( Un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a
doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994*)
*Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât
de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea
este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care
o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.*
*Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc
să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.*
*Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi
este un câştig.*
*Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face
mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.*
*Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul
şi că am alergat în van.*
*Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor
ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea
este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această
seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp
mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.
Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate
că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.*
*Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.*
*Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de
oameni cărora le datorez recunoştinţă.**
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă
tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise
la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea -
de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. *
*Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din
Bucureşti.*
*Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea,
Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este
limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic
întreaga mea operă.*
*Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua
ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în
1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele
Unite. El m-a ajutat fără să vrea.*
*Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste
cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la
început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de
dreapta.*
*Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi
trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea
de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă,
provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine
profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a
determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de
sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni
care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la
altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din
frumoasele apartamente din Montparnasse.
Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea
Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am
geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca,
mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a
lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se
reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această
nădejde.*
*Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu
voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la
piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a
ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat
seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude
Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să
arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate
trimis de Domnul.*
*Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă
celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar
81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că
Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine,
moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în
ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele
Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela
despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
"Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de
cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi
Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între
forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor
binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme
dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?
Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi
de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală
şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.*
*Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate
acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai
simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.**
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate
mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea
n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii,
etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum
divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.*
*Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu
care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o.
Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?**
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în
rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.*
