Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Marin Preda - Viaţa ca o pradă (fragment)





Anticarul meu îmi dădu un Război şi Pace în două volume, pline de chenare şi prinţi desenaţi în câteva linii şi prinţese care semănau unele cu altele, băgate în text, cu un Napoleon strivit de pălărie... Abia citeam un capitol, că se termina fără înţeles, aruncându-mă în altul pe care îndată ce începeam să-l descifrez., apărea o literă mare înflorată şi o prinţesă necunoscută intra în scenă... mon cher prince... Austerlitz... drapelul... împăratul Alexandru... Kutuzov... Nataşa... Nu înţelegeam nimic... Nu­mele de Tolstoi pe copertă îmi amintea de un om cu barbă, de­spre care ştiam că fusese conte... Un scriitor e un scriitor, nu conte... Forţa de creaţie nu stă în titluri, Victor Hugo n-a fost nici duce, nici marchiz. Jean Valjean nu e prinţ, iar Cozeta nu e ducesă... Prinţesa Maria avea moşii, nu-şi smulgea dinţii din gura şi nu-şi tăia părul ca să poată trimite bani mizerabilului Thenardier. Nici un Javert nu stătea în spatele grasului. Bezuhov, care venea şi el la Borodino ca un tâmpit şi îi încurca prin prezenţa lui pe tunarii care luptau şi mureau eroic pe o colină, alungându-l cu blândeţe: "Boierule, nu e de tine aici, pleacă..." (O ediţie a unei capodopere din care se taie hălci întregi e o infamie; ca şi când ai stoarce-o de viaţa ei secretă şi ai prezenta apoi cititorului un cadavru; întâlnirea mea adevărată cu Tolstoi avea să se petreacă mai târziu şi suflul epopeic din Război şi Pace să-mi amintească de Homer; cât despre Moartea lui Ivan Ilici, cu acel lucru din dreapta corpului său pe care îl căpătase în urma unei lovituri de scaun şi care avea să-i pricinuiască o moarte lentă însoţită de groaznice chinuri morale, aceste chinuri aveau să mi se transmită şi mie vreme îndelungată, şi mie mi se părea că trăiam ca Ivan Ilici şi eram înspăimântat; cum trăim, unde e lumina vieţii pe care Ivan Ilici o descoperă abia când e vârât în sacul morţii?; imagine teribilă, moartea ca şi când ai intra cu capul în jos într-un sac, în care nu vrei să intri, dar eşti împins; prin eliminarea savantă a detaliilor unei vieţi meschine, dar care semăna cu a tuturor oamenilor, Tolstoi îşi împingea eroul spre tragedie cu vigoarea unei fatalităţi inexorabile; nicio­dată n-aveam sa citesc ceva mai zguduitor.)
Mă enerva şi un zgomot care se auzea prin mica fereastră a camerei lui Nilă. Ta-ta-ta-tal Apoi tăcere şi pe urmă iar: ta-ta-ta-ta... Am lăsat cartea şi am deschis geamul. Marele oraş res­pira calm, sub un soare si o lumină rece, vedeam cerul senin, spălăcit, puţin înceţoşat de frigul iernii. Alături ruinele unui bloc care se prăbuşise din temelii la cutremurul din noiembrie, în dreapta o firmă pe vârful altui bloc înalt care se aprindea şi se stingea neîncetat: Ja wohl (alături era "Cheia Roseti", punct de reper). Ta-ta-ta! Apoi iar: ta-ta-ta-ta! undeva aproape, dar greu de spus unde, însă prezent, persistent, misterios... Ce era?
Cine ne îndeamnă să ieşim? M-am îmbrăcat şi am coborât cu liftul. Nilă era jos, în hol, la postul lui şi când m-a văzut mi-a făcut un semn hotărât.
- Stai nabii, aicea, zice, apropiindu-se de mine. Nu ieşi afară.                                                                                            
-De ce?
Ei, de ce! Să răspundă Nilă precis la astfel de întrebare... De ce, de ne ce, nu era bine să ies... Cu frizura ieşindu-i de sub şapcă şi cu mâinile în buzunarele pantalonilor, îndoindu-se, îmi repetă:
— Stai nabii aci!
În clipa aceea zgomotul bizar pătrunse prin poarta de la intrare: ta-ta-ta-ta! Apoi imediat: ta-ta-ta-ta! Ta-ta-ta-ta!
O luai spre ieşire şi Nilă nu mai putu să mă oprească. Bule­vardul era aproape pustiu. Tramvaiele numeroase care treceau pe-aici pieriseră. începui să merg aiurea, la dreapta, în paltonul meu ale cărei pulpane fluturau împinse de genunchii care se ridicau repede în mers. Îmi cunoşteam acest mers care parcă mă târa, înainte, unde-o fi, pe marginea pădurilor, a satului, a lotu­rilor cu mirişti pustii, de la Miroşi la Siliştea, noaptea pe întu­neric, dimineaţa lovindu-mă de tijele de floarea-soarelui, căl­când în dovlecii de prin porumburi...
Ajunsei într-o piaţă cu statuie. Piaţa era plina de coloane de indivizi în căciuli ţărăneşti, dar şi în şepci de elevi, şi indivizi rău îmbrăcaţi, cu paltoane ca ale mele, dar şi cu paltoane bune, bine croite pe corp, cu umeri ascuţiţi... Ce căutau elevii aceia acolo? Strigau sau cântau... Distinsei urlete: Jos nasonii... jos nasonii... Cine dracu erau nasonii ăştia? Mă oprii la distanţă, prudent. În clipele următoare zării în depărtare, înaintând spre piaţă tancuri, care făceau să se cutremure pământul. Pătrunseră în piaţă, intrară printre coloanele care răcneau ridicând mâinile în sus, ocoliră statuia şi pieriră pe unde veniseră. Auzii huidu­ieli, înjurături: huooo!... huooo!... Şi din nou cântece întretăia­te, isterice, hărmălaie de glasuri... Camarazi, camarazi, încolonarea, mergem spre Piaţa Victoriei... Nu vă temeţi de hidra ma­sonică.. . Aha, va să zică ăştia erau nasonii, masonii... Şi iarăşi: ta-ta-ta-ta! De astă dată era aproape, la dreapta. O luai într-a­colo. Nimic. Tăcere totală. Ieşii la o răspântie de străzi şi paşii mă duseră tot la dreapta. Altă piaţă cu statuie. Pustiu. Dintr-o stradă laterală năvăli un om în goană împleticită. Căzu şi nu se mai ridică. Mă apropiai de el. În cădere îmbrăţişase piatra nea­gră care acoperea pământul. Mustaţa îi înflorise de sânge, care repede se făcu negru lângă gura rânjită şi tăcută. Înţelesei că era mort. Şi atunci ţâşniră spre direcţia din care venise omul gloanţe care făceau fiu-fiu, fiu-fiu şi undeva aproape ta-ta-ta-ta, ta-ta-ta-ta... dar gloanţele se opriră în aceeaşi clipă, acest zgomot tocat venea de undeva din înaltul clădirilor şi se îndrepta într-o direc­ţie nedefinită, alţi oameni fugeau tropăind şi privii îndelung să văd dacă mai cădea vreunul. Nu mai căzu şi pieriră pe o stradă laterală. Mă uitam îndărăt spre omul mort lângă statuie. Cine îl omorâse? Ce se întâmpla în oraş? "Un om mort seamănă cu un animal mort", gândeam. Văzusem cai morţi cu dinţii rânjiţi. O luai tot la dreapta.
Pe marele bulevard pe care ieşii, printre blocuri, zării în de­părtare reclama Jawohl. Mersesem în cerc. Un restaurant luxos era deschis, se vedeau prin geam oameni stând la mese, raşi, eleganţi, cu cravatele la gât... Intrai înăuntru şi căldura mă în­vălui. Tremuram. Trecui printre mese, intrai la toaletă... apoi mă uitai în oglindă o clipă, să mă recunosc, să iau cunoştinţă de înfăţişarea mea... Revenii în restaurant, ocolii mesele şi ieşii prin uşa care se învârtea.
În bloc, pe "Cheia Roseti", oameni tăcuţi se strânseseră în hol şi se plimbau de colo până colo. Se uitară la mine bănuitori când văzură că veneam de-afară. Nilă se apropie şi mă luă.
- Du-te nabii sus şi stai acolo, îmi spuse aproape strigând, cu o voce poruncitoare, ca la noi în curte, când ceva trebuia impe­rios făcut, ca la o poruncă fatală, de care trebuia să asculţi fără să înţelegi.
Şi această voce a lui, în care auzeam parcă pe tatăl nostru pe vreme de furtună, bă, intraţi în casă, închideţi ferestrele, în timp ce trăsnetele spintecau cerul şi ploaia izbea în geamuri, mă făcu să înţeleg că marele oraş trăia şi el ceva asemănător cu o pri­mejdie şi că trebuia să mă închid în odaie şi să închid şi geamu­rile.
... Mă trezii a doua zi spre prânz, după un somn lung, cu Nilă vesel, care intră în odaie şi îmi aruncă pe masă un pachet de salam şi o franzelă.
- Ia, mă, şi mănâncă!
Parcă ar fi zis: ţi-am spus eu, acuma vezi... mănâncă şi taci! Mă uitai la el: adică cum?!
- Legionarii! murmură.
- Ce e cu ei?!
- S-a terminat cu ei. A venit armata şi i-a gonit.
- Care armată, Nilă?
Cum care armată?! Armata! Nu ştiam ce e o armată?... Mă aşezai la masă şi începui să mănânc. Nu înţelegeam bine. I-a gonit de unde?
- Hî, făcu Nilă. Credeau ei că o să-l dea jos pe general...
- Au vrut să-l dea jos pe general?
- Au vrut...
-Şi?
- Şi generalul a scos armata şi i-a belit pe toţi...
- Când Nilă?
-Azi...
- Şi nu mai sunt la putere?
Nilă se îndoi de spinare, îşi vârî mâinile, în buzunarele panta­lonilor şi nu-mi, răspunse. Semăna cu un cal nepăsător care îşi scărpina cu dinţii un genunchi.
- Nu mai sunt, şopti el parcă cu melancolie.
Şi după puţină gândire puse mâna pe clanţă. Nu înţelegeam. Nu generalul proclamase statul naţional legionar la 6 septem­brie, când îl detronase pe Carol al II-lea? Îi văzusem şi poza într-o vitrină, sau într-un ziar, îmbrăcat în cămaşă verde. De ce vruseseră legionarii să-l dea jos? Întrebările însă nu-mi stăruiră în minte, ca şi Nilă îmi mâneam franzela ca un cal nepăsător... fireşte... cu pistoalele lor... Trebuia s-o păţească... Mă miram în clipele acelea cum de ajunseseră ei să... Hm!... Şi acum... Gheorghe... Megherel...
Dar nu mă mai gândii nici la Gheorghe şi nici la Megherel. Totul fugea parcă cu viteză în urma mea şi gândul mi se întor­cea înapoi la despărţirea de tata, în acel drum spre gară, când îmi spusese că nu mai avea de-aici înainte de unde să-mi dea bani de taxe. Mia aceea de lei, cu care îmi cumpărasem haine, era, fără doar şi poate, tot ce mai putuse strânge. De aceea nici n-o păstrasem. Şi cu ea şi fără ea, tot una era, bine că eram îmbrăcat, dacă o să fiu dat afară din şcoală, măcar... Taxa era de şapte inii de lei. Ce mai conta o mie? Ce-aveam să fac dacă la întâi februarie domnul Ionaşcu avea să-mi spună că nu putuse aranja nimic pentru mine? Cum aveam să-mi urmez eu liceul în particular dacă nu-mi luam capacitatea şi apoi şi după aceea, o să fac, unde să lucrez? Fiindcă Nilă mă ţinea la el ştiind că o să plec şi nu c-o să rămân. Vorba lui Ilie: nu era bancher.