Costache Ioanid - Oricine iubeşte o floare

 
Oricine iubeşte o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreşte-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine iubeşte seninul,
cind soarele urcă-n eter,
oricine-şi înalţă suspinul,
cind licăre-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine pe munţii albaştri
priveşte granitul sever,
oricine pe căi de sihaştri,
străbate păduri de jugaştri,
e-aproape,
aproape de cer ...

Dar cine-a primit îndurarea
din rănile blîndului Miel,
acela e frate cu floarea,
cu riul, cu munţii, cu marea,
şi-orunde îl duce cărărea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.