cioclu;
Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer;
Singuratică şi mică
Cât o boabă de piper;
Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,
Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc;
Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată;
Amarâtă şi stingheră
Ca o prună afumată;
Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac;
Demnă, ca un om celebru;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;
Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara;
Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.
Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă.
Cruntă ca o vînătaie
Cauzată-n match de box;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;
Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;
Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, -
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu;
Stranie ca un ponos
Al priveliştei de cretă;
Solitară şi cochetă
Ca un cuc de abanos;
Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;
Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;
Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, -
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh;
Gravă ca o rugăciune
Şi posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanţe de cacao;
Tragică, ca o emblemă
A obştescului sfârşit;
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit;
Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei, -
Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală;
Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem, -
Şi banală... ca o cioară!

Ioan Alexandru - Omul

Cu omul din spatele meu
ducem împreună o uşă – lemnul din care-i
închipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.
Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii
cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.
Suntem în zori şi coborâm o pantă.
Azi-noapte a plouat şi lunecă
pământul sub călcâie.
Cămăşile albe umflate de vânt —
parcă ducem un mort printre valuri
de grâu nemişcat. Omul ar trebui
să fie în faţă. E mai înalt şi
panta coborând-o toată greutatea
a năvălit pe mine şi mi se umflă
venele la gât şi-aş vrea grozav
să trag o înjurătura. Cine eşti, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roată dărâmată.
Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc
de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine ştie unde.
Când trecem
pe la-ncrucişări de uliţi,
ne scoatem pălăriile tăcuţi
şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde
să apuc şi printre pomi înguşti
înclinăm uşa ca să putem pătrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
şi reci îi simt sub gulerul cămăşii,
pe umeri şi sprâncene, şi mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treabă asta neînţeleasă
şi tu, mamă, nicicând n-ai să mai ştii
încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.

Anna de Noailles - Voluptate

Ce seară! Ceru-i sumbru; vorbim cu glasuri joase;
Căldura şi parfumul se prigonesc ciudoase.
Lovită,-o stea se bate cu palele de vânt,
Să-şi ţină ochiul ager deschis şi luminând.
Trist, cerul greu de nouri şi de furtuni, trimite,
Spre-a-mbălsăma-n tăcere potecile umbrite,
Miresmele-adunate din mii de trandafiri
Ce-şi povestesc, cu lacrimi, durere şi iubiri.
Castanii vechi, cu floarea lor albă ce irumpe,
Sunt mari corăbii pline de girandole scumpe.
Simt lacome dorinţe deasupra mea plutind,
Ca aburi albi pe apa din iazuri năvălind...
O, negru Eros, seară prea dulce, muritoare,
În umbra ta dementă m-afund şi plângătoare,
Cu rădăcini, ah, braţul prinzându-mi şi picior,
Făcându-mă să şovăi şi să mă pierd de dor.
Dar dacă seara asta m-a istovit, ce-i oare ?
Veniţi, parfumuri scumpe de roze-mbătătoare,
Voi, trandafiri ce-mi rupeţi făptura mea de lut,
Voi sunteţi şi beţie, văpaie şi sărut!
Voi, voi sunteţi palatul eroticilor îngeri,
Un pat al amintirii cu aromate plângeri.
Şi-n visu-mi, râvna voastră, Palanza mi-a trezit,
Şi-al valurilor zgomot, din lacul meu iubit!...