Baladă populară - Toma Alimoş

 
                        Departe, frate, departe,
                        Departe și nici prea foarte,
                        Sus, pe șesul Nistrului,
                        Pe pământul turcului;
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La groapa cu cinci ulmi,
                        Ce răsar dintr-o tulpină
                        Ca cinci frați de la o mumă,
                        Ședea Toma Alimoș,
                        Boier din Țara de Jos;
                        Ședea Toma cel vestit
                        Lângă murgu-i priponit
                        Cu țărușul de argint
                        Bătut negru în pământ;
                        Și pe iarbă cum ședea,
                        Mândră masă-și întindea
                        Și tot bea și veselea
                        Și din gură-așa zicea:
                        - Închinare-aș și n-am cui!
                        Închinare-aș murgului,
                        Dar mi-e murgul cam nebun
                        Și de fugă numai bun;
                        Închinare-aș armelor,
                        Armelor, surorilor,
                        Dar și ele-s lemne seci,
                        Lemne seci, oțele reci!
                        Închina-voi ulmilor,
                        Urieșii culmilor,
                        Că sunt gata să-mi răspunză
                        Cu freamăt voios de frunză,
                        Și-n văzduh s-or clătina
                        Și mie s-or închina!
                        Iată, mări, cum grăia,
                        Că-n departe auzea
                        Un nechez ce nechezea
                        Și se tot apropia.
                        Toma-ncet mi se scula,
                        Peste câmpuri se uita
                        Și zărea un hoțoman
                        Pe-un cal negru dobrogean,
                        Pe-un cal sprinten voinicesc...
                        Plătea cât un cal domnesc.
                        Hoțomanul nalt, pletos
                        Cum e un stejar frunzos,
                        Era Manea cel spătos,
                        Cu cojoc mare, mițos,
                        Cu cojoc întors pe dos,
                        Și cu ghioaga nestrungită
                        Numai din topor cioplită.
                        El la Toma-ncet venea
                        Și din gură-așa-i grăia:
                        - Alei! Toma Alimoș,
                        Boier din Țara de Jos,
                        Ce ne calci moșiile
                        Și ne strici fânețele?
                        Boier Toma Alimoș
                        Îi da plosca cu vin roș:
                        - Să trăiești, Mane fărtate!
                        Dă-ți mânia după spate,
                        Ca să bem în giumătate.
                        Mane cu stânga lua,
                        Cu dreapta se înarma,
                        Paloșul din sân scotea,
                        Ș-așa bine-l învârtea
                        Ș-așa bine mi-l chitea,
                        Că pe Toma mi-l tăia
                        Pe la furca pieptului,
                        La încinsul brâului,
                        Deasupra buricului,
                        Unde-i greu voinicului.
                        Toma crunt se oțerea...
                        Mane-n scări se-nțepenea,
                        Dos la fugă și punea.
                        - Alelei! fecior de lele!
                        Căci răpiși zilele mele!
                        De te-aș prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Și cum sta de cuvânta,
                        Mațele și le-aduna,
                        În coșuri și le băga,
                        Pe deasupra se-ncingea
                        Și la murgu-i se ducea
                        Și cu murgu așa grăia:
                        - Alelei! murguleț mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        De-ai putea la bătrânețe
                        Cum puteai la tinerețe!
                        Murgul ochii-și aprindea,
                        Necheza și răspundea:
                        - Iată coama, sai pe mine
                        Și de-acum te ține bine,
                        Să-ți arăt la bătrânețe
                        Ce-am plătit la tinerețe!
                        Toma iute-ncăleca,
                        După Mane se lua
                        Și mereu, mereu striga:
                        - Alelei! murguleț mic,
                        Alei! murgul meu voinic,
                        Așterne-te drumului
                        Ca și iarba câmpului
                        La suflarea vântului!
                        Murgul mic se așternea,
                        Mane-n lături se zărea,
                        Toma turba și răcnea:
                        - Tăiatu-m-ai tâlhărește,
                        Fugitu-mi-ai mișelește.
                        De te-as prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Stăi pe loc să ne-ntâlnim,
                        Două vorbe să grăim,
                        Două vorbe oțelite
                        Cu paloșele grăite!
                        Mane-n lături tot fugea,
                        Iară Toma-l agiungea
                        Ș-așa bine mi-l chitea,
                        Că din fugă mi-l tăia
                        Giumătate-a trupului
                        Cu trei coaste-a negrului!
                        Mane-n două jos cădea,
                        Toma murgului zicea:
                        - Alelei! murguleț mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        Ochii-mi se painginesc,
                        Norii sus se învârtesc.
                        Te grăbește, aleargă, fugi
                        Și ca gândul să mă duci
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La gropana cu cinci ulmi,
                        Că eu, murgule-oi muri,
                        Pe tine n-oi mai sări!
                        Iar când sufletul mi-oi da,
                        Când nu te-oi mai dezmierda,
                        Din copită să-ți faci sapă,
                        Lângă ulmi să-mi faci o groapă,
                        Și cu dinții să m-apuci,
                        În tainiță să m-arunci,
                        Ulmii că s-or clătina,
                        Frunza că s-a scutura,
                        Trupul că mi-a astupa.


poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri